duminică, 27 iunie 2010

WEEKEND 9

Părinţi şi copii
Ieri am fost, ca de obicei la sfârşit de săptămână, la Runcu. De data aceasta nu pentru că ne aşteptau acolo cine ştie ce lucrări urgente, ci pentru că era în trecere prin Bucureşti fiul nostru cel mare, şi ne-am gândit că cel mai bine ar fi să ne întâlnim cu el la „moşie”. N-am greşit. S-a simţit bine acolo şi ne-am simţit şi noi bine, împreună cu el. Ne-am bucurat unii de alţii, am povestit şi ne-am ospătat cu ce ne-a oferit natura şi cu ce-am adus de acasă. Bineînţeles, n-a lipsit celebrul grătar, după care noi românii am început să ne dăm în vânt, şi nici berea bună care a surclasat băuturile noastre tradiţionale: ţuica şi vinul. La plecare l-am încărcat pe băiatul nostru, aşa cum procedăm cu toţi cei care ne vizitează la ţară, cu produse locale.
Pe măsură ce ne-au crescut copiii, am asistat cu plăcere dar şi cu uimire la procesul de maturizare a lor. Din poziţia subalternă faţă de noi în care erau cândva, pe măsură ce au crescut, şi mai ales după ce au devenit independenţi materialiceşte, raporturile sau modificat. Noi, părinţii, am fost cei care a trebuit să batem în retragere, în timp ce ei au continuat şi continuă să câştige poziţii tot mai avansate, în raport cu noi. Dar, la un moment dat, va trebui să ne oprim şi unii şi alţii, pentru că, nu-i aşa, părinţii rămân părinţi şi copiii rămân copii?
Am discutat aspectul acesta împreună cu fiul nostru, nu pentru că el s-ar fi făcut vinovat cu ceva faţă de noi, sau noi faţă de el, ci pentru că aveam în faţă exemplul unei alte persoane, cunoştinţă comună, care le-a întors spatele părinţilor lui, pentru că aceştia au amânat să-i cedeze o moştenire şi pentru că s-a speriat că aceştia ar putea cădea în grija lui, când vor deveni singuri şi neputincioşi. Am dezbătut îndelung acest caz, străduindu-ne să răspundem la următoarea întrebare, pe care o pun şi cititorilor mei: Cât de ticăloşi trebuie să fie nişte părinţi sau cât de ticălos trebuie să fie fiul lor, ca acesta din urmă să le întoarcă spatele?
Răspunsul pe care ni l-am dat noi şi pe care îl supunem judecăţii voastre, este că oricât de ticăloşi ar fi unii sau alţii, copiii şi părinţi nu trebuie să-şi întoarcă niciodată spatele unii altora. Legătura de sânge care există între ei ar trebui să îi oblige să rămână alături unii de alţii, toată viaţa, şi la bine şi la rău. De obicei, această legătură acţionează instinctiv, pentru că aşa le-a fost dat şi oamenilor şi animalelor să se comporte. Când ea nu mai există, sau se încercă să fie reprimită, este vorba, în primul caz de o anomalie genetică, iar în al doilea caz de-o anomalie morală.
Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 26 iunie 2010

EPISODUL 24. COMOARA DIN DEALUL MAGIARULUI

2.6. Stilul

Ce este stilul unei opere literare? În „Dicţionarul de stilistică”, autoarea lui, Mihaela Popescu, îi dă următoarea definiţie: Stilul este amprenta personală pe care fiecare individ o pune, involuntar, asupra obiectului asupra căreia acţionează. Încerc şi eu o definiţie, fără pretenţia de-a fi cea mai bună. Mi se pare că stilul este felul în care scrii: ce cuvinte foloseşti, cum îţi construieşti propoziţiile şi frazele; care este raportul între naraţiune şi dialog. Despre stil se spune că este alert atunci când povestirea curge normal sau că este greoi sau scremut, atunci când povestirea este alambicată, greu inteligibilă. Se mai spune despre el că este simplu, atunci când cuvintele folosite sunt cele din vorbirea de toate zilele, sau că este pretenţios, atunci când autorii recurg la cuvinte şi expresii sofisticate sau de-a dreptul extravagante, cu intenţia de-a epata.
În ce mă priveşte, mi-am dorit ca stilul meu să fie alert şi simplu. Am urmărit ca vorbirea s-o adecvez zonei geografice şi epocii istorice, condiţiei sociale şi intelectuale ale personajelor, vârstei acestora. Asta nu înseamnă însă, că am reuşit integral ceea ce mi-am propus. N-am dorit să imit pe nimeni, motiv pentru care în perioada în care mi-am scris cartea, n-am răsfoit alte cărţi de gen (aventuri pentru copii) pentru a vedea cum au scris alţii şi să încerc să scriu ca Mark Twain , Robert Louis Stevenson sau Constantin Chiriţă. Nici prin gând nu mi-a dat să imit scriitorii de succes contemporani, cum ar fi J.K.Rowling, autoarea celebrului „Hary Potter”. Nu mi s-ar fi potrivit stilul lor. Am dorit să scriu aşa cum îmi vine mie bine, convins că numai aşa voi putea scrie curgător şi convingător şi că numai aşa voi putea fi eu însumi. Bufon as spus că stilul este omul, iar Mario Vargas Llosa îl sfătuieşte pe tânărul romancier: caută-ţi şi găseşte-ţi stilul propriu.
Corectoarea cărţii mele a ţinut să-mi semnaleze şi stridenţele întâlnite în text şi să-mi recomande soluţii de corectare. Mi-a atras atenţia, de exemplu, în legătură cu folosirea în mod repetat a aceloraşi cuvinte în spaţii învecinate.( vezi folosirea de către Mihaela Popescu a cuvântului „asupra” în definiţia stilului). Avea dreptate. Am căutat sinonime pentru cel de al doilea, al treilea şi uneori chiar al patrulea cuvânt repetat de această manieră. De la M.V.L., am aflat, ulterior, că Flaubert ţinea să nu repete de două ori un cuvânt pe aceiaşi pagină,ceea ce mi se pare exagerat! Nu mi-am însuşit recomandările corectoarei, care nu erau conforme cu vocabularul meu şi felul meu de frazare, adică, cu stilul meu.
Există şi scriitori care au scris extrem de elaborat, dar foarte bine. M.V.L. îl dă ca exemplu pe acelaşi Gustave Flaubert. Acesta avea obsesia cuvântului potrivit, îl căuta îndelung, şi, ca să se convingă că l-a găsit, citea cu voce tare cele scrise, şi urechea îi spunea dacă îl nimerise. În felul acesta lui i-au trebuit cinci ani ca să definitiveze romanul Madame Bovary, despre care M.V.L. spune că este o catedrală a genului romanesc.
Unii autori au legat noţiunea de stil şi de cea de corectitudine. Iată ce spune M.V.L. referitor la asta:
Nu contează câtuşi de puţin dacă stilul este corect sau incorect; ci el trebuie să fie eficace, adecvat sarcinii sale care consistă în a insufla o iluzie de viaţă – de adevăr –istoriilor povestite. Există romancieri care au scris extrem de corect, conform canoanelor gramaticale şi stilistice în vigoare la vremea lor, precum Cervantes, Stendhal, Dikens, Garcia Márquez, şi alţii, la fel de mari, care au violentat cât au putut acele canoane, comiţând tot felul de încălcări gramaticale şi al căror stil e plin de aberaţii din punct de vedere strict academic, fără ca asta să-i împiedece să fie buni, ba chiar excelenţi romancieri, cum ar fi Balzac, Joyce, Pio Baroja, Céline, Cortázar şi Lezama Lima.
Mărturisesc că m-au contrariat cele susţinute de M.V.L şi îmi permit să nu fiu de acord cu el. Deşi nu sunt campion la gramatică, consider că respectarea ei trebuie să facă parte din oricare stil ales.
Dacă veţi răsfoi Dicţionarul de stilistică amintit, veţi fi, cu siguranţă, ameţiţi de multitudinea de termeni de specialitate folosiţi, termeni de care, cred, majoritatea scriitorilor nu au habar. Citez câţiva din ei: afereză, anacolut, anadiploză, analepsă, apocopă, catacreză, chiasm, epanadiploză, epifonem etc. În spatele acestor termeni se ascund diferite „fapte”, bune sau rele ( a se citi, corecte sau greşite), pe care majoritatea scriitorilor le comit în mod inconştient.

Citeşte mai mult >>

joi, 24 iunie 2010

EPISODUL 23. COMOARA DIN DEALUL MAGIARULUI

2.6 Timpul

Nu-i vorba de prognoza meteorologică ci de timpul la care trebuie puse verbele în povestire, sau, mai precis, forma de trecut care „trebuie” să fie folosită în naraţiune sau în dialog.
Obişnuit să scriu, înainte de-a începe această carte, mai ales articole pentru Anuar sau pentru „Mecanicii ‘61”, în care, din punctul de vedere de mai sus, nu făceam deosebire între scriere şi vorbirea curentă, am folosit, în naraţiune, pentru trecut, perfectul compus şi foarte rar alte forme (imperfect, perfectul simplu, mai mult ca perfectul). Mai mult, de multe ori, am folosit în loc de trecut, indicativul prezent, neţinând cont de faptul că faţă de naratorul pe care l-am ales - în mod inconştient – acţiunea, în cazul cărţii mele, se petrece numai în trecut.
Prima care a sesizat asta, fiind şi prima persoană care mi-a citit manuscrisul, a fost soţia mea. Drept urmare, am făcut prima corectură: am înlocuit, în naraţiune, verbele puse la indicativ prezent, cu verbe la trecut (perfectul compus).
Când am considerat manuscrisul definitivat, convins că în el mai sunt greşeli, dacă nu de ortografie de stil, l-am dat unei persoane calificate pentru corectură. Persoana în cauză, pentru care am toată stima şi care mi-a fost de foarte mare folos, relativ la forma de trecut a verbelor mi-a impus următoarea regulă: în naraţiune să folosesc imperfectul, perfectul simplu şi mai mult ca perfectul, iar, în dialog, dacă personajele mele nu sunt din regiunile ţării unde se foloseşte imperfectul, să folosesc perfectul compus. Mi-a făcut corecturile în consecinţă, iar eu le-am introdus în text. Doamne, cât este de plicticos să faci o astfel de operaţiune, când acestea sunt numeroase!
Eram foarte curios să văd dacă regula pe care mi-a comunicat-o corectoarea mea, este una consacrată. Am reuşit să descopăr în cartea mea de gramatică, următoarele: În naraţiuni perfectul simplu este folosit de scriitorii din toate părţile ţării pentru a exprima o acţiune trecută si terminată, nu o acţiune terminată de curând.
Mai multe despre cele relatate mai sus, am aflat din cartea lui Mario Vargas Llosa El îşi alege ca exemplu cea mai scurtă povestire din lume, Dinozaurul, de Augusto Monterroso, pe care o transcrie în mai multe variante funcţie de timpul la care sunt narate evenimentele. În forma originală, povestirea arăta ca mai jos:
Când se trezi, dinozaurul era tot acolo.
După cum se vede, verbul este pus la perfectul simplu. Punând verbul la perfectul compus, povestirea va arăta astfel:
Când s-a trezit, dinozaurul e tot aici.
M.V. Llosa agreează aceasta a doua formă. Eu, dimpotrivă, o agreez pe prima, cea pe care şi-a ales-o şi autorul ei. Nu-i aşa că sună mai bine? Dar, pe M.V.L. îl interesează altceva. Lui i se pare că folosirea perfectul simplu îl distanţează foarte mult pe narator de timpul în care are loc acţiunea şi susţine că lucrurile se petrec exact invers, atunci când se foloseşte perfectul compus. Realmente, nu realizez asta!
M. V. Llosa dă exemple de povestiri în care există mai multe puncte de vedere temporale ( mai multe feluri de-a raporta naratorul la timpul acţiunii). Prin urmare nu este greşit să foloseşti în naraţiune atât perfectul simplu cât şi cel compus cu condiţia să ştii când şi cum s-o faci. Pentru acest când şi cum s-o faci nu există vreo regulă, decide intuiţia sau instinctul scriitorului. Nu-i singura situaţie în care soluţia este aceasta. Instinctul fără greş poate suplini orice regulă. Deci, nu vă chinuiţi să aflaţi reguli. Bazaţi-vă pe instinctul vostru! Dacă nimeriţi, aveţi stofă de scriitor.
„Binevoitorul” meu, de care am mai vorbit, m-a acuzat, cu dispreţ, că folosind perfectul simplu în naraţiune am recurs la un limbaj oltenesc! Prostii.

Când se trezi, dinozaurul era tot acolo.

Ploile
În ultimile zile, ploile fac ravagii în ţară. Foarte afectat de ploi a fost şi judeţul Sălaj. Din fericire, ele, sau, mai bine zis, efectele lor, au ocolit Bănoşorul. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Rucu. Acolo n-au fost inundaţii, deoarece nu curge nici un râu prin apropiere - singurul ochi de apă pe o raza de 5-6 kilometri, este lăcuşorul meu.
Ieri am fost la Runcu. Când am plecat de acsaă, picura. Pe drum ne-a prins o ploaie de abia făceau faţă ştergătoarele de parbriz de la maşină. Ajunşi la destinaţie, a trebuit să rămânem în maşină încă un sfert de oră înainte de-a putea coborî. Mai târziu, ne-am vizitat grădina. Am găsit via mănată, mănată, mănată. Şi, doar, o stopisem cu trei zile în urmă!
Ce mi s-a întâmplat mie este un fleac, veţi zice. Este adevărat. Dar, acest fleac, care m-a afectat, mi-a dat posibilitatea să înţeleg mai bine nenorocirile celor a căror case  şi culturi au fost distruse de ape. 
Ploaia poate fi şi un prilej de încântare. Pentru că în cursul zilei de ieri a plouat în mai multe reprize şi neputând face altceva atunci când ploua, am admirat, de pe treptele casei, revărsările de ape din ceruri. În timp ce noi eram la adăpost, având grijă să nu ne atingă nici o picătură de ploaie, două rândunele se aşezaseră pe cablul aerian de alimentare cu energie electrică a gospodăriei şi se răsfăţau în ploaie: işi înălţau capetele spre cer, ţopăiau, se zburleau , se scutarau de ploaie. Era vizibil că  le făcea plăcere. Ne plăcea şi nouă zgomotul ploii şi mirosul de câmp pe cre-l aducea cu ea, în care erau amestecate zeci de miresme plăcute.
Mi-am adus aminte despre dorul pe care-l duce ploii o prietenă a noastră din Israel, plecată de mulţi ani din România. Mi-a declarat că-i e dor să umble desculţă prin ploaie şi să simtă cum noroiul îi clefăie printre degetele de la picioare. De ce n-o fi dat Dumnezeu ploile astea în Israel?! Ei s-ar fi bucurat de ele, fără excepţie.
Citeşte mai mult >>

marți, 22 iunie 2010

EPISODUL 22. COMOARA DIN DEALUL MAGIARULUI

2.5 Cum scriu

După pensionare, am mai lucrat zece ani, în economia privată. Ca să ţin pasul cu vremea, în această perioadă, printre altele, am învăţat şi să lucrez pe calculator. În scurt timp, acest instrument modern de lucru mi-a devenit indispensabil. Începusem să mă mir cum am putut lucra, 40 de ani înainte, fără calculator! Era normal ca prima mea carte s-o scriu, de asemenea, pe calculator. Mai ales pentru redactat texte, calculatorul este un instrument extraordinar! Faptul că poţi oricând, cu uşurinţă, să adaugi ceva în text, să elimini sau să modifici fără a lăsa urme, mi se pare ceva formidabil! M-am convins că o carte odată scrisă, dacă o reciteşti de o sută de ori, tot de atâtea ori ai câte cea de corectat sau îmbunătăţit şi că nici cu un alt instrument nu faci asta mai bine decât cu calculatorul.
Nu scriu foarte repede - o fac doar cu două degete - dar, suficient de repede ca să nu-mi pierd şirul gândurilor.( Parafrazez o butadă care circula în lumea fotbalului: dacă aş scrie mai repede, aş putea fi pus în situaţia jucătorilor de fotbal care nu pot urmări cu jocul lor pe spicherul care comentează foarte repede.)
Am, tot timpul, selectat programul de corectare ortografică, care îmi subliniază cu roşu cuvintele pe care le scriu incorect. Din păcate, programul nu ţine seama şi de contextul în care este amplasat cuvântul respectiv, ci se limitează să-l compare cu cel din dicţionar. De exemplu, dacă într-o frază foloseşti în loc de cuvântul „fac”, cuvântul „rac”, dicţionarul ţi-l validează.
Citeşte mai mult >>

luni, 21 iunie 2010

WEEKEND 8

Sâmbătă seara (19.06.2010), m-am întors de la Târgu Jiu, după o săptămână de stat acolo. Mi-am terminat treaba, dar am fost lipsit de Internet, motiv pentru care mi-am neglijat blogul. Abia azi am completat cu fotografii şi câteva comentarii postarea ultimă.
Ieri, am fost la Runcu. De cum am coborât din maşină, am fost învăluiţi de mirosul florilor de tei, care a pus stăpânire pe sat. La inspecţia de rutină a „moşiei”, am remarcat că s-au copt coacăzele, agrişele şi zmeura şi că mazărea se cere, neapărat, recoltată. Din cireşe au mai rămas câteva pe vârful cireşului, negre de coapte, dar inaccesibile nouă şi, se pare, neaccesibile şi graurilor! Erau înflorite petuniile, regina nopţii şi caprifoiul.
Ani, soţia mea, a cules mazărea, eu am aranjat şi stropit via. Tot timpul cât am lucrat, soarele, care, altă dată, la orele 11 ne alunga la umbră, de data aceasta s-a arătat foarte rar de după nori şi ne-a lăsat să ne vedem de treabă.
După-amiaza, acasă, am văzut repriza a doua din meciul de fotbal Italia-Noua Zelandă şi, seara, întreg meciul Brazilia – Coasta de Fildeş. M-a genat neputinţa Italiei şi, deşi a învins, aş fi vrut să văd o Brazilie mai ofensivă (constant ofensivă).
Citeşte mai mult >>

luni, 14 iunie 2010

WEEKEND 7

uLa Runcu (sâmbătă 12.06.)

S-au copt cireşele. Graurii nu le-au ciugulit pe toate, dar ar putea-o face în săptămâna aceasta, motiv pentru care ne-am hotărât să le-o luăm înainte. Le-am cules pe cele de la poale, dar, cele mai multe şi mai coapte erau pe vârf. Am adus la cireş o scară mare, am proptit-o de trunchiul pomului, m-am înarmat cu o găleată de plastic şi am început accesiunea. Ajuns la al treilea fuştel, acesta s-a rupt cu mine, am aterizat la sol, iar, în cădere, mi-am jupuit într-un cui degetul mic de la mâna dreaptă. Adio cireşe! M-am dus l-a spitalul Sf. Pantelimon din Bucureşti, aici mi-au făcut un antitetanos, după care m-au trimis la Spitalul de Chirurgie Plastică . Acolo mi-au reparat degetul, mi-au făcut un pansament voluminos şi m-au trimis acasă. O zi la Runcu ratată

Cireşul care a dat cu mine de pământ.


Cireşe

La Bookfest (duminică 13.06)
Cum toată săptămâna trecută am fost, din nou, la Târgu Jiu, ocupându-mă cu recondiţionarea apartamentului moştenit, şi ieri a fost ultima zi de Bookfest, m-am dus să-l văd.
Îmi plac foarte mult târgurile de carte! Pe lângă faptul că ai prilejul să cumperi, cu reducere de 25%, cărţile pe care ţi le doreşti foarte mult, şi că ai posibilitatea să asişti la lansări de carte, să te întâlneşti cu scriitori, să obţii autografele lor pe cărţile pe care le lansează sau le au în târg, este una din rarele ocazii în care te afli în mijlocul unei mulţimi de oameni frumoşi, fără cocălari, fără şmecheri, fără pipiţe. Sunt frumoşi pentru că iubesc cartea, pentru că citesc, pentru că sunt intelectuali. Preocupările intelectuale, mai ales cele umaniste, îşi pun pecetea pe fizionomia oamenilor, le luminează şi le îmblânzesc figurile, îi fac frumoşi.
Citeşte mai mult >>

miercuri, 9 iunie 2010

EPISODUL 21. COMOARA DIN DEALUL MAGIARULUI

2.4 Naratorul

Nu mi-am pus problema, atunci când am început să scriu cartea , cineva va fi persoana care va relata istoria. Nu eram foarte conştient de faptul că naratorul este şi el un personaj al cărţii şi nu este tot una cu autorul! Pur şi simplu, fără să-mi dau seama, am recurs la un personaj fantastic, care le ştie şi vede pe toate şi care este pretutindeni. M-am simţit bine în postura aceasta, la fel de bine ca şi Dumnezeu atunci când a creat lumea. Nu-i puţin lucru să creezi, din cuvinte, peisaje , oameni şi întâmplări aşa cum te taie capul! Odată ce ai creat un om, îl poţi face bogat sau sărac, fericit sau nefericit, îl poţi ucide sau lăsa în viaţă etc. Nu-i aşa că numai Dumnezeu mai poate face asta? De ce s-or lupta unii oameni tăind, la propriu, în dreapta şi-n stânga ca să capete putere absolută şi să dispună discreţionar de semenii lor, în loc să intre în pielea acestui tip de narator şi să-şi satisfacă astfel pofta de megalomanie? Pe cuvânt, nu ştiu de ce!
Citeşte mai mult >>

marți, 8 iunie 2010

EPISODUL 20. COMOARA DIN DEALUL MAGIARULUI

2.3 Planul romanului. Gestaţia literară

La început, am avut povestea aproximativă în cap, după care am întocmit un plan, foarte general, pe hârtie. El conţinea denumirea capitolelor şi ideea principală a fiecăruia.
Înainte de-a mă apuca să scriu, detaliam în minte fiecare capitol. Procesul dura zile întregi. Acest proces de gestaţie literară mă absorbea complet. Aproape tot timpul, mă gândeam numai la cea ce voi scrie. Era foarte greu să mă scoată cineva din această stare. Devenisem, mai ales pentru soţie, care simţea nevoia să comunice cu mine, o persoană enervantă.
Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 5 iunie 2010

O SĂPTĂMÂNĂ PTRECUTĂ LA TÂRGU JIU.

Săptămâna care a trecut mi-am petrecut-o la Târgu Jiu, dar nu pentru a revedea monumentele lui Brâncuşi sau pentru a admira centrul transformat al oraşului. Nu, am avut o ocupaţie mult mai „plăcută”: m-am ocupat de renovarea unui apartament. Ştie toată lumea e înseamnă asta: să cauţi meşteri, să alergi după materiale şi să stai într-o casă întoarsă cu fundul în sus, obligat să suporţi zgomotul maşinilor de găurit cu percuţie şi a polizoarelor, şi înghiţi praful provenit din demolări. Pe deasupra a plouat aproape tot timpul! Nu-i de mirare că în condiţiile acestea n-am avut chef să scriu ceva, cu toate că mi-am cărat laptopul după mine şi ….noaptea era linişte
Dacă impresiile din această deplasare la Târgu Jiu nu sunt foarte interesante, am destule alte impresii despre capitala Gorjului, formate cu alte ocazii şi în alte împrejurări, care merită relatate.
Cred că cea mai mare calitate a acestui târg o constituie aşezarea lui în frumoasa zonă sub-subcarpatică a Olteniei. Crestele înzăpezite sau nu ale munţilor Parâng şi Vulcan, la numai 15 km de oraş, în partea lui nordică, fac ca oraşul să semene, într-o oarecare măsură, cu o staţiune montană. Aerul curat şi proaspăt îi întăresc această asemănare,
Apropo de aer curat. În Epoca de Aur, pe când locuiam în acest oraş, fabrica de ciment de la Bârseşti, o localitate lipită practic de oraş, reuşea să-i otrăvească atmosfera şi să pudreze localitatea cu pulberile emanate în atmosferă. Acum, parte din fabrică nu mai funcţionează, iar ceea ce a rămas nu mai poluează. Noi românii nea-am priceput mai bine ca alte naţii să ne ecologizăm industria: am oprit-o.
Jiul străbate oraşul de la nord la sud. Un râu ce străbate o localitate este, aproape în toate cazurile, o podoabă pentru ea. Acesta este şi cazul Jiului, vizavi de Târgu Jiu, în prezent. În epoca de care vă vorbeam, poleită cu rahat, apele acestui frumos şi îndelung cântat râu românesc erau negre din cauza prafului de cărbune şi ale altor reziduuri cu care era pricopsit râul de spălătoriile de huilă de pe Valea Jiului. În centrul Târgu Jiului, s-a amenajat o hidrocentrală. Lacul ei de acumulare mărgineşte parcul oraşului şi îi întregeşte farmecul acestuia. Se află doar la o aruncătură de băţ de Masa Tăcerii. Pe lac există şi o insulă. Legătura dintre aceasta şi ţărm se face cu podul monument istoric de la 1918, strămutat aici odată cu amenajarea insulei. Din păcate, insula este aproape pustie!
Târgu Jiu, ca toate oraşele ţării, a fost şi el maltratat şi urâţit, pe ici pe colo, de blocurile socialiste. Deşi au fost demolate multe clădiri vechi, care contribuiau la farmecul oraşului interbelic, au mai rămas câteva pe care edili actuali s-au priceput să le pună în valoare. Menţionez: clădirea prefecturii şi a consiliului judeţean, clădirea primăriei, clădirea Liceului Tudor Vladimirescu, clădirea Palatului Copiilor, clădirea Bibliotecii Judeţene Pentru Copii, clădirea fostului tribunal, casa Iunian, casa Kleber etc. O întreagă stradă centrală, neatinsă de barbariile comuniste, este, actualmente, o rezervaţie de arhitectură veche, valoroasă.
Citeşte mai mult >>