luni, 22 noiembrie 2010

MUZEUL NAŢIONAL AL LITERATURII ROMÂNE (6)

Eminescu shocking (2)

Continui să postez extrase din carea lui M. Cărtărescu:

• La „Junimea” el citea cu voce tare poeziile tuturor, căci avea glasul „simpatic, sonor, şi cadenţat”. (Iacob Negruzzi, 1889)

• Înjura într-un singur fel „Tu-i neamul nevoii!”

• „Eram atât de decepţionată, încât mă durea deosebirea dintre adevăratul Eminescu şi cel care trăise în închipuirea mea….unde-i poezia?” (Mite Kremnitz)

• „…un bărbat cu înfăţişare neobişnuită, cu privirea ostenită, tristă şi dreaptă, pâlpăind sub pleoapele grele, vădit pretimpuriu îmbătrânit, cu umerii trişti, puţin adus de spate, cu gura amară, stufită de o mustaţă neîngrijită, cu chipul palid brăzdat şi barba uitată” (V.Russu-Şirianu, 1882)

  •  Toată viaţa a pendulat între”Vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru”. (I.L. Caragiale, 1889
• Acest amestec straniu, de sfială şi trufie, îl făcea susceptibil, iritabil, solitar.Toată atitudinea sa în societate, ca şi în literatură părea a zice: noli me tangere.” (I. Slavici, 1909)

• Cu o săptămână înainte de prima criză, Eminescu îi spune lui E.Ocăşianu: „Eu mă apropii cu paşi repezi de nebunie, să aveţi grijă de mine.”

• "Pe un scaun, gârbovit, cu capul în pământ, Eminescu părea propria sa umbră…Ce privire stinsă! Cât e de palid….Ce mişcări chinuite avea. Părea că tot trupul îl doare ca o rană uriaşă. Cu buzele în amară frământare, măcina încet firele mustăţei, ochii nu mai priveau nimic. Legăna necontenit încet şi greu grumazul….şi privirea lui, ochii aceia cu expresia unei mute dezamăgiri, a unui cal de rasă care şi-a frânt picioarele şi aşteaptă să moară….Deodată, ca scuturat de friguri, saltă din şold şi braţe, mă loveşte cu capul. Se sfredeleşte de mijloc şi se opreşte o clipă piept în piept cu mine. Doamne, ce ochi! Ai cui sunt? Pleoapele ridicate în sus au pierit înghiţite de frunte. Albul ochilor este mare, mare, holbat ca cei ce se-neacă. Îşi izbeşte pumnii în tâmple….Deodată s-a întors, şi-a înfipt mâinile în păr, ochii se cască într-o spaimă grozavă. O ia la fugă pe scări. Era acum ca posedat….Aud un şoptit cumplit. Cumplit şoptit:- Smulge-mi capul!” (V. Russu-Şirianu, 1969)

La postarea anterioară Adina A. a făcut un comentariu în care citează din Scrisoarea I-a , sugerându-ne că ar putea fi vorba de o denigrare a operei poetului. Sunt convins că nu-i vorba de aşa ceva. Atât Th. Ştefanelli cât şi Mite Kremnitz se leagă de aspectul fizic al poetului şi de manierele lui. Primul, un scriitor contemporan cu poetul, despre care am aflat doar că are un bust în oraşul Siret, de unde este de baştină, nu-şi închipuia, probabil, că poate să existe o atât de mare discrepanţă între poeziile lui geniale şi aspectul său fizic. Cea de a doua, o nemţoaică, femeie frumoasă, poetă din anturajul reginei Elisabeta, îndrăgostită de poezia lui Eminescu, este dureros de contrariată când constată că poetul nu se ridică din punct de vedere fizic la înălţimea poeziei lui. Eminescu i-a fost profesor de limba română, s-a îndrăgostit de Mite, iar ea, probabil, suferea că nu-i poate răspunde cu aceiaşi monedă şi încerca să se justifice.
Noi ştim însă, că Eminescu a fost şi frumos şi, în ciuda acestor dezvăluiri, vom continua să ni-l imaginăm aşa cum arăta el în poza de student la Viena, sau în bustul aflat în muzeu, redat în poza mai jos. Cât priveşte poezia lui, impresia mea este că va fi greu egalată de un alt poet român şi că, până una alta, Eminescu  rămâne, aşa cum l-a clasificat George Călinescu, poetul nostru naţional.


                                                                      Aspect din muzeu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu