miercuri, 31 august 2011

OLTENI LA EI ACASĂ (ultimul episod)


Petrache Poenaru (1799-1875) – S-a născut la Beneşti, judeţul Vâlcea. A fost secretarul personal al lui Tudor Vladimirescu şi întemeietorul Colegiului Naţional Carol I din Craiova, membru al Academiei Române. A fost pedagog, matematician, inginer şi inventator. A inventat tocul rezervor. A fost primul român care a călătorit cu trenul ( în Anglia, în 1831, cu prilejul inaugurării primei linii ferate din lume).










Elena Farago (1878-1954) – S-a născut la Bârlad. În 1907 se stabileşte la Craiova, unde îşi petrece restul vieţii. A fost directoare a Funadţiei „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova, pe care a condus-o timp de 30 de ani. A fost poetă, laureată al premiului Adamachi al Academiei Române, pentru volumele de poezii „Şoapte din umbră”, „Traduceri libere”, „Şoaptele Amurgului” şi „Din traista lui Moş Crăciun”.










C.S. Nicolăescu Plopşor (1900-1968) – S-a născut în Plopşor, Dolj. A fost un arheolog, istoric, etnograf, folclorist, antropolog, geograf, membru corespondent al Academiei Române. A înființat Institutul Arheologic Oltenia, Institutul de Istorie Naţională, o revistă, o editură, Asociația Folcloriștilor Olteni, filiala din Craiova a Academiei Române (devenise membru corespondent al Academiei de tânăr, din 1938). A scris și publicat foarte mult, de la culegeri de folclor la studii mari (a fost și coordonatorul grupului de cercetători de la Porțile de Fier - insula Ada-Kaleh). A descoperit Homo olteniensis (Australonthropus olteniensis), o fosilă umană (un craniu) veche de 2 milioane de ani.






Amza Pelea (1931-1983) – S-a născut la Băileşti, Dolj. A absolvit cursurile Colegiului Naţional Carol I din Craiova. A fost un actor român de teatru și film. a jucat la Teatrul Național din Craiova, Teatrul Mic, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie și Teatrul Național din București. A fost profesor la IATC. A fost interpretul lui Nea Mărin. Este considerat cel mai bun actor roman din toate timpurile.










Gheorghe Anghel (1904-1966) – S-a născut la Turnu Severin. A fost sculptor. A realizat sculpturile „Eminescu” ( de la Ateneul Român) şi „Pallady” si personajul alegoric „Victoria". A avut numeroase expoziţii personale şi a obţinut mai multe premii şi distincţii.
Notă: Am omisa să-i pozez bustul din Parcul Teatrului

Gheorghe Chiţu (1828-1897) – S-a născut la Oboga, judeţul Olt. A fost om politic şi jurist, publicist, profesor de liceu şi universitar, ministru de finanţe, ministru de interne, ministru al cultelor, mentorul învăţământului comercial din Oltenia, primar al Craiovei (1862-1864) şi membru al Academiei Române.













Ion D. Sârbu (1919-1989) – S-a născut la Petrila, judeţul Hunedoara. A fost un romancier, eseist, filozof, autor de literatură de sertar. În 1956 este condamnat la şapte ani de închisoare, fiind acuzat de politică anti comunistă. După eliberare, i se stabileşte domiciliul obligatoriu la Craiova, unde se angajează ca secretar literar la Teatrul Naţional. Publică şapte piese de teatru, două volume de povestiri şi două romane pentru copii. După Revoluţie, i se publică, postum, „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” şi „Adio, Europa!” considerate opere de vârf ale literaturii noastre de rezistenţă la comunism, scrise în clandestinătate.



 
 
 
 
 
Citeşte mai mult >>

luni, 29 august 2011

OLTENI LA EI ACASĂ (3)

Continuăm să publicăm imaginile busturilor unor personalităţi oltene expuse pe o alee a Parcului Teatrului din Craiova, însoţite de scurte note biografice. Veţi remarca cu uşurinţă că, de fapt, nu toţi sunt olteni "veritabili", unii din ei fiind doar legaţi de Oltenia , în diferite feluri.
 Busturile personalităţilor, pe care începem să-i prezentăm azi, sunt dispuse pe pe partea stângă a aleii, dacă stăm cu spatele la Teatru.


Ion Ţuculescu (1910-1962) - S-a născut la Craiova. A fost de profesie biolog şi medic,dar, s-a remarcat ca pictor, fără să aibă studii de specialitate. În pictura lui, extrem de originală, se deosebesc următoarele etape: începuturi (Flori albe, Peisaj de ţară etc.), expresionism (Interior ţărănesc, Portretul Bunicului), folclorică (Albăstrele pe câmp, Triplu autoportret etc.), totemică (Ochi călători, Totem solar, Ochi verzi etc.). S-ar putea spune despre el că este un pictor al ochilor, că fost obsedat de ochi.









Grigore Gabrielescu (1859-1915) S-a născut la Craiova. A fost u mare tenor, de faimă internaţională. A fost foarte apreciat de Verdi. Puccini l-a invitat să cânte în rolul titular din opera sa Edgar, la premiera mondială a acesteia. A fost director al Teatrului Naţional din Craiova şi profesor la Conservatorul din Iaşi.












Henri Coandă (1886-1972) S-a născut la Bucureşti. Tatăl său, generalul Constantin Coandă, fost prim-ministru al României, s-a născut la Craiova. Henri Coandă a fost academician și inginer, pionier al aviației, fizician, inventator al motorului cu reacție și descoperitor al efectului care îi poartă numele.













Maria Tănase (1913-1963) – S-a născut la Bucureşti. Tatăl său a fost oltean, născut într-un sat de pe valea Amaradiei. A fost o mare interpretă de muzică populară românească. Nicolae Iorga a supranumit-o Pasărea Măiastră. În repertoriu are peste 400 de cântece, culese din toate regiunile ţării. A efectuat numeroase turnee în ţară şi străinătate. Când era încă în viaţă, a primit Premiul de Stat şi titlul de Artist Emerit.











Ion Vasilescu (1903-1960) – S-a născut la Craiova. A fost elev al Colegiului Carol I din Craiova. A fost dirijor la Teatrul Naţional din Craiova, compozitor de muzică uşoară, autor a numeroase şlagăre, printre care menţionăm: Mi-am pus busuioc în păr, Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara, Hai acasă puişor, Ţărăncuţă, ţărăncuţă, Fetiţele din Bucureşti etc.












Alexandru Macedonski (1854-1920) – S-a născut la Bucureşti. Strămoşii săi sunt de origine aromână, macedoneană. Studiile liceale şi le face la Craiova. A fost poet, prozator, dramaturg şi publicist. Dintre volumele lui de poezii, amintim: Flori sacre, Poema rondelurilor, Dintre volumele de proză Nuvele, iar dintre piesele de teatru Moartea lui Dante Alighieri.











Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 27 august 2011

POPAS DUHOVNICESC (8)

Despre cum poți schimba mila lui Dumnezeu în mânie
Duminica a XI-a după Rusalii (Matei 18:23-34)

Cadrul dramatic în care se desfăşoară subiectul pildei de față, trezeşte oricui curiozitatea finalului. Un final care se dovedește capabil să domolească indignarea oricărui cititor, revoltat de nivelul până la care poate să ajungă nesimţirea umană.
Împăratul care se socoteşte cu slugile sale, nu este nimeni altul decât Dumnezeu, un Dumnezeu milostiv, înţelegător, iertător, un Dumnezeu spre care cutezi cu scuze simple, chiar puerile, de genul  "mai îngăduie-mă și-ți voi plăti ţie tot”. Datoria slujitorului chemat să dea socoteala, este una greu de estimat (10.000 de talanţi), este ca și cum ai cere azi cuiva un miliard de euro … ameţitor de mult. Îţi dai seama că n-ai nicio şansă să plăteşti toată viata ta orice ai face, dar totuși zici: ”mai îngăduie-mă…”, iar Dumnezeu ca un nobil, ca un boier, şterge totul într-o clipită, doar pentru simplul fapt că a fost rugat. De această nobleţe și generozitate a lui Dumnezeu omul abuză în multe momente ale vieţii sale. Însă imediat după aceasta, slujitorul iertat de datoria sa, este pus el în situaţia de a arata clemență unui semen de-al său care-i datora 100 de dinari, o suma infimă în comparație cu datoria pe care o avusese. Situaţia aceasta îl schimbă radical, din umilul, neputinciosul, cerşetorul de milă, devine agresivul, neîndurătorul, justiţiarul semenului său. Asupra acestui fapt insistă Mântuitorul Hristos, arătând că omul omite voit iertarea atunci când este pus în situaţia de a o acorda.
Schimbarea aceasta de plan existenţial : din umilul datornic iertat, în stăpânul care-și face dreptate, îl „scandalizează” pe Dumnezeu și face posibilă transformarea milei în mânie.
Latinii aveau un proverb ”Homo homini lupus est” – Omul este lup pentru alt om, și se pare că aveau dreptate. Este dureros să constatăm că de multe ori ne vedem numai propriile interese, că încercăm să ne atingem obiectivele cu orice preț neținând cont de mijloace, că suntem atât de insensibili unii față de alții și că am adăugat multă violență purtărilor noastre conjugată în cea mai mare parte a cazurilor cu limbajul trivial. Nu ne mai pasă de nimeni si de nimic, ”eu și familia mea” în rest nimic nu mai contează.
Este foarte clar încă de la început, că Dumnezeu nu cere de la noi imposibilul. Vedem că atunci când se pune în postura de Judecător, e milos și dispus să ierte oricât, dar cere în schimb ca noi să-i copiem gestul. Dacă El ne-a iertat datoria păcatului, care este dincolo de orice plată, datorie care a condus la moartea Fiului Său, atunci și noi avem datoria iertării semenilor noştri.
De ce să iert? este întrebarea spontană a multora. Pentru ce? Ce câştig din asta? La fel gândea un om cu stare atunci când a fost pus în fața iertării. El a zis: eu nu iert niciodată! răspunsul pe care l-a primit cred că este valabil și pentru noi: ”Domnule, atunci sper că niciodată nu va fi nevoie să fiţi iertat”. Majoritatea dintre noi nu suntem dispuşi să iertăm, fie din cauză că înțelegem iertarea ca fiind o slăbiciune a firii noastre sau pur și simplu nu considerăm că are vreo importanță lucrul acesta. Dar trebuie să vedem că neiertarea, falsifică imaginea propriei noastre personalități, pentru că ne poziționează pe o treaptă de superioritate față de semenul nostru, superioritate pe care o alimentăm cu fel de fel de scenarii dar care în realitate nu există. Neiertarea ne fură pacea lăuntrică sau liniștea sufletească și întreține acea stare de tensiune interioară care se declanșează atunci când intrăm în conflict cu cineva. Înverşunarea și ostilitatea din interiorul nostru se răspândesc repede, ca și cancerul, pe nesimțite devenim acuzatori, deseori iritabili, ajungem să ne consideram ”martiri”, că n-am fost înțeleși și ceea ce este mai grav este faptul că repede ne obişnuim cu această stare mizeră, și ajungem să ne hrănim cu propriile păreri. Conștient de slăbiciunea umană dar și de aceste efecte ale neiertării, Sf. apostol Pavel a avut următoarea replică: "Mâniați-vă și nu greșiți; soarele să nu apună peste mânia voastră.” (Efeseni 4:26)
Hristos ne arată că un alt motiv pentru care refuzăm să iertăm, este acela că nu ne consideram vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, iar acest lucru este o inconștiență din partea celor ce ajung să aibă astfel de păreri. Noi știm cât de fragilă și imperfectă este firea noastră omenească, numai Hristos a fost fără de păcat în calitatea Sa de Dumnezeu întrupat, dar omul este supus greșelii, pasibil oricând de eroare, fapt ce a născut deja celebra sintagmă care afirmă că: „a greși e omenește!” Deci cei ce acceptă că iertarea lui Dumnezeu este singura nădejde către cer, aceia nu pot refuza iertarea semenilor lor.
De ce să iert? Pentru a acorda o a doua şansă. Este posibil, așa cum am arătat mai sus, ca cineva sa-ti greşească, dacă-ti cere iertarea dă-i-o, dă-i şansa de a arăta că greşeala comisă a fost un accident irepetabil. Este importantă atitudinea pe care o ai în fața greşelii, aşa ca la spovedanie: ceri iertarea cu nădejdea nerepetării păcatului. Nu puțini au fost cei care au profitat de cea de-a doua şansă și și-au dovedit competențele.
Ce mă fac cu duşmanii? vor întreba unii in sinea lor. Tuturor le împărtăşesc un celebru dicton pe care eu însumi l-am experimentat și mărturisesc că funcţionează: „Dacă vrei să scapi de un duşman, atunci făți-l prieten!” și în această prietenie vei conştientiza beneficiile iertării dupa vorba Sf Ap. Pavel: „Fiţi buni între voi și milostivi, iertând unul altuia, precum și Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos.” (Efes.4,32)

Pr. Câmpean Augustin
Citeşte mai mult >>

vineri, 26 august 2011

SLOVACII DIN SĂLAJ (2)

Slovaci din Sălaj, şi probabil nu numai din această zonă, se mai numesc şi tăuţi. Înainte de 1950, portul lor nu diferea foarte mult de cel al românilor din judeţ: se îmbrăcau cu haine confecţionate în casă, din cânepă sau din lână. Religia lor este romano-catolică şi ţin de Episcopia din Oradea.
Cartoful este principala legumă cultivată de slovacii din Munţii Plopişului. În trecut el a fost principalul lor aliment şi principala lor „monedă” de schimb. Îl gătesc într-o sumedenie de feluri: de la cartofii fierţi sau copţi - consumaţi numai cu sare sau cu unt, brânză şi smântână – la plăcinta de cartofi, turta de cartofi, budinca cu cartofi etc. Coborau cartofii de pe munte cu căruţele, la şes, şi-l schimbau pe grâu şi mălai sau îi vindeau.
În pădurile de aici cresc foarte multe ciuperci, care erau şi ele o sursă importantă de hrană şi comerţ a slovacilor.
Jirul pădurilor de fag de pe platou sau ghinda celor de stejar de pe versanţi, au încurajat creşterea porcilor, care erau lăsaţi liberi în pădure şi ştiau să vină singuri acasă. Mistreţii, numeroşi în zonă, le fac concurenţă porcilor domestici.î şi sunt o ameninţare serioasă pentru cilturile slovacilor. 
După 1989, slovacii de aici au beneficiat de ajutoare din partea Slovaciei şi a Comunităţii Europene. Cu fonduri obţinute din aceste surse şi-au construit o şcoală nouă, un dispensar şi cămin de bătrâni şi şi-au asfaltat drumul principal de pe platou.

Biserica


Şcoala veche

Şcoala nouă

Cămin de bătrâni şi dispensar

Locuinţă


Sfârşitul excursiei


Citeşte mai mult >>

miercuri, 24 august 2011

SLOVACII DIN SĂLAJ (1)


În România există un număr de aproximativ 20.000 de slovaci, 1600 din ei fiind stabiliţi în Sălaj, în Munţii Plopişului.
Munţii Plopişului, cunoscuţi şi sub numele de Muntele Şes, sunt situaţi în partea de vest a Sălajului, la graniţa cu judeţul Bihor. Cea mai înaltă culme a lor, Măgura Mare, are doar 917 metri. Coama acestor munţi este constituită dintr-un platou de câţiva kilometri, uşor vălurit, de la distanţă având aspectul unui şes, de unde vine şi cea de a doua denumire a muntelui.
Slovaci au fost colonizaţi aici, începând din anul 1790, pe când Transilvania, împreună cu Ungaria, făceau parte din Imperiul Habsburgic. Rolul lor a fost acela de-a defrişa pădurile ce acopereau muntele. În schimbul lemnului, de care beneficia imperiul, ei au primit în proprietate suprafeţele de teren eliberate de pădure. La slovacii colonizaţi aici iniţial s-au adăugat alţii care au imigrat liber, iar în prima parte a secolului XIX, au înfiinţat, pe platou, mai multe localităţi, printre care şi satul Făgetu.
Satul Făgetu, aparţinând de comuna Plopiş, este un sat răsfirat, ocupând o suprafaţa mai mare decât cea a Bucureştiului, aşa cum se lăuda un localnic. Casele lui se află, de obicei, la distanţe mari una de alta, fiecare fiind aşezată pe terenul pe care au reuşit să-l defrişeze strămoşii lor. Există şi pâlcuri de câteva case, situate in mici depresiuni de pe platou, pentru a fi la adăpost de vânt şi pentru a beneficia de prezenţa unor izvoare. În sat există o biserică de religie romano-catolică, ridicată la 1891, şi o şcoală generală, cu limba de predare slovacă, edificată, probabil, în aceiaşi perioadă.
Slovacii se ocupă cu agricultura şi creşterea animalelor. Cartoful este principala plantă de cultură, la care se adăugă secara şi ovăzul. Grâul şi porumbul nu au condiţii de cultură, acolo. Animalele lor sun vitele, porcii, caii şi păsările de curte.
Priveliştile pe care ni le oferă platoul, sau împrejurimile văzute de pe el, sunt deosebit de pitoreşti. Sunt convins că cineva născut şi crescut acolo îi este greu să se despartă, pentru totdeauna, de aceste meleaguri. Acum slovacii, ca şi românii din judeţ, lucrează în multe state din Europa. Se întorc de acolo cu maşini, majoritatea înmatriculate în Slovacia, şi cu bani, cu care îşi fac case frumoase în satul natal.
Intraea în sat

Răstignire 

Fâneţele ocupă cea mai mare parte din suprafaţa platoului
Un pâlc de case

Casă răzleaţă

Cimitirul

"Splendoare" în iarbă




Citeşte mai mult >>

luni, 22 august 2011

SFÂNTĂ MĂRIE SĂRBĂTORITĂ LA BĂNIŞOR

Hramul bisericii din Bănişor este Adormirea Maicii Domnului. Din 1895, când a fost construită şi până azi, an de an, la 15 august, ziua de Sfântă Mărie este sărbătorită cu mare însufleţire şi largă participare. În afara oamenilor din sat, vin foarte mulţi credincioşi din satele vecine şi chiar din localităţi mai îndepărtate. Biserica devenise neîncăpătoare pentru numărul mare de credincioşi dornici să asiste la Sfânta Liturghie din această zi, motiv pentru care, în curtea Bisericii, s-a construit un altar de vară din care mai muţi preoţi (în unii ani numărul lor a depăşit cifra zece) oficiază serviciul religios.




De câţiva ani, ziua de Sfântă Mărie a fost declarată şi zi a satului. În dimineaţa zilei, se pune în vânzare Anuarul Asociaţiei „Fiii Satului Bănişor”, ajuns în anul acesta la numărul opt. Este aşteptat cu nerăbdare, în fiecare an, şi se epuizează foarte repede.

După amiaza, centrul satului se umple de maşinile celor dornici să asiste la programele culturale organizate de Primărie sau să bea o bere rece şi să deguste nişte mici la una din terasele din centrul satului.

În ultimii trei ani, după amiaza, la Căminul Cultural, au avut loc lansări de carte. Anul acesta mi-am lansat cartea mea „Comorile de sub Meseş”.



Pe scena Căminului Cultural sau pe o scenă în aer liber, au loc programe artistice susţinute de artiştii amatori din sat sau de către ansambluri profesioniste. În anul acesta, pe scena din aer liber s-a produs Ansamblul Folcloric Meseşul din Zalău. A participat foarte multă lume.


Seara, după lăsarea întunericului, s-au lansat artificii. A fost un spectacol de-a dreptul grandios!

Citeşte mai mult >>

vineri, 19 august 2011

POPAS DUHOVNICESC (7)

”Speranța, trebuie să moară ultima!”
Duminica a X-a după Rusalii (Matei 17:14-23)



În paginile Sf. Scripturi, găsim momente cu adevărat excepționale, în fața cărora rămânem uimiți ori de câte ori ne este dat să le citim. Un astfel de moment a fost și schimbarea la față a Mântuitorului Hristos înaintea ucenicilor, moment prin care iși afirmă calitatea dumnezeiască, dar mai mult, este declarat de Însăși vocea Tatălui, ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Pe munte, ucenicii alături de Iisus, trăiesc la modul cel mai real, o clipă, un ”flash” a ceea ce va fi Împărăția lui Dumnezeu, clipe pe care Domnul le anunțase atunci când a zis:”Adevărat grăiesc vouă: Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăţia Sa. (Matei 16:28) E greu de spus, care a fost rațiunea pentru care Hristos a dus cu Sine pe muntele Tabor, doar 3 dintre ucenicii Săi. Au fost nenumărate opinii, s-au făcut speculații în acest sens, unii și-au exprimat propria lor părere, fiecare după caz, însă, întâmplarea din evanghelia de față poate clarifica oarecum lucrurile.
La poala muntelui Tabor, ceilalți nouă ucenici sunt decepționați în credință din pricina eșecului ritualului de exorcizare a unui tânăr, care a fost adus de tatăl său la Hristos, dar negăsindu-L pe Acesta, a apelat la ucenicii Lui. Ei trăiau acum rușinea insuccesului în fața marii mase de oameni ce se găsea acolo și aștepta întoarcerea lui Hristos, dar mai ales trebuiau să suporte acuzele publice ce veneau din partea fariseilor și a cărturarilor care îi catalogau ca impostori. În toiul unei asemenea stări tensionate apare Hristos, care înțelegând tot ce se petrece, va pune la modul cel mai obiectiv, diagnosticul întregii mase de oameni, care reprezenta oarecum întreaga societate de atunci: ”O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?” (Matei 17:17).
Hristos declară încă o dată, la modul cât se poate de simplu și fără echivoc, că mare parte din insuccesele noastre, se datorează lipsei sau slabei noastre credințe, oricât am încerca noi să nuanțăm sau să înțelegem altfel acest lucru. Credința este ”motorul” care activează posibilitățile înfăptuirii unei dorințe sau a transformării dorinței în faptă, deoarece credința îl aduce în prim planul vieții noastre pe Dumnezeu Căruia totul îi este cu putință. De aceea, Mântuitorul atunci când are în vedere puterea credinței, le spune în mai multe rânduri ucenicilor: ”Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.” (Marcu 11:24) Iar Sf. Apostol Pavel experimentând puterea credinței afirma: ”Pot totul în Hristos care mă întărește” (Filipeni4:13) Și totuși … se naște întrebarea: De ce n-au putut ucenicii să izgonească demonul? S-au angajat oare în lucruri peste puterile lor? Răspunsul la aceste întrebări ar trebui să ne pună pe gânduri. Apostolii au fost pregătiți pentru acestă misiune de propovăduire a Evangheliei, misiune ce aveau să o continue mai ales după înălțarea Domnului la cer: ”Şi mergând, propovăduiţi, zicând: S-a apropiat împărăţia cerurilor. Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi” (Matei10:7-8), putem observa și bucuria pe care o au ucenicii după prima experiență în acest domeniu: ”Şi s-au întors cei şaptezeci (şi doi) cu bucurie, zicând: Doamne, şi demonii ni se supun în numele Tău.” (Luca10:17). Deci ucenicii erau familiarizați cu astfel de acțiuni de exorcizare. Ce se întâmplase?
Insuccesul apare în momentul în care ești prea familiarizat cu anumite lucruri. Sunt evenimente atât de frecvente în viața noastră încât nu necesită mare atenție, pot fi chiar ignorate cu gândul că nu pun probleme deosebite și oricum le-am rezolvat cu ușurință de atâtea ori. Aceasta e una din stările care te duc sigur la greșeală sau la eșec. Au fost chirurgi celebri care au rezolvat cazuri grele dar au greșit o banală operație de apendice, sportivi care au eșuat lamentabil atunci când erau foarte aproape de laurii victoriei iar în plan spiritual au fost oameni care și-au închinat toată viața lui Dumnezeu iar la un moment dat, s-au lăsat biruiți de cel Rău. Există pericolul să ne obișnuim cu cele sfinte, ca și Uza cu chivotul Domnului (IIRegi6:6-7) și să nu mai avem rezultatele scontate, să rămânem cu rugăciunile neîmplinite, pentru că am crezut că totul merge din inerție. Credința este o chestiune prea delicată pentru a-i da o atenție secundară sau poate chiar a o ignora uneori, pentru că riscăm ca trecând prin evenimente ale vieții care fac apel la credință, căutându-o să nu o mai aflăm. Asfel se explică replica paradoxală a tatălui din evanghelie, care la întrebarea lui Hristos: Crezi? el să exclame: ”Cred Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9:24)
Deci ucenicii plini de ei, neinteresați de lucrurile înalte pe care Hristos avea să le descopere, familiarizați și nepăsători în fața luptei cu diavolul eșuează. Eșecul lor poate fi și eșecul nostru atunci când prin viața noastră arătăm atitudini similare cu a lor. Nu degeaba recomandă Iisus postul și rugăciunea, pentru că ambele reînnoadă legătura noastră cu Dumnezeu și reactivează prezența Lui în sufletele noastre.
Mai poate exista o abordare greșită a greutăților ce vin peste noi de-a lungul vieții. Aceasta constă în a ne rezolva de unii singuri problemele, fără să facem apel la credință, fără să cerem ajutorul lui Dumnezeu ci pur și simplu bazându-ne pe forțele proprii. Așa se face că o femeie își căuta rezolvarea problemelor ei de sănătate ivite brusc în viața ei, pe la cei mai renumiți doctori, rezultatele investigațiilor medicale erau bune dar nu se putea găsi cauza suferinței. Atunci un medic i se adresează spunându-i: Doamnă, ați auzit de rugăciuni și de preoți și de biserici sau mănăstiri? Îndreptați-vă într-acolo, noi nu avem cu ce să vă ajutăm! Să te lupți așadar de unul singur și să refuzi sau să negi posibilitatea ajutorului dumnezeiesc este cea mai neinspirată gestionare a unei situații de criză.
Panica, neîncrederea sau frica de un pericol iminent, sunt stări care ne pot duce la abordarea unor soluții disperate. Dacă vom avea de trecut prin astfel de momente, să știți că speranța sau nădejdea este ceea ce ar trebui să ne mobilizeze, să ne facă să ne gândim la faptul că nu suntem singuri, că există întotdeauna un plan B pe care Dumnezeu sigur ne va ajuta să-l descoperim. Atunci când nu există credință, nu există nici speranță, pentru că speranța se naște din credință, își trage seva din credință și se stinge o dată cu credința. Speranța nu trebuie să moară, decât într-o singură conjuntură: când trăim aievea bucuria împlinirii celor sperate de noi, pe care Dumnezeu le-a împlinit în viața noastră, readucându-ne aminte de fiecare dată că: ”Toate sunt cu putință celui ce crede!” (Marcu 9:23)

Pr. Augustin Câmpean

Citeşte mai mult >>

duminică, 14 august 2011

POPAS DUHOVNICESC (6)

Trăind alături de ”Maica Vieții”


În fiecare an, pe 15 august de praznicul Adormirii Maicii Domnului, întreaga creștinătate se sensibilizează și se mobilizează în a o cinsti și a o lăuda după cuviință pe Maica Domnului, cea care este ”mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii”. Este sărbătoarea duioșiei exprimate prin cântări de preamărire adresate Fecioarei Maria, dar și sărbătoarea invocării milei, de la cea care se mută acum de pe pământ la cer. Sunt cel puțin două stări sufletești oarecum antinomice, pe care le implică această sărbătoare: tristețea și bucuria. Asupra lor aș vrea să insist în cele ce urmează, tocmai pentru importanța pe care aceste trăiri le au pentru viața noastră spirituală.
Trăim prima dată tristețea, pe care o resimțim ori de câte ori ne aflăm fața morții sau în fața unui sicriu în care se află închis cineva dintre cei dragi nouă. Multora dintre noi, nu ne place să ne gândim la moarte, cu toate că moartea a rămas pentru om realitatea cea mai evidentă a existenței sale. Încă de la naștere, primul pas pe care îl facem, îl facem spre moarte și nu ne putem împăca cu această realitate, deoarece în noi este sădită dorința de a trăi veșnic și nu de a muri. Credința noastră creștină ne învață, că moartea n-a intrat niciodată în planul existenței lui Dumnezeu. Deși îi este rânduit omului să moară, ”căci nu este om care să nu vadă moartea”(Ps. 88:47) totuși nu Dumnezeu a făcut moartea. Chipul lui Dumnezeu din om nu poate să fie muritor, pentru că Dumnezeu, este Dumnezeul celor vii și nu al celor morți (Matei22:32). Moartea totuși este o realitate în această viață, dar își are obârșia în libertatea dată de Dumnezeu oamenilor, o libertate prost înțeleasă, ce a condus la ruperea legăturii dintre om și Dumnezeu, Cel ce este izvorul Vieții. Dar Dumnezeu nu voiește moartea noastră, ci mai degrabă ”voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”(ITim.2:4) și tot în scopul izbăvirii noastre de moarte a trimis pe Fiul Său în lume ”ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică”(Ioan3:16). Dumnezeu a întors moartea (ca rod al păcatului) împotriva vieții biologice și astfel prin moarte nu este omorât omul ci este omorâtă stricăciunea care-l învăluie. Așadar, prin moartea aceasta fizică, Dumnezeu ne cercetează cu milă, căci prin ea limitează răul, oprește căderea și ne mută în Împărăția Sa cea veșnică.
Când Maica Domnului trece prin această experiență dură, a morții, spunem noi, ne umplem de tristețe, dar meditând asupra cuvintelor din troparul sărbătorii: “Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născatoare. Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica vieţii, şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre”, vedem și înțelegem că moartea este doar mutare dintr-un plan de existență în alt plan de existență. Tristețea noastră însă, se transformă în bucurie atunci când înțelegem că Maica Domnului prin ”adormirea”ei, s-a mutat de pe pământ la cer. Suntem pătrunși de bucurie și speranță, când o știm de-a dreapta Fiului ei, rugătoare pentru noi și grabnic ajutătoare în orice fel de nevoie sau strâmtorare. Prin mutarea ei la ceruri, neamul creștinesc se vede mai câștigat, căci prin mijlocirea Maicii Domnului rugăciunile noastre ajung mai lesne la Dumnezeu, iar rugăciunile ei pentru lume, potolesc mânia Dreptului Judecător îndreptată împotriva păcatelor omenești. Din trăirea acestei realități s-au născut următoarele versuri care întăresc folosul cinstirii Maicii Domnului:

”Mergi la cer și te așează                             ”De n-ar avea în ceruri lumea
Lângă Fiul tău ceresc                                     Rudenie de pe pământ
Și de-acolo priveghează                                 Atunci ar fi pustie viața
Peste cei ce te iubesc”                                   Asemenea unui mormânt.”

Iată cum două stări sufletești antinomice prin natura lor, se întâlnesc în cadrul aceleași sărbători și nasc speranța, atât a unui viitor mai luminos cât și a biruinței asupra propriei noastre morți. Succesiunea firească a celor două stări nu poate fi decât aceasta: tristețe – bucurie și nicidecum invers. Trecând de la tristețea despărțirii de Maica Domnului care se ”mută la cer”, trebuie să ajungem la bucuria întânirii cu ea în rugăciune, iar această bucurie dobândită să fie permanent pentru noi, o constantă a trăirii noastre spirituale.

Pr. Augustin Câmpean



Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 13 august 2011

POPAS DUHOVNICESC (5)

Incertitudinile vieții
Duminica a IX-a după Rusalii(Matei 14:22-34)



Am trăit poate fiecare dintre noi să vedem că, în diferitele împrejurări ale vieții, nu întotdeauna activitățile noastre își au rezultatul scontat. Noi ne dorim să trăim bucuria momentelor frumoase și fericirea clipelor de neuitat, să gustăm victoria și satisfacția câștigului în lupta cu obstacolele și greutățile vieții, dar de multe ori acestea toate devin o utopie. Ne facem planuri sau inițiem proiecte pe termen lung sau scurt, căutăm mijloace de a le pune în aplicare, urmând ca mai apoi să le putem duce la bun sfârșit. Dar cu toate acestea, se întâmplă uneori ca rezultatul să nu fie cel pe care îl așteptăm noi. Nu există certitudinea de tip ”cauză – efect” care să asigure bucuria împlinirii unui ideal. Se întâmplă să ne dorim foarte mult să dobândim un bun și… îl dobândim, să ajungem intr-o poziție privilegiată în societate și… ajungem, râvnim la locuri cât mai înalte în ierarhia socio-profesională și … le ocupăm, însă împlinirea acestor idealuri, nu garantează și împlinirea sau satisfacția noastră sufletească. De ce?
Mântuitorul Iisus Hristos a știut că ceea ce este esențial pentru om, stările pe care acesta le caută în viață, cum ar fi: bucuria, fericirea, dragostea etc., sunt stări de ordin sufletesc și ele se nasc dintr-o corectă orânduire a priorităților și dintr-o adevărată percepție a vieții. Întotdeauna când Hristos se adresa mulțimii, mesajul Său mergea direct la suflet, descoperind de fiecare dată un nou orizont al vieții, un alt fel de a percepe realitatea cotidiană. El se descoperă pe Sine ca singura cale către cer: ”Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui” (Ioan 10:9), se oferă ca ajutor în toate problemele vieții: ”Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, … Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face.” (Ioan14:13-14) și insistă pe rezolvarea conflictelor de ordin interior, sufletesc, arătând în mai multe rânduri că ceea ce este cu neputință la oameni, e cu putință la Dumnezeu(Matei 19:26). Așadar, Hristos în calitate de Dumnezeu, in dragostea Sa nemărginită față de om, se pune la dispoziția acestuia, pentru că este singurul conștient că fără ajutorul Său, noi nu putem face nimic. De fapt acest lucru, Iisus îl spune răspicat și fără echivoc: ”....fără de Mine, nu puteți face nimic!” (Ioan15:5)
Nu știu dacă aceste lucruri pe care Hristos le-a scos în relief de atâtea ori, au convins audiența, cert este faptul că ucenicii nu s-au convins de această realitate. Pentru Hristos era o desfătare să stea în mijlocul mulțimii învătând, tămăduind sau sfătuind, pe când apostolii prin intermediul lui Petru, poate familiarizați cu mesajul divin, caută un mijloc prin care să-L determine pe Învățător să-și termine predica, invocând foamea mulțimii. Domnul Hristos știa mai bine decât Petru nevoia mulțimii, de aceea în două împrejurări vine cu exemple concrete prin care își argumentează învățătura. O dată provocându-i pe ucenici să le dea de mâncare: dacă ziceți că le este foame, dați-le voi să mănânce! Acum, în fața neputinței ucenicilor, Hristos face minunea înmulțirii pâinilor, arătând că cel ce potolește foamea sufletului este în stare să potolească și foamea trupului. În fața coșurilor pline cu firimituri, ucenicii erau uimiți, dar nu convinși de necesitatea trăirii împreună cu Dumnezeu. Acum este momentul, când pentru prima dată, Hristos își silește ucenicii să plece la drum fără El. Pe o mare liniștită, o corabie cu 12 oameni fără de Hristos, care a rămas să-și termine predica în fața mulțimii, pornește spre Capernaum. Aici este miezul textului de față pe care îl dezbatem. Ca din senin, se stârnește o furtună pe mare, ucenicii vâslesc din răsputeri o noapte întreagă, dar toată truda lor nu s-a concretizat decât in parcurgerea a 5 Km dintr-o rută, care trebuia parcursă în maxim o oră. Acum au simțit lipsa lui Dumnezeu, acum acel: ”....fără de Mine, nu puteți face nimic!” era înțeles pe deplin, acum și-au amintit că într-o altă furtună când Domnul era cu ei, chiar dacă dormea în corabie, când L-au trezit, El s-a sculat și a potolit atunci marea. Acum?!!! Regrete din partea tuturor.
Știți însă ce este interesant? Că e dureros să te desparți de Dumnezeu, dar e mai dureros să nu conștientizezi această despărțire. Când conștientizezi momentul îndepărtării și îl regreți cu sinceritate și îți dorești cu toată inima o nouă legătură și o nouă implicare a lui Dumnezeu în viața ta, El Dumnezeu, ca un tată cu o iubire nețărmurită, uită totul și-ți vine într-ajutor. Asta a făcut Hristos. I-a lăsat pe ucenici să conștientizeze îndepărtarea de El, iar în fața regretelor, marea învolburată nu a fost un obstacol pentru a veni în ajutorul lor.
Noi suntem dependenți de Dumnezeu, aceasta este realitatea pe care aici, Hristos o scoate in evidență. Faptul că Petru pășește pe apă pentru câteva câteva momente se datorează tot lui Hristos. Atunci când și-a luat privirea de la El și a privit valurile, Petru a început să se scufunde, pentru că noi oamenii, nu avem alte rațiuni care pot defini existența noastră, rostul nostru și finalitatea noastră, în afara lui Dumnezeu. Nu știu ce s-ar fi întâmplat în cazul în care Petru nu ar fi cerut ajutorul lui Iisus. Nu știu. Știu însă că, au fost îngeri care au crezut că pot ajunge sus, pe cont propriu și au căzut pentru totdeauna. Să nu uităm, că nu putem face nimic și că nu putem aduce nimic la existență fără ajutorul și acordul Celui ce este însăși Existența. Toată truda noastră, va fi de fiecare dată zadarnică, atunci când ne vom încăpătâna să facem ceva pe cont propriu. Toate idealurile, toate visele sau proiectele noastre în care nu-L implicăm pe Dumnezeu sau sunt împotriva Lui, mai devreme sau mai târziu se vor vădi a fi ineficiente sau păguboase.
Acum mă întreb și vă întreb și pe dvs.:Merită oare să disprețuiești sau să fii nepăsător față de ajutorul și dragostea lui Dumnezeu numai din pricina unui orgoliu ieftin? Merită oare să pornești la drum de unul singur, când știi că Dumnezeu se pune neîncetat la îndemâna Ta? Merită să spui ”nu” Celui ce îți oferă oportunitățile unui trai fericit? Merită oare?!...
Pr. Augustin Câmpean





Citeşte mai mult >>

miercuri, 10 august 2011

OLTENI LA EI ACASĂ (2)


Continui să prezint busturile oamenilor de seamă olteni din Parcul Teatrului Naţional din Craiova:

Nicolae Titulescu (1882-19419 – s-a născut la Craiova, a fost om politic şi diplomat de mare anvergură, de mai multe ori ministru al afacerilor externe al României şi preşedinte al Ligii Naţiunilor.














Constantin Brâncuşi (1876-1957) – s-a născut în satul Hobiţa din judeţul Gorj, a fost un mare sculptor, precursor al sculpturii moderne, autorul monumentelor de pe Calea Eroilor din Târgu Jiu, membru post-mortem al Academiei Române.















Nicolae Romanescu (1854-1931) – s-a născut la Craiova, a fost om politic şi primar, în mai multe rânduri, al oraşului Craiova. În timpul mandatelor lui de primar, s-a modernizat oraşul şi s-a amenajat parcul central al oraşului, care-i poartă numele.














Aristitza Romanescu (1854- 1931) – s-a născut la Craiova, a fost o renumită actriţă, angajată a teatrelor din Iaşi şi Bucureşti şi profesoară de declamație la „Conservatorul de Artă Dramatică” din Bucureşti. A jucat în filmul „Independenţa României”, realizat în 1911-1912.












Nestor Vornicescu (1927-2000) – s-a născut în Basarabia, a fost mitropolit al Olteniei (1978- 2000) şi membru de onoare al Academiei Române (1992). Este autorul a numeroase lucrări de patrologie şi de istorie a Bisericii Româneşti.













Vasile Paleolog (1891-1979) – s-a născut la Craiova, a fost critic de artă şi eseist, remarcabil brâncuşolog. Este autorul cărţii „Tinereţea lui Brâncuşi”.



Citeşte mai mult >>

luni, 8 august 2011

OLTENI LA EI ACASĂ (1)

Titlul acestei postări mi-a fost inspirat de manifestarea „Sălăjeni la ei acasă”, eveniment care a avut loc în iunie anul acesta şi despre care, la timpul respectiv, am scris pe blog. Dacă sălăjenii şi-au invitat „oamenii de seamă”, încă în viaţă, la o sărbătoare de suflet, oltenii şi-au imortalizat oamenii lor de seamă, plecaţi în lumea cealaltă, montându-le fiecăruia câte un bust pe o alee a parcului din prejma Teatrului Naţional "Marin Sorescu" din Craiova. Am văzut, recent, această alee şi am pozat busturile.
Am trăit aproape 30 de ani în Oltenia şi am faţă de olteni o profundă simpatie, iar faţă de oamenii lor de seamă, în acelaşi timp oameni de seamă ai neamului românesc, o adâncă veneraţie. Acesta este motivul pentru care voi posta pe blog, în mai multe episoade, imagini ale busturilor însoţite de câteva date biografice şi bibliografice.
Mai întâi, o imagine a teatrului:

Urmează o imagine părţii din dreapta a aleii, cu busturile postate pe ea:


Şi acum busturile de pe această parte a aleii:

Marin Sorescu (1936-1996) – s-a născut in satul Bulzeşti, judeţul Dolj. A fost poet, dramaturg, prozator, eseist şi traducător. Volume de versuri: „ Singuri printre poeţi”, „Tuşiţi”, „Suflete bune la toate”, „La lilieci” etc.. Dramaturgie: „Iona”, „Paraclisierul”, „Matca”, „A treia ţeapă”, „Vărul meu Shakespeare”. Proză: „Trei dinţi din faţă”.

Tudor Arghezi (1880- 1967) - s-a născut în Bucureşti , dar are rădăcini oltene . A fost poet şi prozator. Volume de versuri:: „Cuvinte potrivite”, „Flori de mucegai”, „Cartea cu jucării”, „Versuri” etc. Proză: „Cimitirul Buna-Vestire” (roman), „Bilete de papagal”, „Pagini din trecut” etc.












Traian Demetrescu (1866-1896) – s-a născut la Craiova. A fost poet, epigon al lui M.Eminescu. Are un bust şi in Cişmigiu. Poezii: „Simfonie de toamnă”, „Corbii”. „Acelaşi farmec”, „Trec orele..” etc.













Gogu Constantinescu ( 1881-1965) – s-a născut la Craiova. A fost inginer şi om de ştiinţă. A descoperit sonicitatea şi este autorul a numeroase invenţii.














Theodor Aman (1831-1891) – s-a născut la Câmpulung Muscel, dar şi-a petrecut copilăria la Craiova. A fost pictor vestit, mai ales pentru marile tablouri cu temă istorică pictate: „Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul”, „Vlad Ţepeş şi turcii”, „Izgonirea turcilor de la Călugăreni”, „Tudor Vladimirescu” , "Hora Unirii la Craiova" etc.



Citeşte mai mult >>