EPISODUL 20. COMOARA DIN DEALUL MAGIARULUI

2.3 Planul romanului. Gestaţia literară

La început, am avut povestea aproximativă în cap, după care am întocmit un plan, foarte general, pe hârtie. El conţinea denumirea capitolelor şi ideea principală a fiecăruia.

Înainte de-a mă apuca să scriu, detaliam în minte fiecare capitol. Procesul dura zile întregi. Acest proces de gestaţie literară mă absorbea complet. Aproape tot timpul, mă gândeam numai la cea ce voi scrie. Era foarte greu să mă scoată cineva din această stare. Devenisem, mai ales pentru soţie, care simţea nevoia să comunice cu mine, o persoană enervantă.

Reproduc câteva mărturisiri ale unor scriitori referitoare la această stare după un articol al lui Tiberiu Vanca apărut în revista sălăjeană de cultură, „Caiete Silvane”

Gabriel Garcia Marquez: “În ziua în care am descoperit că tot ceea ce îmi placea cu adevărat era sa povestesc istorii, mi-am propus să fac tot ce-mi stă în putinţă spre a-mi împlini această dorinţă. Mi-am spus: aceasta este vocaţia mea. Nimeni si nimic nu mă poate face să mă consacru altei activităţi. Ce mister este oare, acesta care face ca simpla dorinţă de a povesti să se prefacă în pasiune, ca o fiinţă omenească să fie în stare să moară pentru ea? Să moară de foame, de frig sau de orice altă pricină, numai pentru a plăsmui ceva...”;

 Mario Vargas Llosa: “Vocaţia literară nu este o distracţie, un sport, un joc rafinat la care recurgi în clipele libere, ci o devoţiune exclusivă şi exclusivistă, o prioritate căreia nu-i poţi antepune nimic, o robie liber consimţită. Literatura devine o activitate permanentă, ceva care cotropeşte existenţa, care depăşeşte cu mult orele dedicate scrisului şi inhibă toate celelalte activităţi. Vocaţia literară se hrăneşte cu viaţa scriitorului, asemenea interminabilei tenii când invadează un trup.”

Şi tot el spune: “Intri intr-o ficţiune, în adevarul acestei minciuni, şi uiţi de viaţa reală, mediocră, la care suntem condamnaţi”.

Citatele din Mario Vargas Llosa sunt extrase din “Scrisori către un tânăr romancier”. În această carte el consacră acestei probleme capitolul: “Parabola teniei”. Merită să mai cităm ceva din acest capitol:

• “...unele doamne din secolul al XIX-lea, speriate de proporţiile trupeşti la care ajunseră, ca să-şi recapete siluetele de silfide, înghiţeau o tenie.”

• “..scriitorul simte la modul cel mai intim că scrisul e tot ce i s-a întâmplat mai bun în viaţă, tocmai fiindcă a scrie înseamnă pentru el cel mai frumos fel de a trăi, indiferent de condiţiile sociale, politice sau economice decurgând din scrisul lui.”

Gustave Flaubert : “Unicul mod de a suporta existenţa este să te pierzi in literatură ca intr-o orgie perpetuă”.

Antonio Lobo Antunes : “Literatura îţi cere totul, te confiscă integral. Îţi mănâncă tot timpul şi toată energia. Trăieşti cu o femeie şi ea ajunge să fie geloasă nu pe o altă femeie, ci pe literatura, care te acaparează. Chiar şi atunci când nu scrii, ai nevoie să acumulezi, să te impregnezi de viitoarea ta carte. Ori, dacă ai un alt job, nu poţi să te ocupi cu adevarat de literatură”.

Orhan Pamuk:“Un orgasm în plus este o pagină de manuscris în minus”(16).

Oricât de bine şi amănunţit ar fi făcut un plan de carte, el se schimbă, mai mult sau mai puţin esenţial, pe măsură ce se scrie cartea. Uneori intervine ceva mai presus decât voinţa scriitorului, care impune aceste schimbări. Mi s-a întâmplat şi mie asta. Unii scriitori, făcând referire la acest fenomen, au declarat că există momente în care cartea se scrie singură.

Camil Petrescu a declarat că îşi scria cărţile la fel cum se face o casă: ridica pereţii, punea acoperişul apoi o mobila. Asta înseamnă că scriitorul îşi schiţa iniţial cartea, apoi o completa în mai multe etape. Eu am încercat să le dau capitolelor forma definitivă, încă de la început. Cu toate astea, aşa cum am mai spus, la fiecare lectură am adus îmbunătăţiri de detaliu textului.