miercuri, 29 decembrie 2010

SFÂRŞIT DE AN

Şi la acest sfârşit de an, edilii s-au străduit să îmbrace localităţile lor în haine de sărbătoare, încercând să ne facă să uităm de criza care ne bântuie, de necazurile şi greutăţile pe care le-am avut fiecare. Vă propun şi eu să uităm de toate şi să sperăm că anul care va veni va fi mai bun. În orice caz, eu vă doresc asta din toată inima.

Târgu Jiu

Bucureşti

LA MULŢI ANI!




Citeşte mai mult >>

marți, 28 decembrie 2010

DRAGOSTEA DE ŢARĂ



În prejma Crăciunului din anul acesta, în turnul bisericii din Bănişor şi-a făcut apariţia tricolorul românesc. Arborarea lui acolo are un caracter permanent.
Este cunoscut aportul bisericilor româneşti din Ardeal – Greco-Catolică şi Ortodoxă- la trezirea conştiinţei naţionale a românilor , în timpul stăpânirii austro-ungare. Biserica continuă să cultive în rândul populaţiei româneşti, dragostea de ţară. Arborarea tricolorului în turnul bisericii din Bănişor este o dovadă în acest sens.
Nu trebuie să confundăm ţara cu guvernul sau cu politicienii care ne conduc. Ţara este casa noastră părintească, este biserica în care am fost botezaţi, este şcoala în care am învăţat să scriem şi să citim, este pământul în care sunt îngropaţi moşii şi strămoşii noştri, cu munţii, câmpiile, pădurile şi apele lui.

Acolo este tara mea:

Acolo unde-s nalţi stejari
Şi cât stejarii nalţi îmi cresc
Flăcăi cu piepturile tari,
Ce moartea-n faţă o privesc;

Acolo, unde-s stânci şi munţi,
Şi ca şi munţii nu clintesc
Voinicii cei cu peri cărunţi
În dor de ţară strămoşesc;

Şi unde dorul de moşie
Întotdeauna drept a stat
Şi bărbăteasca vitejie
A-mpodobit orice bărbat;

Acolo este ţara mea,
Şi neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aş vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!

------------------------

(Versuri: Ioan Neniţescu)
Citeşte mai mult >>

luni, 27 decembrie 2010

COLINDE ÎN SĂLAJ (3)

Postez şi în cea de a treia zi de Crăciun, o colindă din repertoriul copiilor din Bănişor.

PE PODELE DE NUIELE


Pe podele de nuiele
Duc copii-n palmă stele
Să le lase pe la case
Unde-s gazdele miloase.

Şi cu dragoste creştină
Duc copiii-n pumni lumină
Drumu-i greu, zăpada-i mare
Vin copii pe cărare.

Să tot taie neaua-n două
Duc copiii-n gene rouă
Şi tot cântă din colinde
Până gerul nu i-o prinde.

Până vremea nu le-o trece
Pe poteci sub lună rece
Prin fuioare de ninsoare
Duc copiii-n suflet soare.

Să-l împartă cu iubire
Ca un leac de împlinire
De tot răul care - ngheaţă
Duc copiii-n cântec viaţă.

Şi-n cuvinte daruri sfinte
De la Dumnezeu părinte
Toţi le poartă să le-mpartă
De Crăciun din poartă-n poartă.

Şi din poartă până-n casă
Dâre de lumină lasă
Să rămână-n casă toate
La mulţi ani cu sănătate!


Preotul Augustin Câmpean înmânează diplome participanţilor la proiect.



Citeşte mai mult >>

duminică, 26 decembrie 2010

COLINDE ÎN SĂLAJ (2)

Reproduc o colindă din repertoriul copiilor din Bănişor. Din păcate, repertoriile copiilor din celelalte sate nu mi-au parvenit.

Nici o sărbătoare nu-i

Nicio sărbătoare nu-i
Ca Naşterea Domnului
Sară de Crăciun frumos

Aşa binecuvântată
De toţi creştinii aşteptată
Sară de Crăciun frumos.

Aşteaptă cu nerăbdare
Astă sfântă sărbătoare
Sară de Crăciun frumos.

În care Domnul Hristos
A venit în lume jos
Sară de Crăciun frumos.

Iisuse, Iisuse bune
De te-ai naşte azi în lume
Sară de Crăciun frumos.

Nimeni nu te-ar căuta
Nu ţi-ar cinsti naşterea
Sară de Crăciun frumos.

Că oamenii s-o-nrăit
La Tine nu s-o gândit
Sară de Crăciun frumos.

Iisus de nu se năştea
Lumea-a iadului era
Sară de Crăciun frumos.


"Actori" şi spectatori în biserica din Cizer
Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 25 decembrie 2010

COLINDE ÎN SĂLAJ (1)



Ştiindu-mă foarte dornic să aflu amănunte despre evenimentele din Bănişor, satul meu natal, sau despre cele în care sunt angrenaţi şi bănişorenii, părintele Augustin Câmpean, parohul bisericii din sat, mi-a trimis un material despre proiectul „N-am venit să cerem, am venit să dăm”, aflat la a doua ediţie şi organizat de preoţii din parohiile sălăjene Bănişor, Cizer, Horoatul Crasnei, Marin., Plesca şi Pria şi coordonat de domnia sa. Scopul proiectului, mărturisit de organizatori, este:

Prin acest proiect încercăm să conştientizăm şi să implicăm tinerii parohiilor noastre în transmiterea mesajului plin de bucurie şi de speranţă că Hristos se naşte, se întrupează spre a noastră izbăvire din robia păcatului şi a morţii.

În biserica din satul Cizer, copiii din cele şase parohii au încântat pe localnici interpretând colinzi culese din satele lor. Îmi face plăcere să transmit şi cititorilor mei imagini de la această frumoasă manifestare.

Preoţii din cele şase parohii
 
Copiii din Bănişor

Copiii din Cizer

Copiii di Horoatul Crasnei

Copiii din Marin

Copiii din Peceiu

Copiii di Plesca

Copiii din Pria
 
Urări de Crăciun din Bănişor

               I 
Ţine gazdă masa-ntinsă
Şi lumina-n geam aprinsă,
Că-i vremea umblatului
Peste vatra satului,
Pe poteca de mătasă,
Dintr-o casă-n altă casă,
Să ne-adune, bun cu bun ,
Sfânta Sară de Crăciun,
Că-i mai Sfântă decât toate,
LA MULŢI ANI CU SĂNĂTATE !

                        II
Casa-n care am intrat

E de binecuvântat
După legea creştinească
Numele să-şi împlinească.
Şi-ntre lumânări aprinse,
Mesele să-i fie-ntinse,
Si-ncărcate cu bucate
Să trăiţi în sănătate.
Şi-n unire Şi-n cinstire
Că ne-aţi dat adăpostire
Citeşte mai mult >>

vineri, 24 decembrie 2010

O, CE VESTE MINUNATĂ!




O, ce veste minunată!

O ce veste minunată
De la Viflaeem se-arată
Astăzi s-a născut
Cel făr’ de-nceput
Cum au spus prorocii.

Căci la Viflaeem Maria
Săvârşind călătoria
Într-un mic locaş
Lângă-acel oraş
S-a născut Mesia

Pastorii cum auziră
Spre locaşul sfânt porniră
Unde au aflat
Prunc prea luminat
Şi îl prea măriră

E Iisus păstorul mare
Turmă ca El nimeni n-are
Noi îl lăudăm
Şi ne închinăm
Cu credinţă tare.

Bucuraţi-vă cu toţii
Ca s-a stins puterea Morţii
Astăzi s-a născut
Cel făr’ de-nceput
Cum au spus prorocii.

În coliba păstorească
Vruta Domnul să se nască
Fiul său cel sfânt
Nouă pe pământ
Să ne mântuiască.


SĂRBĂTORI FERICITE!



Citeşte mai mult >>

joi, 23 decembrie 2010

AU FOST SAU N-AU FOST TERORIŞTI?


Răspunsul meu este categoric: Au fost. O să fiţi de acord cu mine după ce o să citiţi textul de mai jos.
Eram la Târgu Jiu, de serviciu la sediul judeţean al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, a doua zi după reuşita Revoluţiei, în seara de Crăciun. Ne uitam la televizor şi ne delectam cu colindele transmise pentru prima oară de postul nostru naţional, de altfel, singurul post românesc de televiziune, pe vremea aceea.
Deodată, sună telefonul. De la celalalt capăt, cineva ne-a informat că dinspre Drăgoieni, se auzeau împuşcături, care se apropiau de oraş. „Teroriştii!”, exclamă cineva din sediu. Am sărit în sus ca arşi. S-a făcut propunerea să sunăm la Fabrica de Lapte, aflată pe Calea Bucureştilor, la intrarea în oraş dinspre Drăgoieni , ca să cerem informaţii suplimentare. Zis şi făcut. S-a vorbit chiar cu directorul fabricii, aflat la datorie. În scurt timp, am primit confirmarea: se auzeau, într-adevăr, împuşcături, care se apropiau de oraş!
În acel moment în sediu s-a dat alarma. Comandantul militarilor care ne asigurau securitatea a dat ordin de intrare a ostaşilor în dispozitivul de luptă pentru apărarea sediului. Printre altele, în piaţă s-a instalat o mitralieră. Civilii, am primit dispoziţia ca atunci când va începe să se tragă asupra sediului, să ne culcăm pe burtă oriunde ne-am afla în momentul acela.
În paralel cu acestea pregătiri, s-a luat legătura şi cu garnizoana militară din oraş, aflată şi ea pe Calea Bucureştilor, cerându-li-se să-i întâmpine pe terorişti. Comandantul garnizoanei a luat măsurile cuvenite, inclusiv trimiterea unor cercetaşi care să evalueze forţele inamice.
În sediu stăteam ca pe jeratic. Începuserăm să vorbim între noi în şoaptă. Timpul trecea foarte greu. Ne distribuiam atenţia între zgomotele ce veneau de afară şi telefon. Orice zgomot ne făcea să tresărim. Prin cap ne treceau tot felul de gânduri negre. Mie îmi era frică că n-o să-mi mai vad familia.
În sfârşit, sună telefonul. Ofiţerul, care se afla lângă aparat, s-a grăbit să ridice receptorul. S-a recomandat, după care a ascultat fără să pună nici o întrebare. Eram toţi cu privirile aţintite asupra sa. Dintr-o dată, a trântit receptorul în furcă şi a slobozit o înjurătură cu cristoşi şi dumnezeii, foarte nepotrivită pentru seara de Crăciun.
- Ce s-a întâmplat? îl întreb.
- Erau nişte colindători, îmi răspunde el.


Citeşte mai mult >>

miercuri, 22 decembrie 2010

A FOST SAU N-A FOST?



A fost sau n-a fost revoluţie ? Asta-i întrebarea. Nu este vorba de filmul lui Corneliu Porumboiu ci de întrebarea la care s-a străduit şi el să răspundă. Răspunsul lui a fost ambiguu. Al meu este cât se poate de clar: A FOST.
Locuiam pe atunci la Târgu Jiu şi începând din 22 decembrie şi până după alegerile din mai 1990, la care n-am candidat, am fost, tot timpul, în centrul evenimentelor. Am ieşit în stradă ne împins de cineva de la spate, cuprins de un entuziasm de nedescris şi de dorinţa de a schimba ceva. Toţi cei din jurul meu, şi erau foarte mulţi, au fost animaţi de aceleaşi sentimente. Nici ulterior nu m-am simţit manevrat.
În decembrie, acum 21 de ani, s-a schimbat, în ţara noastră, într-un mod nu tocmai paşnic, o lume cu alta. Faptul acesta nu-l poate contesta nimeni. Acest fenomen s-a numit, din totdeauna, REVOLUŢIE.


Un Gavroche român

Citeşte mai mult >>

luni, 20 decembrie 2010

NINGE

Săptămâna trecută, am fost trei zile la Târgu Jiu. Am găsit oraşul nins, iar în noaptea care a urmat a nins continuu. A urmat o pauză de o zi, apoi a început să ningă din nou. În 1985, eram tot la Târgu Jiu şi am prins, atunci, o ninsoare cumplită, ceea ce m-a determinat să scriu poezia de mai jos.



    Ninge

A început să ningă.
Se bucură copiii.
Răsună curtea
de rugăciunea lor zbierată:

Ferigă, ferigă,
dă Doamne să ningă!

Afară ninge continuu.
Ninge tot mai tare,
cu fulgi mici,
cu fulgi deşi.
Zăpada se depune
harnică,
albă,
catifelată.
Copiii strigă tot mai tare:

Ferigă, ferigă,
dă Doamne să ningă!

Zăpada învăluie tot:
drumurile,
cărările,
casele.
Grosimea stratului de zăpadă creşte.
Maşinile patinează,
macazurile se blochează,
trenurile întârzăie.
Copiii strigă răguşit,
dar cu inimă:

Ferigă, ferigă,
dă Doamne să ningă!

Feriga-i aude,
feriga-i ascultă
şi ninge în continuare.
Ninge mărunt,
ninge cărunt.
Zăpada se depune
albă,
grea,
ameninţătoare.
Maşinile se opresc,
trenurile întârzie în continuare,
acoperişurile pârâie,
cartiere întregi rămân în beznă.
Copiii, fără minte,
strigă-n prostie,
din ce în ce mai încet,
din ce în ce mai răguşit,
din ce în ce mai rar:

Fe-ri-gă, fe-ri-gă,
Dă Doam-ne să nin-gă!

Feriga, zăluda,
a pierdut măsura!
Afară ninge mereu,
cu fulgi la fel de deşi,
la fel de albi.
Zăpada a înecat totul:
străzi,
case,
linii ferate.
Maşinile nu se mai văd,
trenurile s-au oprit,
acoperişurile se năruie.
Oraşul întreg este în întuneric.
Din curte se mai aude:

„Fe-ri-gă, fe-ri…….”

După care,
peste toţi,
peste toate,
se aşterne o linişte albă.




Citeşte mai mult >>

joi, 16 decembrie 2010

FÂNTÂNA


Fântâna din centrul satului Runcu arată întocmai ca o femeie săracă care-şi poartă cu demnitate hainele peticite şi care n-ar întinde mâna la mila oamenilor nici s-o pici cu ceară. Arată, de fapt, asemenea bătrânilor din sat. Nu se ştie precis cât de veche e. Nea Nae Ciobanul, unul dinte bătrânii satului, mi-a spus că ea exista pe vremea când era el copil, numai că nu arăta ca şi azi: avea cumpănă. Cum nimeni altcineva n-ar fi putut să-mi dea mai multe detalii despre ea, m-am adresat însăşi fântânii.
- Salut fântână!
- Bună ziua veneticule. Ce doreşti de la mine?
- Aş vrea să-ţi iau un interviu.
- Interviu? Ce-i ăla?
- Un fel de dialog. Eu te întreb, tu răspunzi.
- Întreabă-mă.
- De cât timp exişti?
- Apoi,. sunt deodată cu satul, sau, aş putea zice un pic chiar di-naintea lui. Adică, înainte de-aşi face oamenii de aici case, m-au făcut pe mine.
- Mai este cineva de pe vremea aceea?
- Doar stejarul cel bătrân de la marginea pădurii.
- Înseamnă că, întocmai ca şi el, ai trăit toată istoria satului.
- Aşa e.
- Ce amintiri frumoase ai?
- Multe. Aici lângă mine s-au petrecut o droaie de evenimente, şi bune şi rele.
- Spune-mi-le pe alea bune.
- Au fost multe. Ţi-oi spune câteva. Aici, lângă mine, se întâlneau aproape în fiecare seară feciorii şi fetele din sat. Ei veneau de pe câmp şi îşi adăpau boii sau caii, ele îşi făceau tot atunci drum la fântână, venind după apă. Am văzut multe îmbrăţişări şi am ascultat multe declaraţii de dragoste. Lângă mine era o bancă şi-o masă, amândouă din lemn, unde se adunau, duminica şi în sărbători, bărbaţii din sat ca să pună ţara la cale. Cu apa mea s-au stins câteva incendii, înainte ca tot satul să cadă pradă flăcărilor.Le-am potolit setea sau    i-am răcorit pe mulţi drumeţi osteniţi şi pe vitele şi caii lor
- De când nu mai ai cumpănă?
- După războiul cel mare, de-al doilea, de atunci când s-a făcut şi şcoala.
- Te simţi mai bine aşa?
- N-aş zice că-i rău, dar, când aveam cumpănă, vedeam peste tot satul şi ştiam tot ce se întâmplă. Când
mi-au luat mie cumpăna, m-am schimbat nu numai eu, ci a început să se schimbe şi  portul oamenilor de aici şi datinile lor cele vechi şi au început să nu mai fie la fel de voioşi ca înainte de asta.
- Pe mine mă cunoşti?
- Cum să nu te cunosc. Când ai venit în sat, luai apă de la mine şi mi-ai înlocuit acoperişul vechi cu cel pe care îl am acum. Cel vechi era putred şi începuse să se rupă. Dacă nu te-aş fi cunoscut, n-aş fi stat de vorbă cu tine.
- Eşti o fântână cu principii! Dar, de ce afişezi aerul acesta trist?
- Cum să nu fiu tristă? Sunt pe cale să fiu părăsită complet. Mai întâi, oamenii din sat şi-au construit puţuri americane şi s-a micşorat foarte mult numărul celor care iau apă de la mine. Şi tu ţi-ai construit unul. Acum, se zvoneşte că în sat s-ar putea introduce apă curentă. Înseamnă că locul meu îl va lua o cişmea. O să am soarta şcolii, adică o să fiu părăsită complet.
- Eu sper că atât tu cât şi şcoala o să fiţi cruţate. Nu se poate ca în satul acesta să nu fie şi oameni cu suflet, care să nu accepte ca trecutul satului să fie complet îngropat! Este nevoie de monumente şi la sate, nu numai la oraşe. Dându-le la o parte, este ca şi cum am renunţa la istoria noastră.
- Să te audă Dumnezeu şi oamenii în mâna cărora stă soarta noastră!
Puţul meu american


Citeşte mai mult >>

marți, 14 decembrie 2010

GAGICILE (2)

POEMUL MARINARILOR VENERICI ŞI AL FEMEILOR DEPRAVATE


Clădit pe mlaştini, somnurosul port
Visa la sud, puţea a mort
Şi în el una, a tămâie
Într-o postură de momâie
Întinsă pe araci ca via
Îşi făcea gravă meseria.

Era una vestită şi până în fund
Bolnavă, peste zăplaz cu gest rotund
Chema prin seară acvatici răzleţi
La rol primordial de călăreţi
De fiecare dată cu un câştig cinstit
Vindea o pulpă veche şi-un sex cam prăpădit.

Vindea cântând, sirenă, ca-n basm şi epopee.
Ca-n navigări vestite descrise-n odisee:
Veniţi la mine marinari
La trupul meu cu ţâţe mari
Imaculate, ca de ceară
La sexul meu de domnişoară
Veniţi cu bani rotunzi de aur
Să mă plătiţi ca pe-un tezaur
La trupu-mi rudă cu natura
De vreţi flămânzi să puneţi gura
Ca-n navigări vestite descrise-n odisee
Vindea cântând, sirenă, ca-n basm şi epopee.

Frumoasei invitaţii răspunde un matelot
Marină lighioană, un tatuat pe bot
Părea scăpat atunci din dubă
Cu trupu-i ros de-o neagră bubă;
Ea îl iubi corect, ca orice fată
Scrâşnind din dinţi, ţipând odată.

Altul cu trudă şi oftat de bou
I se deşartă-n pântec ca un ou
Stricat de multe aşteptări
Când clătinat plutea pe mări
Umplut de germeni şi moloz
Ca orice ou de brav matroz.

Dintr-un gâtlej alcoolic şi-un vechi acordeon
Cântau şi marinarii cu voci de bariton:
Venim la tine depravată
La trupu-ţi copt, păstrat în vată
Tumefiat de mult abuz
La sexu-ţi ca un cucuruz
Venim flămânzi încă odată
Primeşte-ne deci depravată
Vrem pentru inima din noi
Cu mult talent să te despoi
Să te vedem goală la brâu
Şi trupu-ţi ca un snop de grâu
Când îl va roade un şobolan
Sărind îl vrem, până-n tavan,
Cântau şi marinarii cu voci de bariton
Dintr-un gâtlej alcoolic şi-un vechi acordeon.

Autorul acestei poezii este Geo Bogza. Poezia am luat-o din volumul „Poemul invectivă şi alte poeme”, apărut recent în colecţia „Biblioteca pentru toţi”, editată de „Jurnalul Naţional”. În 1932, la prima apariţie a cărţii „Poemul invectivă”, din care face parte poezia de mai sus, Geo Bogza este acuzat de „ultraj public contra pudoarei” şi este închis la Văcăreşti, unde e ţinut câteva zile. În 1937, este din nou pus sub acuzare, pentru aceeaşi carte şi mai face câteva zile de puşcărie, tot la Văcăreşti.


Citeşte mai mult >>

duminică, 12 decembrie 2010

GAGICILE (1)

Ieri, la prânz, când mă întorceam din plimbarea mea zilnică în Parcul Naţional, în dreptul bisericii ctitorită de Ion Antonescu, am zărit o femeie tânără, zgribulită de frig, sprijinind gardul unei case numai cu parter. Nu-i prima oară când o văd acolo, în aceeaşi poziţie. Am văzut-o, prima oară cu mai mult de zece ani în urmă. Atunci era împreună cu alte fete şi cu un individ tânăr. Când am trecut prin dreptul lor, individul m-a acostat:
- Nu vrei o gagică?, m-a întrebat el arătându-mi spre fete.
Am plecat mai departe, fără să-i răspund.
De atunci, am trecut de mai multe ori prin faţa lor, mi s-a mai pus de câteva ori aceeaşi întrebare, iar eu am răspuns la fel, până ce au ajuns să mă cunoască şi au renunţat să mă mai acosteze.
Pe măsură ce trecea timpul grupul de fete se subţia. Acum, a mai rămas doar una. A îmbătrânit, e slabă, cenuşie, urâtă. Nu mai este asistată de un peşte. Face trotuarul pe cont propriu. De câte ori trec prin dreptul ei, întoarce capul. Mă uit la ea cu milă şi mă întreb dacă, aşa cum arată, mai reuşeşte să trezească poftele unui bărbat. Mă îndoiesc. Din ce-o fi trăind ? Dacă ar sta cu mâna întinsă, dar n-o face, i-aş înmâna o bancnotă de fiecare dată când o întâlnesc acolo.

Citeşte mai mult >>

vineri, 10 decembrie 2010

AMINTIRI DE LA TÂRGUL GAUDEAMUS (3)

Şi poeţii spun lucruri trăsnite!

De cele mai multe ori, poezia „modernă” este o înşiruire de cuvinte fără noimă, menite nu să-ţi transmită un mesaj, ci să-ţi creeze o stare de nedumerire soră cu perplexitatea, într-o formă din ce în ce mai puţin ortodoxă. E adevărat, unele asocieri de cuvinte sau imagini, deşi fără nici o noimă, te fac să tresari, să te miri, să zâmbeşti sau chiar să râzi atunci când aceste asocieri devin prea gogonate.
Poeţii generaţiei optzeci, "optzeciştii", se declară „postmoderni”, asta nu înseamnă o revenire la normal, ci faptul că ei au fost în stare să  sară peste cal, adică poeziile lor sunt gogonate rău!
Editura Humanitas a reeditat volumul colectiv de versuri Aer cu diamante, al poeţilor Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan, apărut prima oară în 1981, şi l-a lansat la Târgul Gaudeamus din anul acesta. Toţi cei patru au fost membrii ai Cenaclului de Luni condus de criticul Nicolae Manolescu, care le şi prefaţează volumul şi dă poeziilor lor certificat de liberă circulaţie în literatura română. El face şi câte o scurtă caracterizare a celor patru poeţi şi a poeziilor lor.

Despre poezia lui Mircea Cărtărescu spune: Imaginaţia lexicală la Cărtărescu este nesfârşită. Sub apa şi focul cuvintelor, se ascunde ochiul vizionar, în care se formează imaginile altei realităţi decât cea comună. Iată o mostră din poezia lui M. Cărtărescu intitulată Poem de amor:

vorbea la televizor o eclipsă bîlbîită de lună
în duminica în care închişi ca într-un tub de neon, compătimeam împreună
compătimeam şi rînjeam, miorlăiam, ne înfăşuram în cherry wine chinezesc, ardeam gazul
şi îţi muşcam pandantivele, şi imaginea ta din oglinzi, şi grumazul
şi apoi mergeam dacă-ţi aminteşti să facem clătite şi pe geamul bucătăriei moara dâmboviţa
zornăia de fişicurile de fantome deratizate
şi coşul de fabrică era din cărămidă adevărată, nimic nu era metafizic şi asta te excita
cum îţi lăsai sânii să radieze în amurgul de iarnă
----------------------

Poezia, cu versurile ei kilometrice, creează probleme de respiraţie la citire; se întinde pe patru pagini şi are doar trei strofe; fiecare strofă, este o singură frază; strofele şi versurile încep toate cu literă mică; substantivele proprii sunt scrise tot cu literă mică! Bine că domnul profesor universitar, Mircea Cărtărescu, n-a uitat să pună, ici colo, câte o virgulă! Poeţii mai recenţi, preocupaţi să-i depăşească pe predecesorii lor, nu mai pun nici virgule şi nici un alt semn de punctuaţie. Din această cauză, probabil, ei se numesc "post-postmoderni"! Cred, sincer, că poezia n-ar trebui scrisă oricum.

„…Traian T. Coşovei, poet plin de spontaneitate, disponibil pentru formule diverse, melancolic sub aparenţă de umor, profund sub o aparenţă de joc şi artificiu.” spune N. Manolescu, Reproduc câteva versuri din poezia lui Conectare la Univers :

Aş putea să deschid gura şi să scuip piatra pătrată a nopţii.
Ca pe un exerciţiu de vorbire, la malul mării aş repeta fiecare val.
În lumina farurilor
Fiecare fereastră e-o elevaţie de ceasornic bătând jumătăţi şi sferturi de timp.
În lumina farurilor oraşul acesta pare un imens schior îngheţat.
Un uriaş ţărănoi blocat într-o cabină telefonică conectată la univers.

De remarcat că poetul respectă nişte canoane ortografice şi reuşeşte să proiecteze nişte imagini inteligibile.

Iaru are o eleganţă simetrică a sentimentului care nu doar farmecă, dar şi garantează de adâncimea lui, scrie N. Manolescu. Reproduc o strofă din poezia Aer cu diamante, care a dat titlul volumului:

Ea era atât de frumoasă
încât vechiul pensionar
se porni să roadă tapiţeria
scaunului pe care ea a stat în autobuz.
Autobuzul întinse spre ea
gura carburatorului
încercând să-i sfâşie rochia.
Şoferii mestecaţi au plâns pe volanul păpat
căci ea nu putea fi ajunsă –
În schimb era atât de frumoasă
Încât şi câinii haleau
Asfaltul de sub tălpile ei.

Aţi remarcat că nu mai avem probleme de respiraţie la citirea acestei poezii? Un plus mare acordat poetului, pe această chestie.. Deşi spune cuvinte mai trăsnite decât ceilalţi doi poeţi, încât îţi face impresia că asculţi emisiunea radio Colţul copiilor, poezia place.

Poeziile (ale lui Ion Stratan n.n.) îi sunt laconice, ermetice, neocolind jocul de cuvinte; invenţia e fonologică şi morfologică mai degrabă decât lexicală. Iar sintaxa trăieşte din elipse. Aţi înţeles, nu-i aşa? Este caracterizarea făcută de N. Manolescu. Reproduc trei strofe din poezia El:

Literele s-au şters
Palimpsest faţa mea
Sub vântul de est
Urme cursive, potcoave
De purici, s-au nimicit
Sub frigul ce-a răsărit.

Dintr-o ninsoare cu nimic
să te naşti
de Ziua Recoltei, de Paşti
Dintr-o ninsoare uimită
În toamnă şi primăvară
dintr-o ninsoare
cu oare.

Are dreptate N. Manolescu. La proba hidraulică, poezia s-a dovedit etanşă, adică ermetică.

De la stânga la dreapta: Ioan Stratan, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru


Citeşte mai mult >>

miercuri, 8 decembrie 2010

AMINTIRI DE LA TÂRGUL GAUDEAMUS (2)


La standul Radio România, l-am văzut pe criticul în vogă, Daniel Cristea Enache, prezentând două romane editate de Polirom, al cărui redactor este. Am făcut cunoştinţă cu el, citindu-i cartea Convorbiri cu Octavian Paler. L-am văzut apoi, de mai multe ori, la emisiunea de pe TVR Cultural, Literatura de azi. Este un tip cultivat, inteligent, modest şi civilizat. Văzându-l la standul pomenit, mi-am dat seama că este şi foarte timid: tot timpul cât a vorbit a avut privirea aţintită în podea.


În sala Cupola, Am încercat să asist la lansarea cărţii lui Adrian Năstase Codul Zambaccian3. Toate pânzele jos. Aş fi vrut să văd cum se justifică Adrian Năstase şi de ce a coborât pânzele? Am renunţat. Era o înghesuială ca la urs!
În treacăt pe la Editura RAO, l-am văzut pe şeful SRI, George Cristian Maior, lansându-şi o carte. Mi-am zis: „Până şi cei ce ar trebui să facă altceva scriu!”


La Editura Carminis, am cunoscut-o pe Silvia Kerim, autoare de literatură pentru copii. Mi-a prezentat-o soţia mea, care a cunoscut-o întâmplător. I s-a acordat, în acest an, de către un juriu internaţional, "Certificat de onoare pentru excelenţa scriiturii" pentru volumul O poveste cu nouă poveşti Bine trebuie să scrii ca să ţi se decearnă un astfel de premiu! Soţia mea i-a cumpărat cartea Bunica albă, pe care a primit un autograf de la scriitoare. La început am răsfoit-o, apoi am început să citesc o poveste. Am terminat-o.. Am început alta, am terminat-o şi pe ea, apoi n-am mai lăsat cartea din mână până când n-am citit toate cele nouă poveşti înserate în ea. Am rămas încântat de scriitura Silviei Kerim! Pe coperta din spate a cărţii am citit: Silvia Kerim este cea mai importantă creatoare de feerii din literatura română.”(Eugen Negrici)

Am mai cumpărat  încă trei cărţide la târg. Una din ele, Cartea întrebărilor, a scriitoarei Ioana Pârvulescu, s-a întâmplat să fie cea mai bine vândută carte de către editura Humanitas. În carte, autoarea pune nu mai puţin de 24 de întrebări unor persoane şi personalităţi din lumea literelor. Ultima întrebare este: Sunt cărţile în stare să consoleze? Întrebarea asta, ca toate celelalte, are forma unei scrisori, iar adresanta ei este Adriana Bittel. Scrisoarea se axează pe un interviu luat lui Michael Krüger, editor şi scriitor german, care, închipuiţi-vă, are şi el un blog, al cărui motto este: Scopul meu este să le arăt oamenilor că o zi în care nu citeşti o poezie este o zi pierdută. Ioana Pârvulescu este mai îngăduitoare şi este de părerea că: O zi în care nu citeşti nimic este o zi pierdută.
Reproduc câteva citate din interviul lui Michael Krüger:
• Când lingvistul şi teoreticianul Roman Jakobson a fost întrebat dacă vorbeşte într-adevăr 16 limbi străine, a răspuns: Da, sigur, le vorbesc, însă pe toate în rusă.
• Nimeni nu se mai simte acasă, pe lumea asta. Şi n-o spun numai pentru că sunt, nu-i aşa, un domn aşezat, de-o anumită vârstă. S-a pierdut controlul. {…}Adevărul e următorul: suntem pe drumul cel mai sigur de a ne tâmpi cu totul.
• Pe scurt, prin intermediul cărţilor vrem să înţelegem viaţa mai bine.
• O oră pe săptămână ar trebui să li se predea elevilor cum să tacă, cum se tace. Într-o altă oră ar trebui să înveţe cum să fie singuri.
• Cred că marile cărţi, cărţile bune ne pot linişti sufletul. Dar dacă pot să şi consoleze? Nu ştiu.

Citeşte mai mult >>

luni, 6 decembrie 2010

AMINTIRI DE LA TÂRGUL GAUDEAMUS (1)

N-am lipsit la nici o ediţie a Târgului de carte Gaudeamus. Prin urmare, nu puteam lipsi nici în anul acesta.
După puţin timp de la sosirea la târg, pe soţia mea, care m-a însoţit, a acostat-o o reporteră de la nu ştiu ce televiziune cu intenţia să-i ia un interviu. Ea a refuzat şi m-a împins în faţă pe mine. Cum eu nu sunt în stare să refuz niciodată o doamnă, am devenit, imediat, prada acestei reportere. M-a întrebat, printre altele, de ce vin la târg. I-am răspuns că vin să văd şi să cumpăr cărţi, să văd şi să ascult scriitori şi să văd oameni.
Apropo de oameni. Am spus-o şi cu altă ocazie: îmi plac foarte mult oamenii care vizitează târgul. Sunt o categorie specială, alţii decât ce-i pe care îi vezi, obişnuit, pe stradă. Sunt toţi, nu mă îndoiesc de asta, iubitori de carte, iar cărţile i-au făcut nu numai mai culţi, dar şi mai civilizaţi, mai destinşi, mai plăcuţi.
Cum am intrat în pavilionul central Romexpo, am ţinut să fac o poză, fixând pe aparatul meu o imagine de ansamblu a târgului.

După asta l-am văzut pe poetul Paul Daian, omul cu trompeta, mascota târgului, cel ce anunţa lansările de carte şi alte evenimente. I-am cerut voie să-i fac o poză. A fost de acord şi mi-a pozat suflând în trompetă.
A acceptat să pozeze şi alături de mine.

Să vă spun câteva cuvinte despre Paul Daian:
  • Are 56 de ani şi s-a născut la Criscior, judeţul Hunedoara.
  • Pe timpul comuniştilor, s-a legat cu lanţuri în semn de protest că nu i s-a publicat un volum de versuri. A făcut pentru asta câteva luni de închisoare.
  • Este considerat a fi un poet suprarealist.
  • În anul 2000, a primit premiul pentru poezie a Asociaţiei Uniunii Scriitorilor din Bucureşti.
  • Este autorul mai multor volume de versuri. Iată titlurile neobişnuite ale unora din ele: Poeme sororale; Turma de porci; Stângăcia în salut a femeii; Mingea de păr a vieţii; De astăzi beau sânge.
Redau o mostră din poezia lui Paul Daian, din volumul Stângăcia în salut a femeii:

vom ajunge la camera
unde va trebui să te părăsesc pentru un timp
cât să fumez o ţigară
cât să scriu un poem străin poeziei
cât să-mi smulg genunchii
cât să beau apa de botez a ta
cât să-i spun Zguduitorului
că aici printre resturi umane
am petrecut tinereţea de bărbat
care-a văzut aşternutul curat al femeii lui
Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 4 decembrie 2010

CHRISTINA

Nu de mult, am primit un e-mail prin care o persoană care semna Christina (Atenţie! Christina nu Cristina) mă întreba de unde ar putea să cumpere volumul I Amprente Literare, deoarece l-a văzut, i-au plăcut mult poeziile din el şi ar vrea să-l facă cadou cuiva. I-am răspuns că nu a fost pus în vânzare, dar că sunt dispus să-i fac un exemplar cadou. I-am dat numărul meu de telefon şi i-am cerut să mă sune ca să stabilim cum procedăm ca să-i înmânez cartea.
Mi-am închipuit că este o domnişoară care a citit despre carte pe blogul meu şi a recunoscut printre autori pe prietenul ei sau pe individul pentru care nutreşte o iubire secretă, motiv pentru care îşi doreşte cartea. Eram convins că fac o faptă bună oferindu-mă să i-o fac cadou.
Eram la Runcu, împreună cu soţia, când am primit un telefon de la ea. M-a întrebat dacă ar putea veni după carte fratele ei. „Desigur”, i-am răspuns. Am fixat ziua şi ora, i-am spus că locuiesc în Piaţa Muncii şi să mă sune când ajunge acolo.
„ Îi e teamă să vină singură”, i-am spus soţiei.,”O precauţie normală pentru o domnişoară.”, mi-a răspuns ea.
În ziua şi la oara fixată, nu m-a sunat nimeni. Nu m-a sunat nici mai târziu în ziua aceea, nici a doua zi şi nici în zilele care au urmat. Abia după o săptămână am primit de la Christina un e-mail prin care îşi cerea scuze că n-a venit şi că nu m-a sunat şi mă întreba dacă mai sunt de acord să-i dau cartea. I-am răspuns, i-am făcut un pic de morală, după care am fixat o nouă dată şi o nouă oră de întâlnire. De data asta, ca s-o feresc de ori ce fel de emoţii, am ţinut să-i precizez că o să-i aduc cartea în piaţă.
A sosit ziua fixată. Exact la ora convenită, a sunat telefonul. Am răspuns şi mi-a fost dat să aud: „Sărut mâna. Sunt Christina. Am ajuns.” „E o fetiţă!”, i-am spus, extrem de surprins, soţiei. M-am îmbrăcat repede, am luat cartea şi am dat fuga la staţia de metrou, unde a spus că mă aşteaptă.
La ieşirea din staţie, o domnişorică îmbrăcată în acord cu anotimpul, cu un rucsac şcolar în spate, pe cap cu un fes de sub care ieşeau două codiţe blonde, se uita în stânga şi dreapta aşteptându-l pe bunicul căruia îi dăduse întâlnire aici. Venea tocmai de la Ploieşti!
- Ce clasă eşti, Christina?
- A douăsprezecea.
Răspunsul ei a fost ultimul meu motiv de mirare: prin urmare, Christina nu-i tocmai fetiţă! Cu toate astea, la plecare, mi-a mai spus odată: "Sărut mâna!" Oi fi arătând chiar atât de bătrân?








Citeşte mai mult >>

joi, 2 decembrie 2010

DIN NOU DESPRE HERTA MÜLLER



În cursul zilei de azi, am văzut, în reluare, emisiunea TVR, Profesioniştii,cu Herta Müller. Este ca şi cum aş fi văzut-o pe scriitoarea laureată a premiului Nobel în carne şi oase. Cât de slabă este, cred că ar fi fost mai potrivit să spun că am văzut-o „în piele şi oase”. M-a izbit figura ei acră şi ţinuta cernită, de călugăriţă, şi încrâncenarea cu care condamna tot ce a chinuit-o în viaţă, în capătul listei situându-se Securitatea şi securiştii. Rareori în timpul discuţiei cu Eugenia Vodă a schiţat un zâmbet, iar atunci când a făcut-o, zâmbetul ei a adus a grimasă.
La un moment dat, moderatoarea emisiunii a făcut aproximativ următoarea presupunere: „ Şi Dvs. iubiţi România, nu-i aşa?”. Răspunsul ei, tot aproximativ, a fost „Oarecum:” Herta Müller confundă regimul comunist cu România, iar pe ciracii lui cu românii de rând.
Eu am avut colegi de origine germană, saşi sau şvabi, atât în şcoala medie cât şi în facultate. Nici noi, elevii sau studenţii, şi nici profesorii noştri, nimeni, niciodată, n-a făcut deosebire între ei şi români. Am fost prieteni cu ei şi am continuat să fim prieteni şi să comunicăm foarte bine şi după ce am terminat şcoala şi chiar după ce unii din ei au plecat din ţară. Sunt convins că la fel s-au purtat cu ea profesorii şi colegii ei români. N-ar putea avea, în cazul acesta, o vorbă bună pentru ei?
Nu cred că românul de rând, românul de la ea din sat, românul de pe stradă, au avut, vreodată, ceva de împărţit cu ea, numai şi numai pentru că era nemţoaică. N-ar putea avea o vorbă bună şi pentru ei?
Sunt convins că toţi oamenii nutresc sentimente deosebite pentru locul în care au văzut lumina zilei şi unde au început să descopere lumea. Pentru Herta Müller, locul acesta este România. N-ar putea avea o vorbă bună şi pentru Ea?

Eugenia Vodă

P.S. Am toata preţuirea pentru Eugenia Vodă şi pentru emisiunea ei. Trebuie să mărturisesc însă, că mă enervează uneori, atunci când îşi întrerupe interlocutorii înainte ca aceştia să termine ceea ce voiau să spună.




Citeşte mai mult >>

miercuri, 1 decembrie 2010

1 DECEMBRIE 2010



LA MULŢI ANI ROMÂNIA!

Citeşte mai mult >>