miercuri, 29 septembrie 2010

NUNTĂ LA CLUJ

Căsătoria este un eveniment de cea mai mare importanţă în viaţa fiecăruia dintre noi. Românii se străduiesc ca el să rămână o amintire de neşters în memoria tinerilor căsătoriţi, motiv pentru care fac tot posibilul ca ceremonia religioasă  şi petrecerea de după cununie să fie cât mai strălucite.Evenimentul este imortalizat prin o mulţime de poze, unele din ele făcute în apropiere de monumentele localităţii în care el are loc.
Nunta pe care v-o prezint este a unui bănişorean, Călin Ţolaş, strănepot al primului intelectual ridicat dintre bănişoreni, preotul Gligorius Şimon (1847-1925)
Nimic din cele petrecute la nuntă n-au amintitit că românii tocmai traversează o criză economică.

     În faţa altarului la Catedrala Ortodoxă
Catedrala Ortodoxă
Citeşte mai mult >>

miercuri, 22 septembrie 2010

ÎN NORDUL OLTENIEI 8

8. Râmnicul Vâlcea (ultimul episod)
 Râmnicul Vâlcea este unul din oraşele frumoase şi bine gospodărite ale ţării. El este situat pe malul Oltului, la sud de defileu, şi este înconjurat de obiective turistice: staţiuni balneare, mănăstiri, locuri de agrement, trasee montane. Cele câteva poze pe care le postez pe blog, luate cu ocazia unei vizite scurte în oraş, sunt departe de-a pune în evidenţă tot farmecul lui.
Statuia Libertăţii

Palatul Justiţiei
Citeşte mai mult >>

luni, 20 septembrie 2010

ÎN NORDUL OLTENIEI 7

7. Parcul din Râmnicu Vâlcea

Înainte de a fi parc, în zăvoiul de aici, la 1848, a avut loc o adunare populară, menţionată într-un raport reprodus pe un panou mare, afişat în parc. Îl postez aici atât pentru importanţa istorică a evenimentului  cât şi pentru frumuseţea limbajului în care a fost redactat.
La 1850, domnitorul Barbu Ştirbei a decretat transformarea zăvoiului în parc. Evenimentul este menţionat pe o placă fixată pe un obelisc aflat în parc.


Citeşte mai mult >>

duminică, 19 septembrie 2010

WEEKEND 14

Toamna la Runcu - sâmbătă 18.09.2010
Şi la Runcu, ca peste tot în ţară, toamna vine, sau ar trebui să vină, cu răcoare şi cu pomii şi viile încărcate de roade. În ceea ce priveşte răcoarea, ea va veni, probabil, în zilele următoare, dar în ceea ce priveşte roadele, toamna nu s-a dezminţit, iar când avem roade bogate, ne bucurăm nu numai noi ci şi vecinii şi prietenii noştri.
Prunele le-am cules cu două săptămâni înainte, merele şi perele ieri, strugurii i-am amânat pentru săptămâna viitoare. Prunele s-au transformat deja în gem, merele, cele pe care nu le-am transformat ieri în suc, se odihnesc în lădiţe, în pivniţa noastră de la Runcu, iar perele îşi aşteaptă rândul la compot.
Ultimele flori ne-au zâmbit nouă şi zilei însorite de vară indiană. Cele care urmează să vină, mă refer la tufănele, ne vor zâmbi peste una sau două săptămâni.

Perii au fost foarte harnici în anul acesta

Prunii au fost harnici în toţi anii

Merii s-au luat la întrecere cu perii

Ionatanele

Frumoasele de Voineşti

Strugurii

Florile mele preferate

Ultimele flori
Citeşte mai mult >>

vineri, 17 septembrie 2010

ÎN NORDUL OLTENIEI 6

6. Mănăstirea Horezu
Este o mănăstire de maici, situată la poalele Munţilor Căpăţânei, în judeţul Vâlcea, la 50 de kilometri de capitala judeţului, în satul Romanii de Jos, nu departe de oraşul Horezu.
A fost ctitorită de domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714), construită între anii 1690-1693. Mormântul gol al domnitorului se află în interiorul bisericii. Constantin Brâncoveanu şi patru copii ai săi au fost executaţi de turci pentru refuzul dea trece la religia islamică. Domnitorul a fost îngropat, ulterior, în biserica Sf. Gheorghe din Bucureşti.
Mănăstirea este o capodoperă a stilului arhitectonic brâncovenesc şi a fost, în secolul XVII, un important centru cultural şi religios românesc. Face parte din patrimoniul UNESCO.

Intrarea în curtea exterioară a mănăstirii

                                         Spaţiu de cazare aflat în curtea exterioară a mănăstirii
Citeşte mai mult >>

joi, 16 septembrie 2010

ÎN NORDUL OLTENIEI 5

5. Mănăstirea Tismana
Se află la 30 kilometri de Târgu Jiu, într-un cadru natural deosebit de frumos. Este o mănăstire de maici, ctitorită de călugărul Nicodim, pe timpul lui Vlaicu Vodă (1364-1377). Biserica mănăstirii a fost, la început, din lemn apoi sa construit din piatră şi a cunoscut numeroase îmbunătăţiri sub domnitorii munteni Radu Negru, Dan I, Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab, Radu Paisie, Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu
La 1921, mănăstirea la adăpostit pe Tudor Vladimirescu.
George Coşbuc a făcut cadou mănăstirii două frumoase vitralii în memoria fiului său Alexandru.
Mănăstirea a fost renovată, ultima oară, în timpul regimului comunist. În prezent, se execută o altă renoare a picturii din interiorul bisericiii.
Mănăstirea are spaţii de cazarn .e pentru turişti şi oaspeţi, iar, în apropierea ei, există şi alte amenajări turistice
Intraea în mănăstire

Biserica mănăstirii
Citeşte mai mult >>

miercuri, 15 septembrie 2010

ÎN NORDUL OLTENIEI 4

4. Polovragi
Polovragi este o localitate situată sum munte, la 50 de kilometri de Târgu Jiu, pe drumul spre Râmnicu Vâlcea. Este vestită datorită Mănăstirii Polovragi, Cheilor Olteţului, Peşterii Polovragi şi, nu în ultimul rând, datorită bâlciului care are loc aici în fiecare an de Sfântul Ilie (20 iulie), unul din cele mai mari din ţară.

4.1 Mănăstirea Pololovragi.
Actualmente, este o mănăstire de maici. Este ctitorită în anul 1505 de către Radu Comisu şi Pătru Spătaru. Biserica mănăstirii este construită de Danciu Pârâianu la 1643 şi închinată Sfântului Mormânt. În anul 1693, Constantin Brâncoveanu răscumpără mănăstirea şi o transformă întrun metoc al Mănăstirii Horezu. În timpul ocupaţiei austriece (1718-1739), mănăstirea, graţie zidurilor de apărare care o înconjurau, a fost transformată în cazarmă, aici fiind încartiruită o unitate militară.
Intrarea în mănăstire

Biserica mănăstirii,  în curs de restaurare exterioară şi interioară

Chilii
Citeşte mai mult >>

marți, 14 septembrie 2010

ÎN NORDUL OLTENIEI 3

3. Rânca

Staţiunea Rânca este situată în Munţii Parâng, la 1600 metri altidudine, pe şoseaua transalpină Novaci-Sebeş, într-un cadru natural excepţional. Înainte de  Revoluţia din 1989, staţiunea era alcătuită din doar câteva cabane şi o cazarmă mare pentru o unitate militară de vânători de munte. După Revoluţie, staţiunea a cunoscut o dezvoltare extraordinară, azi numărând sute de vile, pensiuni şi hoteluri şi câteva piste de ski, dotate cu tele-skiuri; unitatea militară a dispărut, iar cazarma a fost transformată înt-un complex de odihnă pentru militari.
Din păcate, dezvoltarea staţiunii s-a produs, în cea mai mare măsură, haotic. Se pare că n-a existat un plan de urbanism sau, poate, el a existat şi n-a fost respectat. Şi gospodărirea staţiunii lasă foarte mult de dorit. Ea este administrată de două localităţi: Novaci şi Baia de Fier; jumătate de una, jumătate de alta. Şi, ştiţi cum se întâmplă: copilul moşit de mai multe moaşe, are toate şansele să se nască mort. În cazul de faţă s-a născut cu malformaţii.
În drum spre staţiune. Şoseaua este impecabilă

 Se vede staţiunea
 O stradă din staţiune, mai ordonată.
Citeşte mai mult >>

luni, 13 septembrie 2010

ÎN NORDUL OLTENIEI 2

2. Novaci
Oraşul Novaci esteo veche aşezare de oieri aşezată la poalele Munţilor Parâng. Populaţia lui provine din ciobanii originari din Mărginimea Sibiului, care, în vremea persecuţiilor religioase din Ardeal, au trecut munţii împreună cu oile şi familiile lor şi au primit găzduire pe acestea meleaguri. Şi alte localităţi din Gorj şi Vâlcea, situate sub munte, au aceiaşi istorie. Portul popular şi obiceiurile popilaţiei sunt identice cu cele ale zonei din care provin .
Novaciul este aşezat pe Valea Gilortului şi din el începe şoseaua transalpină care traversează muntele, tercând prin staţiunea Rânca, şi ajunge la Sebeş.
Primăria

Monumentul eroilor căzuţi în cel de al Doilea Război Mondial
Citeşte mai mult >>

duminică, 12 septembrie 2010

BĂNIŞOR - ANUARUL NR.7

IMPORTANT!
Începând de azi se poate citi pe blog ANUARUL NR.7, făcând click pe imaginea coperţii, din partea dreaptă a spaţiului de postare.
Vă reamintesc că de pe blog se pot citi, în acelaşi fel, şi romanele "COMOARA DIN DEALUL MAGIARULUI" şi "SECRETUL COMORII" .
Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 11 septembrie 2010

ÎN NORDUL OLTENIEI 1

1. Rasoviţa
Timp de aproape o săptămână am cutreierat câteva locuri dragi din judeţele Gorj şi Vâlcea de care mă leagă amintiri din perioada celor 28 de ani petrecuţi în Oltenia.
Rasoviţa este un sat în judeţul Gorj situat la poalele munţilor Vulcan, la câţiva kilometri de Târgu Jiu, pe drumul spre Tismana. Când locuiam la Târgu Jiu veneam adesea în pădurea de la marginea satului, vara după ciuperci, toamna după struguri, dar, de cele mai multe ori la simple ieşri la iarbă verde. De pe o culme despădurită se vedea întreg lanţul munţilot Vulcan, destul de aproape fiind Cheile Sohodolului şi vârful Arcanu. Sub munte, pe Valea Sohodolului, de pe aceiaşi creastă de deal se vedeau bine satele Runcu şi Răchiţi şi Lunca Sohodolului, iar dincolo de şosea, Zăvoiul Sohodolului, un alt loc unde am petrecut frumoase zile de vară.

Poieniţă
Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 4 septembrie 2010

ANUAR NR.7

Este vorba de Anuarul Asociaţiei "Fiii Satului Bănişor" ajuns la al şaptelea număr şi lansat şi în anul acesta cu prilejul zilei de Sântă Mărie, care este şi ziua satului Bănişor. Anuarul, care încearcă să zugrăvească trecutul şi prezentul satului, este aşteptat, de fiecare dată, cu nerăbdare, şi, niciodată, exemplarele puse în vânzare n-au satisfăcut cererea. Săptămâna viitoare, sper să reuşim să punem pe blog acest număr pentru a da posibilitatea cititorilor noştrii, în special celor legaţi în vreun fel de Bănisor, să se reîntâlnescă cu satul lor. Oferim, în acelaşi timp,  un exemplu de felul cum se poate aduce, pas cu pas, în memoria locuitorilor actuali , trecutul unei localităţi şi cum se pot conserva informaţii referitoare la prezentul ei..
Azi postăm cuprinsul numărului şapte al Anuarului.

CUPRINS

Din viaţa asociaţiei
2. Cuvânt înainte – A.Vanca
3. Întâlnirea fiilor satului - Anuar

Din viaţa satului contemporan
4. Realizări
- Raport primărie – Gh. Pop
- La Bănişor, prezentul dezvăluie trecutul – A. Mureşan
5. Evenimente culturale şi religioase
- Lansare de carte - A.Vanca
- Lansare de carte cu ocazia Zilei Comunei Bănişor – D.Săuca
- Crezul copilăriei mele – A. Câmpean
6. Figuri contemporane de bănişoreni
- Iosif Galiş

Din istoria satului
7. Istoria geologică a Bănişorului – A. Vanca
8. Biserica de lemn din Bănişor- Anuar
9. Familia Banffy - A. Vanca
10 .Carte veche bisericească - A.Vanca
11 Harta Bănişorului de-a lungul timpului – A. Vanca

CAP Bănişor
12. Colectivizarea în Bănişor – A.Vanca
13 Colectivizarea – calvar şi fărădelege - F. Maioş
14. Mărturisiri din perioada colectivului – L. Miloş
15. De bună voie – L.Miloş
16. Caricaturi

Morală
17. Mirajul unei epoci cu adevărat de aur – A. Câmpean

Etnografie şi folclor
18. Grăitul la nuntă în Bănişor – Marius Bolojan

Înaintaşii noştri
19. Theodor Vaida
20. Leontina Vanca

Naşteri, căsătorii, decese
21. Naşteri, căsătorii, decese

Pe scurt
22. Pe scurt

Album
23.Album

Citeşte mai mult >>

miercuri, 1 septembrie 2010

SĂRBĂTOAREA DE NEUITAT

Reproduc din cartea "Adevărul minciunilor" de Mario Vargas Llosa, primul capitol despre ultima carte a lui Ernest Hemingway intitulată "Sărbătoarea de neuitat".

Sărbătoarea împărtăşită

Am citit pentru prima oară Sărbătoarea de neuitat pe la mijlocul anului 1964, în versiune engleză, după recenta apariţie a romanului. M-am identificat imediat cu protagonistul tandrei evocări, fiindcă în perioada respectivă eram eu însumi asemeni acelui Hemingway din carte: un tânăr care-şi făcea debutul literar la Paris. I-am făcut atunci cărţii următoarea recenzie:
Ziarele ne obişnuiseră să-1 confundăm cu unul dintre personajele lui, să vedem în el opusul unui intelectual. Biografia lui? Cea a unui om de acţiune: călătorii, violenţe, aventuri şi, pe alocuri, între o beţie şi un safari, literatură. Literatura o practicase ca boxul ori ca vânătoarea, strălucitor şi sporadic, dar pentru el esenţial era să trăiască. Emanaţii aproape involuntare ale acestei vieţi primejdioase, povestirile şi romanele lui păreau să-şi datoreze realismul şi autenticitatea experienţei lui de viaţă. Şi totuşi, nimic nu era mai fals. Lucrurile stăteau chiar invers, iar Hemingway însuşi înlătură confuzia şi devine explicit în ultima sa carte: Sărbătoarea de neuitat.
Cine ar fi putut crede una ca asta? Acest globe-trotter simpatic şi cumsecade, revine la sfârşitul vieţii asupra trecutului lui şi, dintre miile de peripeţii trăite — războaie, drame, aventuri neobişnuite —, alege cu o oarecare nostalgică melancolie imaginea unui tânăr ars de o pasiune interioară: scrisul. Restul, sporturi, plăceri, chiar măruntele bucurii şi decepţiile zilnice şi, fireşte, dragostea şi prietenia se învârt în jurul acestui foc secret, alimentându-1 şi găsindu-şi în el condamnarea sau justificarea. Este vorba de o carte frumoasă în care ni se demonstrează pur şi simplu câte privilegii şi servituţi implică o vocaţie.
Pasiunea pentru scris este indispensabilă, dar ea reprezintă doar un punct de plecare. Ea nu serveşte la nimic fără acea good and severe discipline pe care a dobândit-o Hemingway în tinereţe, la Paris, între 1921 şi 1926, în acei ani evocaţi în carte, când „era foarte sărac şi foarte fericit". Aparent, erau ani de boemă: îşi petrecea zilele în cafenele, mergea la cursele de cai şi bea. În realitate însă, o ordine secretă guverna acea „sărbătoare mobilă", iar dezordinea însemna doar disponibilitate şi libertate. Toate acţiunile sale convergeau spre un singur scop: munca lui. E adevărat că boema poate fi o experienţă utilă (dar nu mai mult, nici mai puţin decât oricare alta) cu condiţia să fii un cavaler atent, care nu-şi pierde controlul. Prin anecdote, întâlniri, dialoguri, Hemingway dezvăluie regulile dure pe care şi le impusese spre a nu naufragia în apele tulburi în care naviga: „Metoda mea consta în a nu bea niciodată după ce mâncam, nici înainte de a scrie şi nici în timp ce scriam." În schimb, după-o zi de muncă rodnică, se premia cu un pahar de kirsh. Nu lucra întotdeauna cu acelaşi entuziasm; uneori se căsca vidul în faţa paginii albe, descurajarea. Şi atunci îşi spunea încet: „Nu-ţi face probleme. Ai scris până acum şi vei scrie şi de-acum înainte. Tot ce trebuie să faci e să scrii o frază bună. Scrie cea mai bună frază de care eşti în stare." Ca să se încurajeze, îşi fixa obiective fabuloase: „Voi scrie o povestire despre fiecare lucru pe care-1 ştiu." Iar când termina câte o povestire spunea că „se simţea întotdeauna gol, trist şi fericit deopotrivă, de parcă tocmai făcuse dragoste".
E adevărat că frecventa cafenelele, dar acestea erau biroul lui. Pe mesele lor de marmură falsă, pe terasele ce dădeau spre Jardin du Luxembourg, el nu visa cu ochii deschişi, nici nu concepea fraze ca boemii sud-americani de pe rue Cujas, ci scria primele volume de povestiri şi corecta capitolele din Soarele răsare, soarele apune. Iar dacă îl întrerupea cineva, îl înjura de mama focului: paginile în care povesteşte cum vine la el un intrus, în La Closerie des Lilas, reprezintă o antologie de imprecaţii. (Câţiva ani mai târziu, Lisandro Otero 1-a zărit într-o seară pe Hemingway într-un bar din Vechea Savana. Timid, respectuos, Otero s-a apropiat să-1 salute pe autorul pe care-1 admira, iar Hemingway, care scria în picioare, pe tejghea, 1-a alungat cu un pumn.) După ce scria, simţea nevoia să citească alte cărţi pentru a scăpa de obsesia a ceea ce scrisese. Sunt vremuri grele, n-are bani să-şi cumpere cărţi, dar i le procură Sylvia Beach, şefa editurii Shakespeare and Company. Sau prietene ca Gertrude Stein, în casa căreia descoperă şi minunate tablouri, o atmosferă cordială şi delicatese culinare.
