marți, 28 iunie 2011

SĂLĂJENI LA EI ACASĂ

       Sub genericul „Sălăjeni la ei acasă”, se desfăşoară, de câţiva ani, în Zalău, o festivitate de sărbătorire a unor personalităţi sălăjene care au împlinit, în anul sărbătoririi, un număr rotund de ani. În anul acesta, evenimentul a avut loc pe 23 iunie, în organizarea Bibliotecii Judeţene „Ioniţă Scipione Bădescu”. La sărbătorire au participat conducătorii judeţului şi ai instituţiilor culturale din judeţ. Sărbătorirea a marcat două momente importante:

1. Lansarea dicţionarului bibliografic „ Sălaj – oameni şi opere”, apărut în anul acesta, la Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca. Coordonator: Florica Pop; culegere, prelucrare, redactare: Lucia Bălaş şi Bódis Ottilia.

2. Înmânarea Diplomei de onoare „Oameni de seamă ai Sălajului” unui număr de 16 sălăjeni.

       Dicţionarul este o reluare, completată şi îmbunătăţită, a dicţionarului bibliografic „Oameni de seamă ai Sălajului”, volumele I şi II, realizate în anii 2004, respectiv 2006. Este o lucrare impresionantă, de 360 de pagini, care fişează un număr de 750 de persoane, din toate timpurile. În legătură cu criteriile care au stat la baza selectării persoanelor din dicţionar, doamna Florica Pop, directoarea bibliotecii, le menţionează în cuvântul introductiv de la dicţionar:
                               • scrierea a cel puţin o carte;
                               • organizarea de expoziţii cu opere de artă proprii;
                               • rol important în viaţa cultural-ştiinţifică a judeţului.
    Fiecare fişă cuprinde: principalele date biografice ale persoanei în cauză (numele şi prenumele, data şi locul naşterii, data şi locul decesului, profesia), viaţa şi activitatea, opera.




          Înmânarea Diplomei de onoare s-a făcut individual, după ce doamna Florica Pop a făcut prezentarea celui sărbătorit, iar acesta a fost invitat să povestească unul sau mai multe evenimente importante din viaţa sa. Festivitatea s-a încheiat cu ciocnirea a câte unui pahar de şampanie şi efectuarea unei poze de grup.



Concluzia care s-a desprins, la sfârşitul acestui eveniment, a fost că Sălajul, un judeţ mic, are un număr important de personalităţi culturale şi ştiinţifice cărora le acordă preţuirea cuvenită. Mulţumim Sălaj!

Citeşte mai mult >>

duminică, 19 iunie 2011

VOIAJUL DOMNULUI PERICHON




Va atrag atenţia, încă de la început, că în articolul de faţă nu este vorba de impresii de călătorie ci tot de o cronică dramatică, aşa cum scriu, lună de lună, în revista Mecanicii '61. Dar, vrând nevrând, va trebui să însoţiţi familia Perichon, în epoca în care se construiau în Franţa primele linii ferate, într-o călătorie pe ruta Lyon-Chamonix-Geneva, apoi într-un sejur la Chamonix şi , în final, la reîntoarcerea de unde au plecat. Veţi avea un dublu avantaj: acela de a admira „splendidele” peisaje alpine (imaginate de scenograf) şi să descoperiţi o societate nostimă, ca să nu zic caraghioasă. O să vă izbească unele asemănări cu cea în care vă duceţi zilele!
Dacă v-aţi hotărât, vă anunţ că îmbarcarea are loc la staţia de lângă Podul Izvor, în acceleratul „Teatrul Bulandra”, cu vagoane numai de clasa I-a (teatrul a fost de curând renovat). Vă vor însoţi în călătorie actorii Virgil Ogăşanu, Manuela Ciucur, Ilinca Manolache, Ion Cocieru, Vlad Zamfirescu, Gheorghe Ifrim şi alţii.
Înaintea mea, voiajul domnului Perichon a fost relatat şi de dramaturgul francez Eugéne Labiche, contemporan cu Napoleon al III-lea, care s-a învrednicit să scrie o piesă de teatru cu acest titlu. Iată despre cei vorba în piesă: Mosieur Perichon, un negustor francez avut, îşi duce familia, compusă din soţie şi fiică, într-o excursie în Alpi. Li se alătură, neinvitaţi, doi tineri, amândoi pretendenţi la mâna ( a se citi „averea”) fiicei lui, foanfe. Ca să vedeţi căreia dintre ei i-a acordat negustorul mâna fiicei sale şi, mai ales, de ce a făcut-o, ar trebui să vedeţi piesa, eu nedorind să vă dezvălui elementul surpriză. Aş putea intra în conflict cu teatru.
Ştiţi foarte bine că rolul pieselor de teatru este nu numai să ne amuze sau să ne stoarcă lacrimi, ci şi să ne înveţe câte ceva. Iată ce am învăţat eu din această piesă:

1. Orgoliul omului prost este nemăsurat.

2. Salvând viaţa prostului, îi poţi provoca aversiunea.

3. Din contră, dacă te laşi salvat de prost, ai toate şansele să-i devii simpatic.

4. Prefăcătoria şi minciuna au picioare scurte. (Pe asta o ştiaţi, nu-i aşa?)

5. Cinstea şi corectitudinea înving, până la urmă. (Şi pe asta o ştiaţi, dar ea nu putea lipsi din această enumerare.)

6. Pentru o greşeală de ortografie, rişti să fii provocat la duel! (Pe asta nu o ştiaţi şi nici eu nu o ştiam. De frică, îmi vine să mă las de scris. La câte greşeli am comis până acum şi, din păcate, continui să comit, am toate şansele să mor răpus de sabia unui muschetar! Aveţi grijă ce faceţi voi, ceilalţi ucenici!)

Vă mai spun că interpretarea actorilor citaţi şi în special cea a lui Virgil Ogăşanu, se ridică la nivelul numelor pe care aceştia şi le-au creat  în teatru. Păcat că, pe alocuri, Virgil Ogăşanu a vorbit prea încet şi nu l-am putut auzi din rândul al cincilea, unde ne-am aşezat, eu şi soţia mea, pentru că erau scaune libere. Regret că nu ne-am ocupat locul de pe bilet, din rândul unu. În acel rând şi în ultimul din sală, se vând biletele ieftine. (Este una din informaţiile pe care doream să vi le dau). Poate, dacă m-aş fi aşezat acolo, aş fi avut parte şi de nişte vecini care să nu mă deranjeze în timpul spectacolului: vecinul din stânga îşi deschidea mereu telefonul mobil ca să se uite la ceva!; vecinul din faţă bea din cinci în cinci minute apă, cu gâlgâiturile de rigoare, dintr-o sticlă de plastic, întocmai ca un jucător de tenis, după fiecare ghem; se vede că îl solicita serios piesa uşoară a lui Labiche! Dar, întocmai ca şi părinţii, vecinii nu ţi-i alegi, ci sunt cei cu care te nimereşti.
Regia spectacolului este semnată de Dinu Cernescu , care, cred, a scos tot ce se putea scoate din piesă. Scenografia aparţine Mariei Miu.


Familia Perichon

Foanfa şi pretendenţii

Citeşte mai mult >>

luni, 13 iunie 2011

CIREŞ CU CRINOLINĂ



Îl vedeţi? Este un cireş. De ce l-am îmbrăcat cu rochiţa aceea? Vă asigur că nu-i vorba de un transsexual şi că nu l-am îmbrăcat aşa ca să-l duc la o paradă gay sau la un bal organizat în scopuri de binefacere şi nici ca să-l duc la serbarea de sfârşit de an ca să ia premiul I cu cununiţă pentru cel mai harnic pom din grădina mea. Nu! Pur şi simplu, l-am îmbrăcat aşa ca să-l protejez de graurii care începuseră să-i dea târcoale. Anul trecut m-au dijmuit serios. Anul acesta, fără o astfel de măsură, riscam să uit gustul cireşelor coapte. Oricum, le-am lăsat şi graurilor ceva, pentru că nu am avut suficientă plasă ca să îmbrac întregul pom.
Aştept ca Dina Horvath să-i dedice un poem, iar anonimul cel vigilent, specialist în rochii cu crinolină, să-şi dea cu părerea.

Citeşte mai mult >>

joi, 9 iunie 2011

PĂLINCA DE BĂNIŞOR



Cu siguranţă, prunul (prunus domestica) constituie o valoroasă resursă locală. Soiul predominant în Bănişor este unul hibrid . Prunele , de culoare roşie brumărie ,nu prea mari, nu prea alungite şi nu prea grase, deşi în sat sunt numite « prune grase », se folosesc, aproape exclusiv, la fabricarea pălincii. Acest soi de prun a invadat satul . Îl întâlneşti în toate curţile şi grădinile. El răsare din sâmburii ajunşi întâmplător în sol, rămâne acolo sau este răsădit în alt loc de săteni. Creşte destul de înalt, putând atinge 10 metri.
Aceşti pruni nu sunt altoiţi, nu sunt tăiaţi (ajustaţi) anual, nu sunt stropiţi niciodată. Cresc în voia sorţii şi rodesc cum vrea Dumnezeu. In 2005 n-au fost prune aproape de loc. În 2006 prunii au rodit mai mult ca niciodată. Peste tot s-au putut vedea pruni aplecaţi sau rupţi din cauza recoltei neobişnuit de mari.

Pruni rupţi

Culesul prunelor este o adevărată corvoadă. De cele mai multe ori prunele căzute sau scuturate se culeg manual, prună cu prună. Zile la rând, începând cu mijlocul lunii august, consătenii mei culeg aplecaţi de şale sau în genunchi, prunele risipite pe jos . Nu este deloc o ocupaţie plăcută, mai ales atunci când o faci zile la rând. Nu protestează decât copiii. Cei mari strâng din dinţi şi „merg înainte”, ştiind care va fi răsplata: pălinca , adică elixirul care le va îndulci clipele amare, le va fi prieten în clipele de singurătate sau îi va înveseli şi mai mult în clipele de bucurie.

Culesul prunelor

Prunele se culeg în găleţi , din găleţi le pun în ciubăre cu care le transportă la căzile instalate sub şoproanele din gospodărie. Aici stau la fermentat una sau mai multe săptămâni, fie până când se termină procesul de fermentaţie, fie până când le vine proprietarilor rândul la cazanul de fiert prunele. În tot acest timp pluteşte peste tot mirosul caracteristic de prune în fermentaţie, iar musculiţa de oţet, cea care însoţeşte acest proces şi, totodată, îl face posibil, este prezentă peste tot şi-ţi intră în nas, gură sau ochi, când nu te aştepţi.
Fiertul prunelor (distilarea) se face fie la cazanul (alambicul) mai mic, personal, dacă este vorba de o cantitate mai mică de prune, fie, dacă este vorba de o cantitate mare de prune, la unul din cazanele mari din sat , proprietatea unui sătean mai înstărit, instalat într-o berişte (distilărie). La berişte este foc continuu. Focul se face cu lemne. Se lucrează şi zi-noapte. Dintr-o primă distilare rezultă vodca, o poşircă, considerată aici, pe care n-o bea nimeni. Din distilarea vodcii rezultă pălinca. Pentru că sunt două etape de distilare se spune că pălinca este fiartă de două ori sau că este „dublu întoarsă”. Prima pălincă, cea care iese la începutul procesului de distilare, se numeşte „fruntea”, are aproximativ 80° şi este spirt curat. Ca să-l bei ar trebui să ai gâtlejul şi stomacul blindate. Deşi nimeni nu are aşa ceva, se găsesc „curajoşi” care-l beau. Pălinca de consum are în jur de 60°. Şi asta îţi arde maţele dacă eşti neantrenat, în timp ce bănişorenii o beau ca apa şi nu se vaietă.
În berişte întâlneşti două feluri de oameni: unii care lucrează şi unii care se uită. Primii sunt treji, cea de-a doua categorie tot timpul ameţiţi sau de-a dreptul beţi. Oricine intră în berişte primeşte unul sau mai multe pahare de pălincă şi nimic de mâncare. În această situaţie, fără un „stupuş”(dop) în stomac, nu-i de mirare că pălinca se urcă repede la cap. Nici într-o perioadă a anului nu circulă prin sat atâţia oameni beţi ca în „anotimpul” în care se face pălinca. Din păcate acest anotimp durează mai mult de o jumătate de an.
Există pălincă şi pălincă sau, cu alte cuvinte, nu toată pălinca este la fel. În ce priveşte pălinca de Bănişor, pot spune, fără rezerve, că ea este bună. Dar se face în sat şi pălică foarte bună, ca de exemplu cea pe care o făcea Florea Natului şi care a primit premiul III la un concurs judeţean în 2003. Ce-i trebuie unei pălinci să fie bună? Îi trebuie tărie, gust şi culoare. Adică: să aibă in jur de 60°, să aibă gust de prună şi culoare galbenă. I s-ar mai putea pretinde încă o calitate: să sune bine. Asta înseamnă s-o „ciocneşti” neapărat atunci când o bei sau, cu alte cuvinte, să n-o bei niciodată singur.
Pe unii bănişoreni i-a îmbogăţit pălinca, pe alţii i-a ruinat. Cei din prima categorie au făcut comerţ cu ea, cei din a doua categorie au băut-o fără măsură, erau mai mult beţi decât treji, au devenit dependenţi de ea şi după ce au consumat-o pe cea din producţie proprie, au fost în stare să-şi vândă, pe rând, toată averea, ca să aibă ce bea. Cei mai mulţi dintre bănişoreni însă, o beau cu măsură, o beau cu familia, o beau cu rudele şi prietenii, o beau cu oricine le trece pragul, dar nici odată mai mult de câteva pahare. N-ai să intri niciodată în casa unui bănişorean, fără să te îmbie să bei cu el un pahar de pălincă.


Articol preluat din Anarul "Bănişor" nr.5/2008
Citeşte mai mult >>

miercuri, 1 iunie 2011

UN SAT NUMIT ROMÂNIA

Ioan Radu Văcărescu
La Zilele Caiete Silvane, cărţile care s-au lansat au fost distribuite gratuit asistenţei. La sfârşit, fiecare am putut lua de pe o masa cate un exemplar din cărţile lansate. La Zalău, s-a întâmplat ca printre aceste cărţi sa fie şi un exemplar din „Un sat numit România”, o culegere de schiţe, povestiri şi nuvele a scriitorului sibian Ioan Radu Văcărescu, apărută în 2010 la Editura George Coşbuc din Bistriţa şi aflată la a treia ediţie. Crezând că este vorba de aceiaşi pomană şi că acela este singurul exemplar care a mai rămas, m-am grăbit să-l iau. A doua zi, la Jibou, scriitorul s-a plâns că cineva i-a luat cartea care era pusă acolo cu alte scopuri. M-am simţit destul de jenat şi dacă o aveam la mine i-aş fi restituit-o imediat. N-am avut ocazia să i-o restitui nici mai târziu, aşa că am adus-o la Bucureşti. Îl anunţ pe această cale pe autor, că sunt dispus în ori ce moment să-i achit contra costul ei, cartea dorind s-o păstrez pentru că am citit-o şi mi-a plăcut foarte mult. Ca să-i ofer, deocamdată, domnului Văcărescu o nesemnificativă compensaţie pentru pierderea pe care i-am pricinuit-o, am hotărât să-i prezint cartea pe blog.
În prima dintre povestirile incluse în carte, autorul declară: Sunt exilat într-un sat cu marginile peste tot şi centrul nicăieri. Numele satului fie România. De aici vine titlul cărţii. Consider însă că această carte ar fi putut fi intitulată, la fel de bine: „ O cârciumă numită România”. De ce? Pentru că în aproape jumătate din prozele scurte din volum acţiunea se petrece într-o cârciumă, iar eroii ei sunt nişte beţivi notorii, pentru care autorul nutreşte o admiraţie nedisimulată. Bineînţeles, dumnealui nu face parte dintre ei, chiar dacă îi place să bea şi chiar dacă în poza de pe coperta din spate a cărţii, pe care o reproduc, a ţinut să se fotografieze lângă un pahar cu bere pe jumătate... plin sau gol?( Îmi place să cred că dacă l-am întreba pe autor ne-ar sune că e jumătate plin.) Prin urmare, I.R.V.  nu merge în cârciumi nu numai ca să se documenteze, să cunoască oameni interesanţi şi să asculte poveşti interesante - ştiut fiind că băutura dezleagă limbile oamenilor şi le stimulează sinceritatea - ci şi pentru a se "împărtăşi" cu licorile lui Bachus.  Sibiul are vreo sută şaptezeci şi opt de cârciumi şi scriitorul declară că le cunoaşte pe foarte multe dintre ele! Nu-i de mirare că având această dotare, Sibiul a fost ales, în anul 2007, Capitală Culturală Europeană!
După Revoluţie, numărul cârciumilor  de la sate (a unităţilor comerciale în care se şi bea) a crescut foarte mult. În satul meu natal sunt patru.  La orice ora din zi trecem pe lângă un astfel de local, în orice localitate din ţară, putem vedea pe "harnicul" ţăran român în faţa unei sticle de bere sau a unui pahar cu tărie. Prin urmare, "O cârciumă numită România" nu este o exagerare.
Revenind la cartea pe care o prezint, am constatat că domnul Ioan Radu Văcărescu este un scriitor adevărat, un observator fin, cu o memorie bună şi că are un stil plăcut, pe alocuri haios. Portretele pe care le face eroilor săi sunt foarte reuşite iar modul în care descrie atmosfera în care se petrece acţiunea te face să crezi că tu, cititor, petreci la masă alături de uneori pitoreştii, alteori tragicii săi companioni. Poate pentru a-şi face şi mai verosimile personajele, din când în când nu se sfiieşte să le pună în gură cuvinte şi expresii care vor face, cu siguranţă, ca tinerele lui cititoare să roşească.
Acţiunea povestirilor schiţelor şi nuvelelor sale se petrece atât înainte de Revoluţie cât şi după. Nu există aproape nici o deosebire de cum şi cât se bea în cele două perioade! Poate, doar, de ce se bea, sortimentul băuturilor fiind incomparabil mai bogat în zilele noastre. Există însă alte deosebiri, care rezultă din priceperea cu care scriitorul surprinde aspecte esenţiale din cele două epoci, scrierile lui devenind, vrând nevrând, şi scurte cronici ale lor.
Termin spunându-vă câteva lucruri despre "consăteanul" nostru, pe care le-am aflat ca urmare a unei documentări ulterioare. Ioan Radu Văcărescu este profesor de limba română, doctor în filologie, poet, prozator, traducător, publicist, preşedinte a Filialei Uniunii Scriitorilor din Sibiu, viticultor, gastronom practicant, fotograf, mare iubitor al muntelui. După cum vedeţi, o bogăţie de om!


Citeşte mai mult >>