duminică, 27 februarie 2011

BĂIEȚII DE AUR


 
Se zice despre un banc că e bun, dacă atunci când îl auzi nu pricepi mare lucru, ulterior râzi de te prăpădeşti, iar, în final, îl cauţi pe cel ce ţi l-a spus să-l omori. Acelaşi lucru mi sa întâmplat şi mie în legătură piesa Băieţii de aur a lui Neil Simon, văzută în avanpremieră la teatrul Mic din Bucureşti:
• n-am înţeles cum au putut doi actori de comedie, care au format un cuplu vestit timp de patruzeci de ani, să se despartă şi să nu-şi mai vorbească zece ani!
• am savurat comicul dialogurilor şi a situaţiilor din piesă;
• după spectacol, când mi-am dat seama că autorul piesei şi-a bătut, de fapt, joc de noi, cei din vârsta a treia, l-aş fi strâns de gât dacă îl aveam la îndemână; cu ce suntem noi de vină că uităm, că am devenit, uneori, neîndemânatici şi agasanţi?
Nu l-am iertat pe Neil Simon nici după ce am ajuns acasă. Am început să-l caut…….pe Internet. L-am iertat abia când am aflat că tot el a scris şi Desculţ în parc, că este autorul a 34 de texte dramatice şi a 35 scenarii de film şi că a primit pentru scrierile lui 27 de premii, dintre care două pentru Odd Cuple (titlul original al piesei)!
Piesa a fost scrisă în 1965; s-au făcut după ea două filme (1968, 1999), ambele având în rolurile principale pe Jack Lemon şi Walter Matthaw; a avut premieră pe Bradway, în 1972.
Piesa a fost pusă în scenă şi la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti, avându-i în rolurile principale pe Radu Beligan şi Ion Lucian. Trebuie să vă spun că am văzut-o şi în acea interpretare şi că mi-a plăcut mai mult decât aceasta de la Teatrul Mic cu Dan Condurache şi Mihai Dinvale.
Ce nu mi-a plăcut mie la această piesă, Dvs. ar putea să vă placă, aşa că vă recomand să nu luaţi de capitale părerile mele. Nu mi-a plăcut faptul că, pe alocuri, Dan Condurache îngroaşă pre mult comicul personajului său; nu mi-a plăcut deloc, dar absolut deloc, actul doi al piesei, aşa cum a fost el conceput de regizorul Claudiu Goga.
Distribuţia piesei:
Willie Clarck – Dan Condurache
Ben Clark - Bogdan Talaşman
Al Lewis – Mihai Dinvale
Eddie – Ştefan Lupu
O infirmieră – Ruxandra Enescu
O soră de caritate – Liliana Pană




Citeşte mai mult >>

marți, 22 februarie 2011

COMORILE DE SUB MESEȘ (2)


Sursa: MECANICII’61, Anul 7, Nr. 2, februarie 2011

SCRIITORUL ARTEMIU VANCA LA A TREIA LANSARE DE CARTE

Scris de Adrian POPA
Dacă până mai ieri ne lăudam cu doar o colegă ce pătrunsese în „lumea bună” a scriitorilor, cu referire directă la Corina Firuţă, care s-a impus printr-o antologie de poezie românească contemporană româno-engleză, prin trei scenarii radiofonice, date pe post („La porţile mării”, „Regăsirea” şi „Robert Shanon”), prin două scenarii de teatru TV, de asemeni date pe sticlă (transpunerea „ecrano” a antecedentelor radio „La porţile mării” şi „Regăsirea”), iată că avem astăzi a ne mândri cu un scriitor ce se impune atenţiei publicului cititor şi criticii literare (chiar dacă la început în plan teritorial) : colegul Artemiu Vanca este prezent cu lansarea celei de a treia cărţi a sa, COMORILE DE SUB MESEŞ, apărută la Editura Contrast în chiar luna aceasta.
Volumul reprezintă cel de al treilea roman din ciclul „Comori” („Comoara din Dealul Magiarului” – apărută în 2009, „Secretul comorii” – apărută în 2010 şi prezenta) şi este fără tăgadă confirmarea devenirii unui inginer (şi ce inginer !) într-o nouă înfăţişare uma–socială: aceea de scriitor.
Cine îl cunoaşte mai îndeaproape pe Mirel Vanca poate să confirme că „inginerul pensionar” este astăzi mai activ şi plin de căutări profesionale (în noua lui direcţionare) decât în anii de dăruire tehnică de la Işalniţa şi Rovinari. Nu-mi amintesc să-l fi auzit pe Mirel preocupat, de cum făceau alţi colegi sau predecesori, să meargă (funcţioneze) mai bine o turbină de 330 MW. Ei bine, Mirel e astăzi atent la orice indiciu care-l poate face să afle cât mai multe despre arta de a scrie un roman. Pentru el, Mario Vargas Llosa – recent laureat al Premiului Nobel pentru literatură – este „profesorul prin corespondenţă” în această
Antologia de eseuri critice a lui Llosa este pentru Mirel un manual, pe care dacă nu-l conspectează, cel puţin îi subliniază ideile de reţinut, iar Mario Vargas a fost preocupat – dacă nu obsedat – de cum au construit înaintaşii romanele monumentale (Victor Hugo – Mizerabilii etc, etc.).
Încă din Prolog la „Adevărul minciunilor”, laureatul Premiului Nobel, mărturiseşte că de la prima povestire, a tot fost întrebat dacă ceea ce a scris „era adevărat”. Mărturisesc - la rându-mi - că după ce am citit volumele din ciclul „Comori”, l-am întrebat pe autor - ba despre una, ba despre alta – dacă ceea ce povestise „era adevărat”.
După apariţia recentei cărţi „Comorile de sub Meseş”, domnul Artemiu Vanca mi-a răspuns la obsedanta întrebare, într-un stil de „preacurvit” scriitor : Dacă ceea ce ai povestit pare veridic, înseamnă că ai făcut o treabă bună. Bine înţeles că „memoria este punctul de plecare al fanteziei” (am citat din Mario Vargas Llosa) scriitorilor, dar important este în final cât de credibilă este povestea pe care ai scris-o. De aceea nu voi mai spune ce este real (şi este multă reproducere a realităţii în cărţile mele) şi ce este ficţiune. Cert este că m-am străduit să nu alterez cu nimic autenticitatea atmosferei istorico-sociale a epocii şi locurilor. Bravo !! Ia, de vezi!
Acum putem vorbi puţin şi despre carte. „Comorile de sub Meseş” continuă periplul prin viaţă al principalilor eroi din anterioarele două romane, în parcursul de la copilărie la adolescenţă, cu desfăşurarea acţiunii în oraşul Zalău (pe când erau elevi în clasa a VI-a) şi în sate sălăjene pe unde mergeau în vacanţe.
Este de necontestat că această carte, ca de altfel întregul ciclu „Comori”, este o frescă a Sălajului postbelic – urban şi rural – şi o incursiune în istoria locurilor, prin exploatarea documentării asupra siturilor arheologice din zonă.
La modul profesionist, autorul îşi alege excelent personajele (fie reale, fie inventate), fiind caractere reprezentative, ce-l ajută să asambleze edificiul romanului : Floriţa – modelul „cuminţeniei pământului” din Sălajul romancierului, Bunicul – monumentul senectuţii rurale, profesorul pensionar Miclea, custodele depozitului de cărţi preluate de la ASTRA – prototipul „apostolului” dăruit să slujească până la moarte copiilor însetaţi de învăţătură, învăţătorul Mureşan din Moigrad – reprezentantul intelectualităţii satelor, badea Grigore – autodidactul şlefuit intelectualiceşte prin munca sa cotidiană, care-l punea în contact cu oameni de cultură şi mulţi alţii. Chiar personajele secundare sunt alese cu meşteşug (exemplul Tătăroaicei), pentru a da culoare peisajului şi acţiunii în întregul ei.
Acţiunea – care nu trebuie deconspirată, ceea ce ar ştirbi din plăcerea lecturii – se derulează în satul natal, la Şimleu, la Zalău, în Moigrad şi satele învecinate, unde scriitorul găzduieşte întâmplări plasate atemporal, cochetând chiar cu metafizica (transportul ideatic de imagini prin vise între medii compatibile, premoniţia).
Întreaga desfăşurare a acţiunii stă sub semnul românismului, dragostei de ţară şi de neam a principalelor personaje ale cărţii. Şi – aşa cum spunea criticul Al. Rosetti într-un mic eseu despre „MIZERABILII” lui Victor Hugo – „acolo unde cunoaşterea directă nu a fost posibilă, autorul a împlinit golul imaginând realitatea cu o putere de adevărat vizionar”. Ei bine, nu este nici o exagerare dacă translatăm această aserţiune la autorul „Comorilor”.
Cine l-a cunoscut mai îndeaproape pe inginerul Artemiu Vanca în timpul exercitării meseriei sale certificate, îl considera un tip pragmatic, aspru în judecăţi, mai puţin aplecat spre introspecţie, spre intuiţie – ca ansamblu al proceselor de reflectare senzorială a fenomenelor realităţii. Nimic mai fals !
Scriitorul Artemiu Vanca s-a auto-şcolit (nu mai amintim căile folosite), devenind un povestitor atât de cuceritor, încât lectura cărţilor sale este o desfătare. Fără a o căuta cu tot dinadinsul, ne reamintim de o zicere a lui Mario Vargas Llosa despre faptul că personajul principal al cărţii nu este unul sau altul din eroii romanului : „vizibil sau invizibil, martor sau protagonist ce relatează din interiorul naraţiunii......, naratorul este în permanenţă cel mai important personaj din toate ficţiunile şi în orice caz invenţie, el însuşi ficţiune, chiar şi în situaţiile acelea înşelătoare.......când autorul romanului se ascunde în pielea naratorului”.
Ca o zicere de concluzie, îţi spunem un BRAVO! Colegial, Cornele şi să ştii că sigur, domnul învăţător Valeriu Vanca (alias Vasile Straja) este mândru de tine, acolo sus – din toate punctele de vedere – chiar dacă l-ai dojenit (cu respectarea bunei cuviinţe de la fiu la părinte), dojană care – mie personal – mi se pare neîndreptăţită.
Oricum, nutresc în continuare speranţa că voi citi şi romanul cu colegii de facultate ai lui Cornel, chiar dacă-s obligat până atunci să fac lectura altora ce curg în sensul narării cronologice a sagăi sălăjene.

Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 19 februarie 2011

DINEU CU PROȘTI

De curând, am avut ocazia să aflăm de la cei doi deștepți naționali, Liiceanu și Pleșu, ce înseamnă prostie și ce înseamnă prost. Ne-au predat o lecție pe această temă la TVR, în emisiunea care le poartă numele. Prin urmare, am scăpat de sarcina de-a vă desluși eu cele două noțiuni, pentru care, nu mă îndoiesc de asta, aveți fiecare propriile definiții. Nu mă îndoiesc nici de faptul că de câte ori vorbiți de proști, aveți tot timpul în minte imaginea altora și niciodată propria voastră imagine. Nu vă supărați, nu aveți dreptate. Vă asigur că, într-o măsură mai mare sau mai mică, suntem toți proști. Am făcut fiecare din noi una sau mai multe prostii în viață? Am făcut. Am fost, atunci, proști? Am fost. Prin urmare, nu mai arătați cu degetul spre alții. Cea mai mare prostie este să crezi despre cineva că-i prost și te amuzi pe socoteala lui. Dacă vreți să vă convingeți de adevărul acesta, mergeți și vedeți, la Teatrul Național, piesa Dineu cu proști.
Piesa, scrisă de dramaturgul francez Francis Veber, s-a jucat cu mare succes la Paris și a fost și ecranizată. Despre ce-i vorba în piesă? O să mă abat de la obiceiul meu de-a nu divulga prea multe din subiectele pieselor ale căror cronici le fac în revista Mecanicii '61 și o să vă dau câteva amănunte. Niște ”deștepți” aveau obiceiul să organizeze niște dineuri la care să invite câte un ”prost” de care să-și bată joc. Francis Veber ne asigură că astfel de dineuri au avut loc în realitate.
Fac o pauză ca să vă invit să fiți foarte circumspecți cu invitațiile pe care le primiți la astfel de petreceri: ați putea fi luați de proști!
Revin la subiectul piesei. Un editor, care se credea deștept, a făcut rost de un prost pentru dineul care trebuia să aibă loc în seara zilei în care se petrece acțiunea piesei. Prostul vine la editor acasă, de unde urmau să plece amândoi la localul unde va avea loc evenimentul. Din nefericire pentru el, o criză de sciatică îl înțepenește pe editor și-l imobilizează la domiciliu. Obligat să-și petreacă seara cu prostul, avea să-și blesteme ziua în care a avut proasta inspirație să-l invite pe acesta la el acasă. Au loc scene foarte hazlii, în care prostul, fără nici o rea intenție, îl ”dă în gât” pe editor. Îi dă acestuia în vileag viața lui găunoasă și-l pune în niște situații groaznice cu apropiații lui.
Prostul se dovedește a fi un om sincer, cinstit și săritor la nevoie. Obligat să mintă, nu reușește niciodată să ducă o minciună până la capăt; când află că este obiectul de bătaie de joc al editorului, în loc să se răzbune pe acesta, îi vine în ajutor. Spectacolul se încheie cu concluzia amară a editorului că , de fapt, el este prostul veritabil.
Rolul prostului este interpretat, magistral, de Horațiu Mălăiele. De multe ori, când un actor face un rol foarte reușit, se spune despre el că a împrumutat personajului ceva din propria personalitate. Mai că îți vine să crezi și despre Mălăiele același lucru, dacă nu l-ai cunoaște și nu l-ai admira din o mulțime de alte pricini.
Foarte buni în rolurile lor au fost și Șerban Ionescu, Costina Ciuciulică, Alexandru Georgescu, Tomi Cristin, Medeea Marinescu și Alexandru Bindea.
Regia spectacolului e semnată de Ion Caramitru, căruia îi dau o notă bună pentru acest spectacol, îndrăznind să spun că este un ”tânăr” regizor promițător.
M-am bucurat să constat că decorul creat de Florilena Popescu Fărcășanu nu se rezumă la două scaune și un tablou pe un perete, așa cum obișnuisc să-l conceapă foarte mulți scenografi ”moderni”, ci că este unul clasic, foarte potrivit cu nevoile piesei.
În final, doresc să dau o notă bună și publicului care a umplut sala Naționalului și care a reacționat adecvat, adică a râs în hohote, la situațiile comice din spectacol. Dacă aveți nevoie de o terapie prin râs, mergeți și vedeți acest spectacol.

Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 12 februarie 2011

COMORILE DE SUB MESEŞ

"Comorile de sub Meseş" este titlul ultimei mele cărţi, ieşită de sub tipar la începutul acestei luni. Carte poate fi citită pe blog, făcând click pe coperta "carte 3" situată mai jos, pe partea dreaptă a suprafeţei de postare. Aştept impresile Dumneavoastră







Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 5 februarie 2011

NEINTERESANT ?

Fiecare bloger se străduieşte să posteze pe blogul său materiale cât mai interesante şi aşteaptă cu nerăbdare reacţia vizitatorilor săi. În cazul meu, deşi blogul mi-a fost vizitat de peste 8000 de ori, de cele mai multe ori nu primesc nici un fel de reacţie. M-am întrebat, adesea, de ce? Mi-am zis că mulţi dintre vizitatorii mei sunt absolut întâmplători. De exemplu: unii caută pe Internet un web despre „legionari” si dau peste mine - am postat şi eu un material cu titlul acesta -, citeşte sau nu citeşte materialul, nu lasă nici un comentariu şi nici nu se oboseşte să voteze pentru una din cele patru opţiuni: neinteresant, acceptabil, amuzant, interesant. Nu pot zice nimic, nu-i cunosc, n-am nici o pretenţie! Dar, am şi câţiva vizitatori cunoscuţi, rude sau prieteni. Îi recunosc după localitatea de unde îmi accesează blogul şi după felul cum o fac. Faptul că nici ei nu lasă un comentariu şi nici nu votează, mă întristează. M-am străduit să scriu pe o tematică divesă, păstrând-o ca principală pe cea literară.  Mă mai întreb: oare interesează, cu adevărat, pe cineva dintre vizitatorii mei  această tematică principală a blogului? Eu n-am reuşit să-mi dau seama!
În situaţia în care sunt, cu foarte puţine comentarii şi voturi, o să vi se pară deplasat că voi comenta voturile unei persoane  pe care, deşi nu s-a deconspirat voit, am reuşit s-o identific. La cele zece postări cu „Urşii”, ea a votat de cinci ori Neinteresant, de două ori Acceptabil, iar de trei ori n-a votat. M-a mirat acest vot! Dacă ar fi comentat poezia şi mi-ar fi scris că este insuficient de realizată din punct de vedere poetic, nu aş fi avut nimic de comentat, pentru că asta este şi părerea mea, la 25 de ani distanţă de momentul în care am scris-o. Cu calificativul Neinteresant însă, nu sunt de acord.
Cu prilejul postării primului episod, am atras atenţia că este vorba despre un poem pentru copii şi că nu-l recomand celor mari, care n-au mai păstrat ceva din copilul care au fost. L-am scris în 1986, şi l-am experimentat pe copiii din clasa a I-a a surorii mele, învăţătoare. Ei l-au găsit interesant. De ce? Pentru că aflau despre urşi lucruri necunoscute lor, pentru că erau curioşi să afle ce li se întâmplă celor trei ursuleţi. Astfel de lucruri îi interesează mai puţin sau nu-i interesează deloc, pe oamenii mari. Am predat poemul şi unei edituri de literatură pentru copii. Mi l-au respins, dar nu pentru că nu l-au găsit interesant, ci pentru că nu au fost de acord cu capitolul în care îi înfierez pe vânători. De ce? Pentru că aducea atingere imaginii primului vânător al ţării. Mi-au cerut să elimin acest capitol , iar eu am refuzat.
Acum mă întreb: Ce o fi determinat-o pe persoana în cauză, să voteze astfel?
Pe voi, cititorii mei, vă întreb: Este cu adevărat neinteresantă poezia mea sau este neinteresantă persoana care a votat astfel? Mi-aţi face o enormă surpriză să vă pronunţaţi, dar sunt sceptic că o veţi face. Vă lipseşte, probabil, curajul. Contraziceţi-mă!





Citeşte mai mult >>

joi, 3 februarie 2011

URŞII (X)

URŞII
(continuare)

Fiecare ursulan are o victorie în palmares.
Aşteptăm, prin urmare, cu mare interes,
Proba de vânat, care-i va departaja,
Stabilind cine-i mai bun din familia sa.
Cine nu-şi doreşte acest succes?
Toţi cei trei ursulani, bineînţeles.
Fiecare îşi face în minte un plan amănunţit.
Sunt minimum trei lucruri de stabilit:
Vânatul, metoda şi locul cel mai potrivit.
Cel mic îşi propune să prindă un purcel,
Guleratul se fixează la un miel,
Roşcatul la un peşte cu picăţele pe el.
Referitor la metoda de întrebuinţat
Vor face aşa precum au învăţat,
Îmbunătăţind, eventual, metoda fiecare
Funcţie de inspiraţie şi de împrejurare.
În ce priveşte locul cel mai potrivit
N-a fost nevoie de prea mult gândit.
Şi satul şi turmele şi iazul sunt la fel de departe.
Nu poate fi vorba de vânat în alta parte!
Cheia succesului constă, prin urmare,
În a parcurge cât mai iute această distanţă mare.
Au la dispoziţia lor puţine ore:
Atâta timp cât va mai fi în ziua aceea soare.
Când ursoaica a dat startul celor trei,
În trei direcţii diferite s-au îndreptat ei.
Spre sat, cel mic degrabă a alergat,
Spre turme, iute a fugit cel gulerat,
Roşcatul, spre nedumerirea mamei lui,
N-o ia spre iaz, ci undeva.. hai-hui!
De aceea, după ce a stat puţin să se gândească,
A început, neobservată, să îl urmărească.
Roşcatul şi-a propus,de fapt, să ajungă la scoc
Şi de-o avea un pic de noroc
Să curgă apă pe el, atunci va fi.... un lord!
Va ajunge la apă într-un timp record.
A dat, fără îndoială, dovadă de imaginaţie
Primejdia însă, n-a luat-o în consideraţie.
Nu după mult timp a ajuns la scoc,
Pe care curgea apa în torent vijelios.
N-a stat pe gânduri nici un pic:
A încălecat repede scocul cel mic
Şi imediat apoi, în voia apei s-a lăsat:
Ca un fulger la vale a alunecat!
Ursoaica, de departe, l-a văzut,
În momentul în care scocul l-a încălecat
Şi, fără să mai stea pe gânduri, ca altă dată,
A pornit spre iaz alergând speriată.
Roşcatul aluneca căzut pe spate şi da din picioare
Cerul şi copacii fugeau, la deal, cu viteză mare;
La curbe, dintr-o parte-n alta a iazului se balansa;
Fiecare denivelare îl lovea la fund şi îl sălta!
Cuprins de durere şi frică, urla nebunit!
Zgomotul şuvoiului însă, urletul i-a acoperit.
Şi, dintr-o dată, n-a mai simţit sub el nimic:
Plutea prin aer cu viteza unui gloante
Şi în apa iazului, a intrat pe spate;
Nu s-a oprit decât la fund,
A inspirat…apă, de mai multeori, profund,
Apoi a dat să scoată capul afară.
Această clipă i-a fost însă fatală:
Un buştean, venind pe scoc vijelios,
L-a plesnit în ceafă nemilos.
Bietul Roşcat a murit pe loc!
Apa lacului s-a roşit de sânge,
De parcă luase foc.
Oamenii care făceau de serviciu la iaz
Nu şi-au explicat, imediat, nefericitul caz.
Văzând sânge în apă, s-au temut de-un accident.
Şi au strigat, imediat, un „Stop” strident.
Cei de sus au înţeles acest semnal
Şi n-au mai introdus în scoc nici un buştean.
Cei de jos s-au înarmat cu ţapine
Şi călcând pe buşteni, pe lângă un „ţin-te bine”,
Au ajuns acolo unde pata de sânge era mai mare
Şi au început să caute în apă, cu înfrigurare,
Convinşi că-i vorba de o victimă umană.
În scurt timp însă, văd, pe fund, o blană.
Îşi dau seama că-i vorba de-un urs,
Şi opintindu-se mai mult, îl aduc sus.
Alergând fără nici un pic de răgaz,
În acel moment, ursoaica ajunge la iaz.
Când şi-a văzut puiul ţinut în ţapine
S-a aruncat în apă, speriată, vezi bine,
Şi a înotat scheunând spre Roşcat,
Convinsă că-i vorba de-un asasinat.
Oamenii văzând-o că vine spre ei, tulburată,
Au lăsat, speriaţi, să le cadă ursul în apă
Şi s-au îndreptat înnebuniţi spre mal,
Pe buştenii mişcători, clătinaţi de val.
Dezechilibrat, un om a căzut în apă,
Aproape de ursoaica ce înota agitată.
Degeaba a încercat să se îndepărteze înotând!
C-o lovitură năpraznică de labă,
Ursoaica l-a băgat la fund,
De unde n-a mai ieşit, singur, nicicând.
Ajunsă deasupra ursului aflat sub apă,
Ursoaica se învârtea pe loc, disperată.
De câteva ori îşi băgă capul sub apă,
Dar repede-l scoase, pufăind, la suprafaţă.
Neputinţa de-a face ceva o înnebunea
Şi-n tot ce-o înconjoară cu furie lovea.
Buştenii dansau o sarabandă îndrăcită!
În haosul stârnit de ei şi ursoaica-i lovită.
Dar nu simte nimic; înoată turbată spre mal,
Împinsă, din spate, de-un instinct criminal.
Cum iese din apă, aleargă spre o baracă,
Unde au intrat oamenii şi-au uşa ferecată.
O zgârie. o loveşte, o clatină, o mişcă.
Cei din înăuntru sunt înnebuniţi de frică!
Cu o lovitură de labă sparge un geam gros,
Apoi desprinde fereastra, care cade jos.
Când încearcă apoi, pe prichici laba să pună,
O detunătură puternică răsună.
Ursoaica se opreşte-n loc; pare mirată!
Apoi cade jos şi rămâne nemişcată.








*

Soarele se apropie de asfinţit.
În poiana din pădure, totul a amuţit.
Până şi cei doi ursulani voioşi,
Întorşi de la vânătoare norocoşi,
Au devenit, treptat, îngrijoraţi!
Nu-şi pot explica lipsa celorlalţi!
Toată noaptea-au au vegheat,
Rugându-se neîncetat
De cele două urse de pe cer
Să le-o redea pe mama lor
Şi pe neastâmpăratul frăţior.
          (Sfârşit)



Citeşte mai mult >>

miercuri, 2 februarie 2011

URŞII (IX)

URŞII
(continuare)


Pentru căţărare mama lor le-a ales
Trei brazi înalţi şi drepţi, cu cetinişul des.
Va câştiga, bineînţeles, puiul de urs
Care va ajunge primul sus.
S-a dat din nou semnalul de mai înainte
Şi cursa a început îndată, fierbinte.
La căţărat urşii sunt în elementul lor.
Se urcă în copaci mai bine decât fug pe sol!
Iată însă că ursuleţul cel gulerat.
Precum ştim mai nătăfleţ şi mai căscat,
Grăbit să urce el n-a observat
O creangă uscată, care a cedat.
Putea s-o încurce, dar a scăpat:
S-a prins de trunchi , imediat.
Întrecerea continuă, bineînţeles,
Dar din cauza cetinişului des
Nu avem o informaţie justă
Despre situaţia din cursă.
Aşteptăm cu nerăbdare
Să vedem cine în vârf primul apare.
Nu mai trece mult timp şi iată
În vârful primului brad, deodată
Apare un cap de urs zâmbitor:
Ursuleţul cel mic pozează în învingător.
Imediat în vârful celorlalţi doi brazi
Apar, pe rând, şi ceilalţi camarazi
Şi de data asta, ursoaica s-a declarat
Satisfăcută deplin de rezultat.


 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Referitor la întrecerea din final
Cred că vă spun un adevăr banal,
Că luptele sunt sportul urşilor naţional.
Proba va avea loc în sistem eliminatoriu
Deci, va avea dreptul la premiu
Cel ce va reuşi să pună la pământ
Pe ceilalţi doi combatanţi, pe rând.
Roşcatul şi guleratul intră în arenă
Şi lupta începe cu o îndârjire demnă
……….de o cauză mai bună.
Elementele tehnice abundă:
Roşcatul reuşeşte un „tur de şold”
Şi pune pe gulerat în „pod”.
Face apoi repede un „fus”
Şi guleratul este ”tuş” .
Şi deşi din concurs el este eliminat,
Nu pare a fi prea supărat!
Rezultatul era de aşteptat.
După un scurt timp de odihnă,
Scurt, că nimeni n-are tihnă,
Începe a doua partidă
Care-i opune pe Roşcat şi peMititel.
Ultimul n-are speranţe defel,
Dar, este hotărât să dea o replică tare
Fratelui său mai tehnic şi mai mare.
Şi până să zicem noi pardon,
Roşcatul executa un „dublu Nelson”,
Îl răstoarnă în „pod” pe Mititel,
După care îl fixează în tuş şi pe el.
Şi astfel, Roşcatul, din nou triumfător,
E declarat la această probă învingător
Iată deci, că după trei probe desfăşurate,
Cei trei concurenţi sunt la egalitate.
                (va urma)



Citeşte mai mult >>

marți, 1 februarie 2011

URŞII (VIII)

URŞII
(continuare)

Ursoaica a făcut cu sine legământ
Să dea curs acestui crud deznodământ
Imediat după ce va constata
Cât de bine-i pregătită, progenitura sa.
Pentru aceasta, nu va organiza o festivitate
Ci un adevărat examen de maturitate.
În consecinţă, i-a convocat pe toţi în grabă
Într-o poiană aşternută cu iarbă
Şi a decis ca cei trei ursuleţi să se întreacă
La fugă, la căţărat şi la luptă dreaptă
Şi-n cele din urmă la vânat,
Urmând să prindă fiecare, într-un timp limitat,
Un peşte sau un alt animal bun de mâncat.
După ce-au tropăit pe loc şi s-a încălzit fiecare,
Cei trei concurenţi s-au aliniat la plecare.
Ursoaica a dat semnalul cunoscut
Şi proba de alergare a început.
Trebuiau să traverseze întreaga poiană,
De la celalalt capăt să ia o buruiană
Şi apoi să se întoarcă de une-au plecat.
Urşii, dragii mei, sunt caraghioşi la alergat!
Se leagănă, se scutură, iar blana se mişcă pe ei,
Mormăie, icnesc şi pufăie.
Când îi priveşti, zâmbeşti fără să vrei!
La jumătate cursei conducea cel mic;
La întoarcere însă, a întârziat un pic
Şi ursuleţul cel roşcat, mai decis, mai antrenat,
L-a întrecut puţin, apoi s-a distanţat.
Aproape de sosire însă, s-a împiedecat
Şi atunci, în mod cu totul nesperat
Guleratul această probă a câştigat.
Toţi trei însă, s-au înscris
În timpul minim prescris
Şi-au trecut cu bine, prin urmare,
Prima probă, cea de alergare.
         (va urma)


 
Citeşte mai mult >>