Voinţa lui de „a învăţa" pentru a scrie îi determină toate acţiunile, gusturile şi relaţiile. Iar tot ce poate constitui pentru el un obstacol — ca acel intrus — este respins fără menajamente. Vocaţia lui e un uragan. Un exemplu: cursele de cai. S-a împrietenit cu jochei şi cu antrenori care-i furnizează date pentru pariuri; într-o zi norocoasă, caii îi permit să cineze la Chez Michaux unde-1 zăreşte pe Joyce, care vorbeşte în italiană cu nevasta şi copiii lui. Pe de altă parte, lumea curselor de cai (cel puţin aşa susţine el, explicându-se) îl inspiră. Dar într-o bună zi descoperă că această pasiune îi răpeşte timp, că a devenit aproape un scop. Şi atunci renunţă imediat la ea. La fel se întâmplă şi cu jurnalismul, din care trăieşte de fapt; renunţă la el deşi revistele nord-americane refuză să-i publice povestirile. Preocupare constantă, esenţială, a tânărului Hemingway, literatura este abia menţionată în Sărbătoarea de neuitat. Dar ea este acolo tot timpul, ascunsă în mii de chipuri, iar cititorul o simte, invizibilă, vorace, răpindu-i somnul. Când Hemingway se plimbă pe chei şi studiază ca un entomolog obiceiurile şi arta pescarilor de pe Sena, când sporovăieşte cu Ford Madox Ford, când îl învaţă să boxeze pe Ezra Pound, când călătoreşte, vorbeşte, mănâncă şi chiar când doarme, în el pândeşte un spion. El observă totul cu o privire rece şi practică, selectează şi respinge experienţe, înmagazinează. „Ai învăţat ceva astăzi, Tatie?" îl întreabă în fiecare seară nevastă-sa, când se întoarce în apartamentul de pe rue du Cardinal Lemoine.
În ultimele capitole din Sărbătoarea de neuitat, Hemingway îşi aminteşte de un coleg de generaţie: Scott Fitzgerald. Celebru şi milionar graţie primei cărţi publicate, când era un adolescent, Fitzgerald e, la Paris, cavalerul care scapă frâiele. Viaţa boemă îl târăşte, pe el şi pe Zelda, în prăpastie: urmează alcoolul, masochismul şi nevroza. Sunt pagini asemănătoare cu cele din ultimul episod din Adio arme, unde curge un fluviu de fiere sub suprafaţa limpede a prozei. Hemingway pare s-o acuze pe Zelda de decăderea precoce a lui Fitzgerald; geloasă pe literatură, se pare că ea l-ar fi împins la excese şi la o viaţă frenetică. Însă alţii îl acuză pe Fitzgerald de nebunia care a dus-o pe Zelda la balamuc şi la moarte. În orice caz, un lucru e sigur: boema poate servi literaturii numai când e un pretext pentru scris; dacă lucrurile stau invers (aşa cum se întâmplă frecvent), boema ucide scriitorul.
Deoarece literatura este o pasiune, iar pasiunea este exclusivă. Ea nu se împărtăşeşte, ci pretinde toate sacrificiile şi nu consimte să renunţe la nici unul. Hemingway stă într-o cafenea şi, lângă el, se află o fată. Se gândeşte: „Fata asta îmi aparţine şi Parisul îmi aparţine şi el, dar eu aparţin acestui caiet şi acestui creion." Tocmai în asta constă sclavia. Aceasta e strania, paradoxala condiţie a scriitorului. Privilegiul lui este libertatea, dreptul de a vedea, de a auzi şi de a cerceta totul. Poate plonja în adâncuri, se poate căţăra pe culmi: vasta realitate îi aparţine. La ce-i serveşte însă acest privilegiu? Să hrănească bestia din el care-1 subjugă, care trăieşte din toate acţiunile lui, îl torturează neîncetat şi nu se linişteşte decât temporar, cât timp creează şi cuvintele îşi fac apariţia. Dacă a ales-o şi o poartă în măruntaie nu mai are de ales, trebuie să-i dea totul. Când Hemingway mergea la coride, când se afla în tranşeele republicane din Spania, când omora elefanţi sau când cădea mort de beat, el nu era un ins ce se lăsa pradă aventurii sau plăcerii, ci un om care satisfăcea capriciile unei bestii nesătule. Fiindcă pentru el, ca şi pentru oricare alt scriitor, important era să scrie, nu să trăiască.





Citeşte mai mult >>