duminică, 30 ianuarie 2011

URŞII (VI)

URŞII
(continuare)

Într-o zi pe când mâncau afine coapte
Se îndreaptă spre ei, venind din altă parte,
Un urs în vârstă şi bine făcut.
Venea încet şi părea absent şi abătut.
Când, în cele din urmă, i-a simţit
S-a ridicat în două picioare, i-a privit
După care, s-a apropiat de mama lor
Şi a schimbat cu ea un …..  "mor",
Apoi a început să mănânce cu spor.
În curând însă s-a săturat sau plictisit
Şi a plecat încet, absent, cum a venit,
Nu însă, înainte de-a mai spune-un "mor",
Cu aceiaşi lipsă de umor.
- Cine este d-lui? O întreabă pe mama lui,
Intrigat , ursuleţul cel mai mic,
Care, curios din fire, nu vrea să-i scape nimic.
- Tatăl vostru, răspunde ursoaica sec
Şi acum pentru că afară s-a întunecat,
Şi musafirul nostru nepoftit a plecat,
E timpul să coborâm la pârău.
Ursuleţii au rămas tablou!
Nu se mai puteau mişca din loc!
Nici să mai vorbească nu pot!
Primul care îşi revine din uimire
Tot cel mic, mai stăpân pe sine,
Dă glas dorinţei tuturor, de astă dată:
- Nu ne lăsa aşa, cu gura căscată!
Spune-ne te rog câteva cuvinte:
Ce este cu el? Ce face? Ce învârte?
De ce nu stă, bunăoară, şi el cu noi?
De ce apare şi dispare ca un strigoi?
Convinsă, ursoaica-şi îndulceşte tonul.
- De ce v-aţi înmuiat aşa? Fiţi tari!
Aşa le-a fost dat urşilor mari
Să-şi ducă toată viaţa, solitari.
Vă spun acum, ca să ţineţi minte,
Că peste un de zile, de acum înainte,
Va trebui să ne despărţim şi noi.
Iar, când ne vom mai întâlni apoi,
Din când în când, din întâmplare,
Ne vom trata cu aceiaşi nepăsare.
- De ce? Întreabă toţi deodată.
- Aveţi răbdare. O să aflaţi îndată.
Aţi observat şi voi, dacă bine socotesc,
Că-n ultima vreme abia de reuşesc
Să vă satur pe toţi trei deodată,
De parcă mâncarea ar fi împuţinată.
În realitate mâncarea e la fel de multă
Voi însă, băgaţi mai mult în burtă.
De aceea, ori ce-ai face nu poţi
Găsi într-un loc mâncare pentru toţi.
Şi asta se va întâmpla în fiecare zi din lună
Dacă vom continua să umblăm împreună.
Acesta este, prin urmare, motivul
Sau mai bine zis acesta este primul,
Care ne va determina să ne despărţim,
Indiferent cum judecăm şi ce simţim.
Este cu totul altceva când fiecare
Îşi caută pe cont propriu de mâncare.
Uneori şi aşa, cu mare greutate reuşeşti
Foamea neîndurătoare să ţi-o potoleşti.
Ar mai fi apoi de luat în considerare
Faptul, de însemnătate foarte mare,
Că ne mai fiind foarte mulţi la olaltă
Oamenilor le va fi mai greu, de astă dată,
Să ne doboare în număr prea mare
Şi specia nu poate, atât de uşor, dispare.
Bieţilor ursuleţi li s-a făcut ruşine
Că n-au înţeles de la început bine
Şi fiindcă, între timp, se înserase bine
Şi-au înălţat spre cer capetele lor
Şi au cerut celor două urse în cor
Să-i ajute să suporte şi acest adevăr.
               (va urma)



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu