joi, 5 mai 2011

IMPRESIILE UNUI CĂLĂTOR TOMNATIC


Viorel Tăutan

Este vorba de încă o carte apărută în Editura Caiete Silvane, lansată la Jibou, pe 26.03.2011, cu prilejul zilelor Caiete Silvane. Autorul ei este profesorul, poetul şi scriitorul sălăjean, Viorel Tăutan.
Mărturisesc, încă de la început, că am citit cu interes şi plăcere această carte şi că cele câteva remarci puţin ironice, care urmează, mi-au fost dictate de reale sentimente de simpatie pentru autor.
Înainte de a face alte consideraţii pe marginea ei, reproduc, din carte, părerea autorului despre cum se redactează un jurnal:
Pentru cel care nu cunoaşte procesul complex al memorării pare curioasă modalitatea de realizare a unui jurnal, coroborată cu procedeele de redactare a „memoriilor”. Majoritatea absolvenţilor oneşti de studii liceale ştiu că există o regulă de abordarea unui jurnal. În general, îi sunt împărtăşite doar evenimente importante, care au un impact spectaculos, marcant (fie acestea dramatice, tragice sau , de ce nu?, comice) asupra autorului. Şi care generează tocmai nevoia de-a fi relevate. Sigur că specia în sine implică un procent mai mic de confidenţialitate, atunci când deţinătorul jurnalului se limitează la exfolierea fenomenelor, a faptelor de natură diversă, pentru propria nevoie de a se confesa/defula unui confident fictiv sau real, aici inoculat paginilor albe. Sau, dimpotrivă, o doză mai mare de („material” confesiv) în cazul când autorul doreşte să se adreseze post-priori unui auditoriu numeros, împărtăşindu-i experienţele, fie că a fost participant, ori doar martor la acestea.
Sunt convins că toţi absolvenţii „oneşti” ai liceului din Jibou nu numai că ştiu că există o regulă de abordare a unui jurnal (aveau de la cine învăţa), dar şi cunosc pe de rost regulile de mai sus. Să vedem în ce măsură le-a respectat domnul profesor.
Cartea este şi de memorii şi jurnal şi altceva. Începe cu relatarea, din memorie, călătoriei de întoarcere a autorului din refugiu, în primăvara anului 1945. Din ce categorie fac parte evenimentele relatate: dramatice, tragice sau comice? Din niciuna. Ele sunt sentimentale. În primăvara aceluiaşi an, mă întorceam şi eu din refugiu, nu cu trenul ci cu o căruţă, iar călătoria a durat trei zile. La ducere însă, în 1940, am călătorit cu trenul, în aceleaşi condiţii cu familia Tăutan şi, deşi aveam atunci doar patru ani, îmi amintesc câteva ceva din această călătorie. De ce am făcut această menţiune? Ca să subliniez faptul că citind o carte de memorii sau un jurnal suntem încântaţi de câte ori aflăm ce-a simţit, cea gândit şi cum s-a comportat autorul pus în aceleaşi situaţii cu noi. În carte mai sunt şi alte câteva coincidenţe între ce mi s-a întâmplat mie şi ce i s-a întâmplat autorului: prima mea excursie în străinătate a fost în Cehoslovacia; am fost, în 1949, într-o tabără de copii, la mare; şi prima mea ieşire în Vest a fost la Viena.
Urmează „Automobilul Jan” , o povestire, deci nici memorii şi nici jurnal. În carte mai este există şi o altă povestire: „Pribeagul”. Nu cred că a fost prea inspirată înserarea lor între pagini de memorii sau jurnal. Deşi ele sunt interesante şi scrise cu talent, creează discontinuităţi deranjante.
În „Jurnalul italian”, m-am bucurat că scriitorul nu ne bombardează cu o sumedenie de amănunte de istorie, geografie, urbanism şi culturale aşa cum fac foarte mulţi autori de jurnale ţinând să facă paradă cu cunoştinţele lor (scoase dintr-o enciclopedie, la întoarcerea acasă).Bineînţeles, relatate cu măsură, ele nici nu pot lipsi complet dintr-un jurnal de călătorie, şi nu lipsesc nici din jurnalul domnului Tăutan. A insistat pe impresii de intelectual sensibil la frumos şi inedit, de cele mai multe ori interesante, uneori ori prea mărunte şi prea banale. Aflăm, astfel, când şi unde a făcut autorul pipi, neuitând să se minuneze de luxul WC-rilor, de câte ori se întâmpla (exagerez) să-şi facă nevoile în una din ele. Ce înseamnă asta? Nevoia de a se confesa, de care vorbeşte autorul! Scriitorul subliniază, de multe ori, ordinea şi curăţenia care domnesc peste tot în Italia, grija italienilor pentru monumentele istorice şi de arhitectură, pentru clădirile lor vechi şi pentru natură, în comparaţie cu situaţia dezastruoasă de la noi. Ca orice excursionist român aflat în Vest, încearcă un sentiment de umilinţă de câte ori compară realităţile de acolo cu cele din ţara noastră şi un sentiment dureros, de descurajare, când se întoarce în ţară. Ce-i de făcut , români, ca să scăpăm din situaţia asta? Simplu, să recuperăm cele câteva sute de ani de civilizaţie care ne despart de Occident.









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu