marți, 25 decembrie 2012

MOARTE SUBITĂ



N-am citit nici o carte din seria Harry Potter a scriitoarei britanice J.K. Rowling şi poate n-aş fi citit nici „Moarte subită”, ultimul ei roman (primul pentru adulţi), dacă n-aşi fi primit cartea, cu o săptămână în urmă, cadou de Crăciun, de la fiul meu Mihai.
Înainte de-a începe lectura ei, am citit pe ultima copertă câteva impresii a unor prestigioase publicaţii britanice:
  • O radiografie tăioasă şi plină de umor negru a societăţii contemporane, împărţită în clase…. O remarcabilă poveste despre moralitatea vremurilor noastre. – Daily Express;
  • „Moarte subită” constituie o evocare strălucită şi captivantă a societăţii britanice de aztăzi. – The Mirror
  • Un roman mare, ambiţios, strălucitor, amuzant, emoţionant, care ilustrează magnific Anglia de azi…. J.K. Rowling are o adâncă înţelegere atât a fiinţei omeneşti, cât şi a literaturii. – The Magazine
  • Ritmul acţiunii este alert şi captivant, personajele sunt credibile şi regăsim observaţii extrem de pertinente la adresa ambiţiilor sociale ale acestora….un efort artistic îndrăzneţ şi singular. – The Sunday Telegraph.
Şi acum impresiile mele:
       În primul rând, cartea este interesantă şi foarte bine scrisă, J.K. Rowling dovedindu-se a fi o mare scriitoare. Cartea însă  nu este o radiografie a întregii societăţi britanice ci numai a unei părţi din ea. Autoarea nu ne plimbă nici prin  palatul Buckingham, nici prin Camera Lorzilor sau cea a Comunelor şi nici prin reşedinţele marii nobilimi britanice sau a ale marilor proprietari. Eroii cărţii fac parte fie din mica burghezie al unui orăşel de provincie, fie din clasa muncitoare a aceluiaşi oraş, fie se situează la marginea societăţii. E bine că lucrurile stau aşa, pentru că, majoritatea cititorilor au ocazia să se compare cu indivizi de aceiaşi categorie socială cu ei. Pentru noi românii e şi mai bine, pentru că avem ocazia să vedem cum vom arăta peste un număr - nu ştiu câţi – de ani, pentru că , nu-i aşa, dorim să ne integrăm în societatea occidentală şi să devenim asemenea componenţilor ei? Vreau să vă spun că până înainte de a citi această carte îmi doream şi eu acelaşi lucru, dar, acum, nu mi-l mai doresc. Dar nu numai atât: dacă aş putea, m-aş întoarce în societatea copilăriei mele, cea dinaintea celui de al Doilea Război Mondial sau chiar în cea din perioada de destindere, de după război. Ştiu însă că lucrul acesta nu este posibil şi ceea ce este mai trist este că am făcut deja primii paşi spre acea societate şi, cu siguranţă, n-o să-i putem evita nici pe următorii. Iată cum arată societate britanică de azi, zugrăvită de scriitoare:
  • Şcoala este un loc în care copii sunt constrânşi să-şi petreacă o parte din tipul lor; unii din ei, ajunşi în clasa a VI-a, nu ştiu să citească; elevii fumează, se droghează şi fac sex între ei; se poartă necuviincios cu profesorii şi scriu obscenităţi pe lucrările de control; au un limbaj şi un comportament  vulgare.
  • Localităţile lor sunt, în general, îngrijite, casele sunt frumoase, oamenii par respectabili. Dar, dacă pătrunzi în aceste case şi în viaţa locatarilor lor, ai surpriza să descoperi, aproape fără excepţii, familii nefericite, caractere urâte, drame familiale.
  • Există şi cartiere în oraşele lor care seamănă cu  unele de pe la noi, cu case la fel de mizere şi străzi la fel de murdare pe care mişună interlopi care nu se deosebesc de ai noştri, chiar dacă vorbesc englezeşte (o engleză pocită, e adevărat).
  • Au o mulţime de asociaţii şi fundaţii umanitare şi de asistenţă socială care se pare că se învârt în gol.
  • Ce m-a mirat cel mai mult este că n-am întâlnit la nici unul din personajele cărţii, indiferent de pătura lui socială, nici un fel de preocupare culturală! Nimeni nu citeşte, nimeni nu merge la teatru sau la operă, nimeni nu ascută o altfel de muzică decât pop sau rap! Adulţii îşi petrec timpul liber în faţa televizoarelor, iar tinerii în faţa calculatoarelor. Cred că tocmai această lipsă de preocupări culturale serioase este cauza care face ca societatea lor (şi a noastră) să decadă.
  • Ritmul cărţii nu este în totalitate alert şi captivant. Pe alocuri el mai şi lâncezeşte, autoarea întrând în pre multe amănunte, nu toate foarte semnificative  pentru ceea ce  ea şi-a propus să ilustreze.

 

 
Citeşte mai mult >>

duminică, 16 decembrie 2012

DE CE ESTE ROMÂNIA ALTFEL?


Este vorba despre cartea cu acelaşi titlu a lui Lucian Boia. Am cumpărat-o tot de la Gaudeamus şi m-am bucurat să aflu că a fost cea mai vândută carte a târgului. Prin urmare, mi-am zis, am ştiut să aleg! Nu la fel de bucuros am fost după ce am citit-o. De ce? Pentru că Lucian Boia ne spune nişte adevăruri crude referitoare la noi românii. Este adevărat, le-a mai spus, pe rând, şi în celelalte cărţi ale sale. De data asta ni le serveşte, în rezumat, pe toate deodată şi ne provoacă o indigestie, adică un rău de ordin intelectual, sentimental, patriotic, nici nu ştiu cum să-i spun! Mi-au căzut greu  şi la stomac!
E un şoc să ţi se spună că, de fapt, noi românii nu ştim din cine ne tragem - sau că ne tragem din toţi care-au trecut „pe strada noastră”- şi că nu ştim de ce, după ce  ne-am încrucişat cu toate neamurile, vorbim totuşi o limbă romanică! Nu-ţi pică bine să ţi se reamintească că ţările române sunt ultimele care au luat naştere în Europa, după care să ţi se spună: Când eşti la urmă ai şanse să rămâi tot acolo, iar apoi să ţi se demonstreze că am reuşit să ne „valorificăm” aceste şanse!  Îţi vine greu să ţi se spună că până în secolul al XIV-lea am fost analfabeţi! Eşti şocat să afli că domnitorii noştri au fost altceva decât ni s-a spus până acum, că cei ce-şi ziceau Basarabi nu erau de fapt Basarabi, că Mihai Viteazul nu era nici barem român! Că am fost şi că am rămas ţărani, că majoritatea românilor am trăit şi trăim la sate,  nu trebuia să ni se mai spună, o ştim şi o vedem, dar că şi din punct de vedere al urbanizării suntem pe ultimul loc în Europa, o aflăm acum.
În vechime am fost nişte troglodiţi. Abia în secolul al XIX-lea am început să ne mai deşteptăm şi să ne mai cizelăm. Am făcut-o împrumutând de la alţii şi imitându-i pe alţii, noi n-am fost în stare să crem cine ştie ce: scrierea chirilică am luat-o de la bulgari, cea latină de la occidentali, slavona veche, greaca şi franceza au fost, pe rând, limbile noastre culturale. Prima noastră constituţie am luat-o de la belgieni, legislaţia am luat-o de la francezi , primele noastre universităţi şi Academia Română au fost create tot după model occidental. În materie de arte n-am fost altceva decât nişte imitatori: Grigorescu este un pictor „francez” (s-a format la Barbizon); nici Aman, Andreescu, Luchian, nu sunt români prin maniera de a picta; Eminescu este un „occidentalizat”, de formaţie germană. România este invadată de străini - evrei în principal - a căror pondere în economie şi comerţ este de aproape 50%. Multe din marele realizări ale secolului sunt legate de străini: Carol Davila în medicină, Paul Gottereau şi Albert Galeron în arhitectură, Pavel Kiseleff în administraţie, Carol I în modernizarea ţării
Dintr-un complex de inferioritate al românilor se naşte, la începutul sec XIX, ideea Şcolii Ardelene a originii noastre latine. La mijlocul secolului, o idee şi mai năstruşnică: Nicolae Densuşianu pledează pentru originea noastră sută la sută dacă. Ne lăudăm fără temei că, în vechime, domnitorii noştri au stat de pază la porţile Europei.  Suntem antisemiţi, antimaghiari.
Corupţia şi clientelismul sunt sporturile noastre naţionale. Avem nevoie de tătuc, ne aranjează  regimurile totalitare. Nu avem şira spinării, deviza noastră fiind „Capul plecat sabia nu-l taie”. În 1868, Titu Maiorescu spune, referitor la societatea românească că este o formă fără fond. Suntem o ţară neserioasă. „O ţară tristă, plină de umor” (Gh. Bacovia).
După înfăptuirea României Mari, la 1918, Lucian Boia ne demonstrează că nu am devenit nici stat naţional ( minorităţile naţionale deţin o pondere importantă în total populaţie), că n-am reuşit să ne construim o economie importantă (venitul pe cap de locuitor este unul din cele mai mici din Europa; agricultura continuă să fie neperformantă), n-am reuşit să ne edificăm o democraţie veritabilă (obişnuinţa românilor de-a vota cu puterea, se instaurează dictatura lui Carol II).
Afirmaţia că România a trăit o epocă de aur între cele două războaie, este falsă. Singurul lucru notabil din această perioadă este o viaţă culturală efervescentă, în care se remarcă evreii.
Nu prea avem onoare. Figurile pe care le-am făcut diferiţilor aliaţi în timpul celor două războaie mondiale au făcut ca credibilitatea României pe plan internaţional să fie foarte scăzută.
În România a fost Holocaust. În România n-a fost Holocaust. În carte sunt susţinute ambele teze, un mod solomonic de a judeca uneori situaţiile de către Lucian Boia.
În ciuda faptului că în 1944 la noi în ţară erau doar o mie de comunişti, România avea să devină una din cele mai comuniste ţări. Populaţia fie că a îmbrăţişat comunismul - de regulă din oportunism - fie că i s-a supus aproape fără să crâcnească. Comunismul  a deprins oamenii cu minciuna şi hoţia. Pilele şi relaţiile au devenit modalităţile cele mai uzitate pentru a răzbate şi a reuşi. Economia subterană a atins cote mari. Deviza oamenilor muncii din România: „Voi vă faceţi că ne plătiţi, noi ne facem că muncim”. Treptat regimul devine tot mai naţionalist. Ne vindem minorităţile conlocuitoare (evreii şi germanii), ne uităm la TV la bulgari, sârbi şi unguri, pentru că la noi nu prea mai avem ce vedea.
Lucian Boia spune: Orice societate are ce merită. Aşa se face că noi ne-am pricopsit cu Ceauşescu, care a avut ambiţia să facă din România „cea mai cea” ţară. Sub domnia lui Ceauşescu, în 25 de ani, s-a construit mai mult decât, laolaltă, sub toate stăpânirile succesive, de la regii daci, trecând prin epoca voivodală, până la suveranii României moderne, afirmă autorul. El demolează biserici, vrea să mute pe ţărani în blocuri. Reuşeşte să păcălească pe conducătorii statelor capitaliste luându-şi o înfăţişare de democrat; regina Marii Britanii îl plimbă cu caleaşca. Românii o duc din ce în ce mai greu, dar continuă să rabde şi să tacă.
În decembrie 1989, a „explodat mămăliga”. Am avut revoluţie la televizor şi terorişti fantomă. Ceauşeşti au fost împuşcaţi.  În 1990  Ion Iliescu a fost ales preşedinte cu 85% din voturi şi a demarat instaurarea în ţară a unei „democraţii originale”. Partidul Comunist a fost desfiinţat, dar comuniştii rămân stăpâni pe ţară. Securitatea şi-a schimbat numele. Am speriat Occidentul cu mineriadele şi, în sfârşit, o veste bună: între 2000 şi 2008 avem o creştere viguroasă a economiei.
N-avem  o elită veritabilă. Am moştenit-o pe cea comunistă, fabricată pe bază de dosar. Avem profesorii universitari şi academicienii care nu-şi merită titlurile. Impostura e în floare. Victor Ponta a plagiat şi, cu siguranţă, mulţi alţii. Universităţile particulare româneşti fabrică masteri şi doctori contra-cost. Ponderea populaţiei rulare în total populaţie este ridicată. Satul seamănă cu o margine de oraş, iar întreagă România cu o mahala. Manelele sunt pe cale de-a deveni muzică naţională.
Românii, în medie, nu sunt probabil mai puţin instruiţi decât  occidentalii. Sunt însă, cu siguranţă, mai puţin educaţi, scrie Lucian Boia. Mai sunt românii o naţiune? se întreabă el. Ne-am ales ca brand de ţară o frunză verde, adică nimic! Occidentul ne confundă cu ţiganii. Românilor aflaţi în străinătate le este ruşine să-şi decline naţionalitatea. Ne lipsesc nemţii şi evreii.
Suntem apatici. Ni s-au redus salariile cu 25% şi n-am protestat. La UE acceptăm tot ce ni se oferă. Suntem incapabili: în 2012, n-am reuşit să absorbim decât 10% din fondurile europene nerambursabile, în timp ce polonezii le-au absorbit 100%.
Viaţa politică din România lasă o senzaţie de „neautenticitate”. Ideologiile nu înseamnă nimic. Se migrează într-o veselie de la un partid la altul. Sloganul politicienilor este: „A fi sărac nu este o virtute”. Statul este devalizat sistematic, de cine poate şi de cine apucă. A fost condamnat comunismul, dar asta n-a schimbat nimic. Lege lustraţiei tinde să se transforme într-o caricatură.
Circul din vara anului 2012: Traian Băsescu este suspendat. El a încălcat constituţia în spirit şi s-a priceput ca, încet, încet, în câţiva ani să ia în mână aproape toate frâiele conducerii statului şi a avut, categoric, tendinţe dictatoriale, dar n-a apucat să fie un dictator veritabil. Cei care l-au suspendat  n-au dat o lovitură de stat, au mers puţin alături de constituţie şi s-au grăbit foarte tare, alarmând Uniunea Europeană. Comisia Europeană nu l-a sancţionat pe Traian Băsescu pentru derapajele lui, dar s-a grăbit să-i sancţioneze pe „pucişti”.. Vicor Ponta a aceptat în mod slugarnic cele 11 porunci ale Bruxelului. Referitor la tandemul Anonescu Ponta, Lucian Boia declară: N-ar strica o linie de mijloc, cu mai puţine plecăciuni şi un dram de decenţă în exprimări. Preşedinta Lituaniei, în vizită la  Cotroceni, a spus, adresându-se întregii clase politice româneşti: Maturizaţi-vă şi fiţi responsabili! Toată lumea a tăcut. Cota monarhiei este în creştere.
În final, Lucian Boia conchide: România este o ţară care se încăpăţânează să fie altfel. Ceea ce înseamnă uneori  şi reuşite, nu doar neîmpliniri şi dereglări. Necazul este că ceea ce nu merge într-o societate ajunge să strice şi ceea ce merge. Nu este un merit să mergi corect, e o deficienţă să mergi strâmb.
La o sesiune de autografe de la Librăria Humanitas Cişmigiu, i-am spus lui Lucian Boia în timp ce-mi acorda autograful pe cartea cumpărată la Humanitas: „Ar trebui să scrieţi şi despre români cu care ne mândrim şi despre faptele şi realizările lor ca să ne mai echilibrăm din punct de vedere emoţional, după citirea cărţii Dvs.” „Fiecare o să se echilibreze singur” mi-a răspuns  el. „ Aţi închide şi gura celor care susţin că vedeţi istoria noastră într-o lumină prea sumbră”, i-am mai spus eu. „N-o văd într-o lumină sumbră, ci în una adevărată”, mi-a răspuns el. „Da, este adevărată….” i-am răspuns eu, dar n-am avut timp să adaug că, totuşi, în cărţile lui se leagă, cu predilecţie, de evenimente care ne pun într-o lumină nefavorabilă.
Citeşte mai mult >>

luni, 10 decembrie 2012

CUM E SĂ FII FEMEIE?



Întâmplarea a făcut ca imediat după cartea lui Carmen Muşat- Coman, să o citesc pe cea a lui alex ştefănescu, cum e să fii femeie? – dialog cu lia faur ( Am reprodus ortografia copertei. N-am înţeles de ce au acceptat să li se scrie pe coperta numele cu litere mici? Aşa faci când vrei să-l scazi în importanţă pe cineva sau să-ţi dovedeşti dispreţul pentru el; imediat după Revoluţie, numele lui Ceauşescu era scris numai cu „c” mic; n-am înţeles nici de ce numele  Liei Faur este scris cu litere  mai mici decât cel al lui Alex Ştefănescu?) Spre deosebire de autoarea cărţii „Cum s-a făcut de am rămas la cratiţă”, o feministă militantă,  Lia Faur, care a dus greul cărţii,  e o anti-feministă. Ea declară: Nu vreau să fiu egală cu bărbatul, imaginea mea ar avea, poate, de suferit. Deşi nu răspunde clar la întrebarea repetată a lui Alex Ştefănescu: Dacă Dumnezeu ar întoarce timpul înapoi, până înainte de naşterea ta, şi te-ar întreba ce vrei să fii, femeie sau bărbat, ce i-ai răspunde?, din interviu rezultă că, una peste alta,  Lia Faur este mulţumită cu statutul ei de femeie. De altfel, la un moment dat chiar declară: E, fără îndoială, un noroc să fii femeie, poate şi pentru că trupul femeii este supus mereu la probe, biciuit, studiat, scrutat în taină sau de-a dreptul, mângâiat, dorit sau adorat.
Când am terminat de citit cartea m-am întrebat dacă a fi femeie înseamnă doar ceea ce a spus Lia Faur? Categoric nu. Ea a spus ce înseamnă să fii Lia Faur, o femeie tânără, inteligentă, cultă şi frumoasă pe deasupra (rezultă asta şi din ce spune despre ea, dar i-am văzut  şi imaginea pe Internet). Ca să afli cum e să fii femeie, în general, ar trebui să intervievezi câteva sute de femei de condiţii sociale şi vârste diferite şi pe baza răspunsurilor lor să încerci o concluzie.
M-am mai întrebat - ceea ce de fapt s-a întrebat la un moment dat şi Lia Faur - cum de Alex Ştefănescu n-a aflat răspunsurile la întrebările pe care i le-a pus ei, de la mama, bunica, sora sau soţia sa? Părerea mea este că le-a aflat, că le ştia şi că, de fapt, pe el nu l-a interesat cum e să fii femeie, în general, ci cum e să fii Lia Faur.
E interesant să fii Lia Faur! Mi-a plăcut lipsa ei de inhibiţie şi răspunsurile ei care mi s-au părut sincere. Meritul lui Alex Ştefănescu a fost să pună întrebări interesante, unele de-a dreptul incomode şi să le însoţească de câteva istorioare interesante, povestite cu talentul lui cunoscut.  Redau, integral sau parţial, câteva din întrebările lui mai deosebite:
·         Ce bărbaţi sunt neutri din punct de vedere sexual pentru tine? Cei prea tineri? Cei prea bătrâni? (aici probabil că Alex Ştefănescu s-a gândit la el) Cei bolnavi? Cei urâţi? Cei proşti? Cei insignifianţi din punct de vedere social?
·         Pe vremea când erai încă un copil, cum îţi imaginai sexul bărbatului, sexul propriu-zis?
·         Dintr-o carte a ei (Claudia Golea n.n.) mi-a rămas totuşi în minte o mărturisire, în legătură cu actul sexual, pe care aş vrea s-o comentezi. Ea spune că nu înţelege ce plăcere pot găsi bărbaţii introducând ceva în cineva, când adevărata plăcere constă, dimpotrivă, în a primi ceva înăuntrul tău.
·         Nu te simţi înjosită când trebuie să-ţi desfaci picioarele în faţa ginecologului?
Nu redau, nici barem în rezumat, răspunsurile Liei Faur. Vă asigur însă că sunt interesante şi că merită să citiţi cartea ca să le aflaţi.
Citeşte mai mult >>

marți, 4 decembrie 2012

CUM S-A FĂCUD DE-AM RĂMAS LA CRATIŢĂ

 
Cartea „Cum am făcut de-am rămas la cratiţă” este o culegere de articole ale lui Carmen Muşat Coman publicate în revista „Femeia”, pe vremea când era redactor la această revistă. În toate articolele, autoarea pledează pentru egalitatea în drepturi şi obligaţii ale femeilor cu bărbaţii. Reţineţi bine, în „drepturi şi obligaţii”, adică şi în „obligaţii”, ceea ce înseamnă  că odată ce femeile reuşesc să facă tot ceea fac şi bărbaţii, ar fi cazul ca ele să-şi împartă obligaţiile „tradiţionale” cu ei, obligaţii care ţin de creşterea copiilor şi îndeletnicirile casnice.
Desigur, autoarea nu este prima care pune în discuţie aspecte legate de inegalitatea femeii cu bărbatul. După cum bine ştim ele au fost agitate  de zeci sau chiar sute de ani de mişcarea feministă mondială. Dar, deşi ele au fost discutate şi para-discutate, nu cred că a mai făcut-o cineva aşa cum o face Carmen Muşat-Coman! Articolele ei sunt spirituale şi pline de ironie  şi autoironie, motiv pentru care se citesc cu plăcere şi interes. Câteva titluri sunt edificatoare, cred eu: Curat emancipare, Mitul femeii inteligente, Bărbaţii – nu gospodine în blugi ci parteneri, Despre orgoliul masculin, Geaba vreţi voi emancipare….cifrele vorbesc!, „Nu putem călări amândoi acelaşi cal”, Halal egalitate, Coaliţie….. păguboasă, Luptă-n vânt, Extremismul egalităţii, Frankestein, în variantă feminină, De ce se tem bărbaţii?, Şmecherii…masculine, Militante pentru dreptul la cratiţă, „Mă omoară al meu dacă…”, Egalitatea sexelor – victorie deşartă.
M-am întrebat dacă toate femeile ar vrea să fie egale cu bărbaţii lor? Femeile de mineri de exemplu? Sun convins că n-ar dori să intre în mină în locul lor şi nici n-ar avea curajul sau le-ar lăsa inima, să le cedeze din atribuţiunile lor de casnice. Mai sunt şi alte profesii „bărbăteşti” pe care femeile n-ar dori să le practice. Egalitatea deplină în drepturi şi obligaţii „merge” la soţii cu aceiaşi pregătire profesională şi cu aceleaşi serviciu, cum ar fi profesorii, medicii, funcţionarii şi la toţi pensionarii. Eu fac parte din ultima categorie, m-am recunoscut în multe din ipostazele în care suntem arătaţi cu degetul şi muştruluiţi noi, bărbaţii, şi m-am genat.  Cred că la fel vor face şi ceilalţi în situaţia mea.  Nu m-am grăbit să-mi cumpăr imediat un şorţ şi să preiau câteva din corvezile casnice de la soţia mea, dar mă gândesc serios la asta.
Citeşte mai mult >>

joi, 29 noiembrie 2012

AMITA BHOSE


În timp ce vizitam Târgul Gaudeamus, aflându-mă la etajul doi a rotondei Romexpo, mi-au atras atenţia mai mute stele desenate sau lipite pe pardosea. Ridic capul şi citesc pe firma unui stand mititel: Editura Cunună de stele. La stand, o doamnă simpatică, între două vârste. Îi spun că îmi place denumirea editurii şi felul în care s-a gândit să atragă atenţia vizitatorilor. Continuând să discutăm, aflu că o cheamă Carmen Muşat-Coman  şi că este proprietara editurii. Îmi dă să extrag dintr-un castronel un bileţel:
-         Este vorba de o loterie? o întreb.
-         Nu, îmi răspunde. Fiecare bileţel conţine un proverb sau o cugetare bengaleză, culese şi traduse din bengali de Amita Bhose.
Citesc ce scrie pe biletul extras: Şi pietrele cad când vântul suflă prea tare. Aflu că Amita Bhose a fost o indiancă, absolventă a Univerităţii din Calcuta , care, în 1972, a obţinut titlul de doctor  la  Facultatea de Limbă şi Literatură Română a Universităţii din Bucureşti cu tema „Influenţa indiană asupra gândirii eminesciene”. Rămâne în România şi, în perioada  1972- 1991, predă cursuri practice de sanscrită şi bengali şi cursuri teoretice de civilizaţie şi estetică indiană la Universitatea Bucureşti. În India publică traduceri din scriitori români, printre care un volum Poezii de Eminescu, iar în România cursuri şi dicţionare de bengali şi sanscrită şi traduceri din operele unor scriitori indieni, printre care Rabindranath Tagore.
Carmen Muşat- Coman a fost studenta şi colaboratoarea ei şi a înfiinţat această editură pentru a-i publica cărţile. M-a impresionat gestul ei!
La stand am putut vedea pe lângă un tablou înfăţişând-o pe Amita Bhose şi opt cărţi ale ei: Proverbe şi cugetări bengaleze; Raha şi Krişna; Maree indiană. Interferenţe culturale indo-române; Eminescu şi India; Proza literară a lui Eminescu şi gândirea indiană; Eminescu şi limba sanscrită; Dialoguri cu Amita Bhose: Eminescu este magnetul care mă atrage spre România; Sărbători sezoniere din India. Am mai putut vedea  şi două cărţi ale lui Carmen Muşat- Coman şi una a fiicei sale, de numai 16 ani, Ana Coman. Am cumpărat o  carte a mamei, intitulată „Cum s-a făcut de-am rămas la cratiţă” un bestseller al anului……..viitor, aşa cum scrie pe coperta ei, pentru că am fost curios să văd şi cum scrie această doamnă mărinimoasă şi plină de idei. Despre cartea d-ei, în postarea următoare

 
Citeşte mai mult >>

luni, 26 noiembrie 2012

TREI SĂPTĂMÂNI ÎN HIMALAYA



De la ediţia din acest an a Târgului de Carte Gaudeamus, am cumpărat cartea lui Marius Chivu, „Trei săptămâni în Himalaya”.
Marius Chivu, la cei numai 34 de ani ai săi, este un critic literar valoros şi un scriitor promiţător. Scrie cronică literară la „Dilema Veche”.
Când eram tânăr - e mult de atunci -, am făcut mare pasiune pentru cărţile de călătorii. Dacă nu puteam călători la propriu, o făceam cu imaginaţia. În felul acesta, am ajuns pe Everest, am ajuns la cei doi poli ai pământului, am cutreierat mările şi oceanele lumii. Mi-a făcut plăcere şi să-l însoţesc pe Marius Chivu în aventura sa himalayană. El n-a urcat pe Everest, n-a escaladat nici vreo unul din optmiarii masivului muntos. El s-a mulţumit să urce la 5428 de metri, ca să treacă prin trecătoarea Thorung La, cea mai înaltă din lume. N-a fost uşor şi o astfel de ispravă nu este la îndemâna orişicui! Nu le-a fost uşor celor doi prieteni, Marius şi Cătălin, să străbată pe jos mai mult de 400 kilometri, pe drumuri sau cărări accidentate, pe soare sau frig, pe vânt, ploaie sau ninsoare, prin aerul rarefiat de la altitudinile înalte şi să urce 4588 metri cu 15-20 kilograme în spinare! Nu le-a fost uşor, dar au răzbit.
Când oamenii îşi ating un obiectiv mult râvnit, pentru atingerea căruia au avut nevoie de timp îndelungat, au făcut sacrificii mari, au învins piedeci nenumărate, obişnuiesc să spună sau să gândească cuvinte memorabile. Vă amintiţi, de exemplu, că Neil Armstron, după ce a făcut primul pas pe lună a rostit: Un pas mic pentru om, un pas uriaş pentru omenire. Cei doi temerari trekkeri nu s-au lăsat mai prejos: „Am reuşit, băăăi! Am reuşit, în pula mea! Bă eşti OK! Eşti bine , măăă? Ce zici, mă, am ajuns!...”
Expediţia întreprinsă în Nepal, o ţară săracă, dar interesantă, cum rezultă din cele relatate de „Marios”(aşa i se adresau şerpaşii n.n.), cei doi au avut parte de întâlniri şi experienţe interesante. Vă semnalez doar câte una din fiecare categorie.
Au întâlnit, la ultimul popas înainte de-a ataca trecătoarea, un sadhu – peregrin hindus n.a. – „care umbla desculţ, înfăşurat doar într-un cearşaf portocaliu” scrie Marios  şi care intenţiona, ca şi ei, să treacă prin Thorung La.  Marios menţionează: „Afară ninge de două ore, temperatura a scăzut sub 0 grade, iar el a venit pe întuneric, desculţ, purtând doar două rânduri de mărgele şi un cearşaf. Îi ofer un ceai şi îl întreb, prin Rishi (unul din porterii lor n.n.) dacă nu-i e frig. În loc de răspuns îmi ia mâna, dă cearşaful la o parte şi mi-o lipeşte de pieptul lui care arde de parcă ar avea febră. Mi-e ruşine decât de rece e mâna mea, eu care sunt îmbrăcat în polar, am căciulă pe cap şi nu-mi mai simt degetele de la picioare, deşi am ciorapi tehnici groşi şi port bocanci!........ el nu mănâncă decât câteva legume, nu are nevoie de mai mult, a învins toate nevoile trupului prin meditaţie şi rugăciune……îl rog să-mi povestească cum arată o zi din viaţa lui. Îşi începe ziua la 3 dimineaţa, îşi spală trupul, face yoga, îşi spune rugăciunile şi meditează până la ora 7, după care se plimbă o oră şi până la 11 le vorbeşte ucenicilor lui (e guru el însuşi de cinci ani şi are şase ucenici). Meditează din nou până pe la ora 15, apoi găteşte, aduce o ofrandă lui Shiva, meditează iar până la ora 21, doarme până la ora 23 şi până la 3 meditează din nou…” Din păcate, Marios nu ne spune dacă yoghinul a reuşit să treacă prin Thorong La.
În expediţie, Marios a fumat marijuana şi haşiş. El  ne informează că în Nepal, marijuana creşte ca urzicile pe la noi, iar a fuma acolo haşiş e ca şi cum ai face sauna într-o ţară nordică. În afară de faptul că atunci când fuma debita tot felul de prostii şi că la un moment dat a ameţit şi a început să-l doară capul, nu aflăm şi ce senzaţii nemaipomenit de plăcute a avut sau, dacă n-a avut, de ce a fumat?!
Cartea este bogat ilustrată cu fotografii făcute de autor, care se dovedeşte a fi şi un fotograf talentat. Aflu, de pe internet, că, întors în ţară, a vernisat o expoziţie cu fotografii cu copii nepalezi. Faptul că-i plac copiii, faptul că le-a dat bomboane şi alte mici cadouri de câte ori i-a întâlnit, dar şi alte chestii, mi l-a făcut pe Marius Chivu foarte simpatic.
Citeşte mai mult >>

miercuri, 21 noiembrie 2012

BRAŞOV 2012


Am vizitat Braşovul în luna aceasta. Am mers cu trenul. Ca totdeauna este o încântare să admiri culorile toamnei pe Valea Prahovei sau, ajuns la destinaţie, în Braşov şi în jurul lui. Noi ne-am limitat la oraş. Gazdele noastre au ţinut să ne arate Parcul Noua, inaugurat în anul acesta. M-a impresionat suprafaţa amenajată pentru picnicuri: locuri pentru grătar şi mese sub copertine sau sub cerul liber. La ora destul de matinala când l-am vizitat doar mese erau ocupate şi câteva grătare fumegau, dar, dinspre oraş veneau continuu grupuri, grupuri de doritori ca să-şi petreacă weekend-ul acolo, toţi cu rucsacuri în spinare sau sacoşe voluminoase în mâini. Am fost informat că este un loc foarte apreciat de braşoveni.
Lacul Noua
 
Zona pentru picnicuri
 
Din Parcul Noua am mers în centrul Braşovului, de acolo pe strada După Ziduri, de unde am urcat la Turnul Negru şi Turnul Alb şi am ajuns în Livada Poştei.
După Ziduri
Oraşul văzut de la Turnul Negru
 
În centul Braşovului, pe strada Michael Weiss, am vizitat un magazin Leonidas, inaugurat recent. Pentru cine nu ştie, în aceste magazine se găsesc unele din cele mai bune sorturi de ciocolată, praline delicioase, ceaiuri vestite, cafea de cea mai bună calitate. Magazinul este al unor prieteni.
 
Sigla Leonidas
În faţa magazinului
 
Proprietarul
Citeşte mai mult >>

miercuri, 14 noiembrie 2012

NOBILUL PROPRIETAR


       În revista literară sălăjeană "Caiete Silvane" nr.94, din noiembrie 2012, a apărut o scurtă recenzie a ultimei mele cărţi. O redau mai jos, cu mulţumirile de rigoare pentru autorul ei, F.G. (Franciscus Georgius, alias Gyorgy Gyorfi-Deak):
 
■ Artemiu Vanca este creatorul unui ciclu narativ, „Frăţia comorilor”, o tetralogie adresată în special adolescenţilor, dar şi celor interesaţi să retrăiască evenimentele din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, mai ales să cunoască felul cum s-a instaurat puterea muncitorească. Creatorul „muşchetarilor din Bănişor” ştie că este doar un „ucenic literar”, dar are multe de povestit şi o face într-un fel captivant, chiar dacă uneori n-a fost gustat de criticii calofili, interesaţi cu precădere de formă şi mai puţin de substanţă. Cum fostul inginer energetician a cumpărat şi un petic de pământ, „Nobilul proprietar”, noul volum de povestiri, redă istoria construirii unui spaţiu de refugiu, aflat la 25 km departare de Bucureşti, într-un sat altminteri „condamnat la uitare” (Ion C. Ştefan). „Runc” sau „curătură” reprezintă un loc din fostul Codru al Vlăsiei, curăţat de arbori şi de mărăcini, pentru a putea fi cultivat. Iată o localitate tipic atemporală, înconjurată din trei părţi de pădure, unde când nu plouă este praf, iar după ploaie drumurile se transformă în mocirlă, drept care proaspeţii proprietari şi-au abandonat maşina lângă şosea şi au străbătut cu rucsacurile în spinare cei trei kilometri despărţitori. Drept referinţe temporale, le-au servit falnicul stejar multisecular, cu trunchiul măsurând trei metri în diametru şi o coroană de 30 de metri, fântâna „cu principii” şi şcoala cea părăsită, lăsată să cadă în ruină. Artemiu Vanca este un observator predispus să portretizeze. Cartea cuprinde atât descrierile unor „băştinaşi”, cât şi chipuri de „venetici”. Numeroase pagini descriu cu dragoste animalele din ogrăzi, în special câini ori măruntele zburătoare ale pădurii. Pomii fructiferi delimitează un spaţiu al fecundităţii, unde gutuiul se gârboveşte sub povara roadelor, cireşul câştigă laurii de fruntaş în producţie, iar nucul, iţit dintr-un fruct crescut în ghiveci, luptă cu coţofenele ca să-i ofere răsăditorului o satisfacţie la bătrâneţe. Citind cartea apărută la Editura Arefeana, mi-am amintit de starea de fericire descrisă de anticul filosof chinez Lao-Zi: „Şi dacă ar fi atât de aproape satul vecin încât s-ar auzi cântecul cocoşilor şi lătratul câinilor, oamenii ar trăi până la adânci bătrâneţi şi ar muri fără să fi simţit vreodată nevoia de a pleca de acolo.” (LXXX) Artemiu Vanca este un fiu al Sălajului care şi-a mutat Bănişorul natal la Runcu, trudă care, spre bucuria cititorului, l-a făcut nespus de fericit.
(F.G.)

Apropo de calofili şi calofilie. În "Istoria literaturii române contemporane" a lui Alex Ştefănescu, am găsit următorul pasaj extras din eseul "Scrisul frumos" aparţinând poetului  Ion Caraion:

Literatura frumoasă este un dezastru al timpurilor moderne. O minciună cu ambalaj atractiv, însă goală pe dinăuntru. Sunt pur şi simplu respingători scriitorii care scriu „frumos”, nişte inşi despersonalizaţi, acomodaţi tiparelor. Ei umblă cu picioarele altora, învaţă – în loc de confesiuni incendiare – emoţii livreşti şi râd cu elasticitatea clovnilor.
Citeşte mai mult >>

luni, 12 noiembrie 2012

AMINTIRI DEGHIZATE (2)


Zaharia Stancu, autorul romanului „Desculţ”,  a fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor, deputat în Marea Adunare Naţională, membru al CC-PCR, academician, erou al muncii socialiste.  Toate astea nu l-au împiedecat să fie, uneori, de o trivialitate birjărească. O.S. Crohmălniceanu  redă în cartea sa o diatribă al scriitorului la adresa lui Nicolae Breban, pronunţată într-o şedinţă a Birului Uniunii Scriitorilor. Iat-o:
„Da, i-a retezat preopinentului vorbirea, Dumneata, tovarăşe Breban, vrei să te caci în capul meu. Asta vrei, tovarăşe Breban. Să  te  caci în capul meu. Bine, cacă-te în capul meu. Pentru asta v-a trebuit dumneavoastră preşedinte. Ca să vă căcaţi în capul lui. Cacă-te, da, cacă-te, tovarăşe Breban!
Crohmălniceanu a remarcat că Zaharia Stancu obişnuia să repete enervant de mult unele cuvinte şi în scrierile sale literare, aşa cum a făcut-o şi în „discursul” de mai sus.
Autorul cărţii povesteşte că, în vremea când el era redactor la „Viaţa Românească”, pe Zaharia Stancu l-a intrigat faptul că în această revistă au început să publice scriitori aflaţi în dizgraţia regimului şi n-a întârziat să-l atenţioneze: „Ce faceţi voi acolo la „Viaţa Românească”? Îi lăsaţi pe ăştia să scrie toate bazaconiile care le trec prin cap? După ce Petru Dumitriu, redactorul şef al revistei, i-a explicat că are nevoie de condeiul lor ca să crească prestigiul revistei,  Zaharia Stancu i-a replicat: Da, dar să-i puneţi să mănânce rahat!  Şi s-a justificat:  Dacă vin americanii ne spânzură pe amândoi. Cu cât o să fim însă mai mulţi, o să le fie mai greu s-o facă şi avem şanse să scăpăm” Din această întâmplare se vede cât de „sincer” colaborator al comuniştilor era el, în ciuda faptului că ei  l-au încărcat de funcţii şi titluri.
Despre Zaharia Stancu se spune că a fost un bun preşedinte al Uniunii Scriitorilor, că a ştiut să-ţi ocrotească tovarăşii de breaslă şi că era iubit de ei.

 
Citeşte mai mult >>

duminică, 4 noiembrie 2012

AMINTIRI DEGHIZATE (1)


Ovid. S. Crohmălniceanu, un inginer constructor devenit profesor universitar de istorie a literaturii române şi un critic literar valoros, a fost o personalitate controversată: colaborator al comuniştilor în epoca stalinistă, de care s-a îndepărtat după aceea. El a publicat, în 1994, nişte amintiri despre scriitorii din epoca sa, denumindu-le „Amintiri deghizate”. Le-a numit aşa pentru că, explică el, ele s-au voit să fie mai degrabă fragmente de exegeze ale operelor scriitorilor despre care scrie decât amintiri în înţelesul strict al cuvântului.
După părerea mea, scriitorii, atunci când nu scriu, sunt oameni ca noi toţi: dorm în pijamale, se folosesc de hârtia igienică, se scobesc în nas, râgâie când au mâncat prea mult şi pot fi închipuiţi, oportunişti, afemeiaţi, cu un comportament histrionic etc . În plus, ei se cred mai deştepţi şi mai talentaţi decât sânt,  sunt orgolioşi de mama focului şi invidioşi pe succesul confraţilor cât încape. Iată ce povesteşte despre câţiva din ei  „exegetul” O.S. Crohmălniceanu:
Talentatul şi valorosul scriitor Camil Petrescu se considera mai deştept decât restul lumii. Avea păreri despre toate, era gata să dea sfaturi la toată lumea şi îşi aroga prioritatea în multe cele, chiar în ce priveşte unele invenţii. Ironizându-l, Contimporanul din 10 iunie 1922, publică următoarele:
 D. Camil Petrescu inventatorul armei Manlicher, model 1893 şi al pălăriei automate (care salută singură). Descoperitorul sforii de tăiat mămăliga şi a chibritului cu gămălia pe partea cealaltă. Actualmente lucrează la perfecţionarea paharului de bere cu mânerul în stânga.”
Ştie toată lumea că marele poet Tudor Arghezi a fost un oportunist. De nicăieri nu rezultă mai bine asta decât din istorioara povestită de Radu Popescu şi redată în cartea sa de Crohmălniceanu:
„Un grup de tineri liberali se răzvrătiseră împotriva bătrânilor conducători ai partidului şi erau pe cale să iniţieze o acţiune disidentă. Anunţaseră că va apărea curând o gazetă a lor, în care cititorii vor găsi zilnic semnătura lui Arghezi. I.G. Duca l-a poftit la el pe poet: "Domnule Arghezi, am auzit că veţi apărea zilnic la gazeta tinerilor noştri." "Da, a răspuns poetul, sânt băieţi buni, patrioţi !" "Ii cunoaşteţi mai demult ?" a vrut să ştie Duca. "Bineînţeles, l-a asigurat prompt Arghezi, sânt băieţi buni, patrioţi." "Şi cât vă plătesc colaborarea ?" - a insistat Duca. "Atâta şi atâta" - a precizat Arghezi. "Nu e puţin ?" - a îndrăznit Duca. "Da - a convenit interlocutorul său -, dar sânt băieţi buni, patrioţi." "Domnule Arghezi - a revenit la atac şeful partidului liberal, înscriind ceva pe o hârtie. Treci dumneata pe la caserie. E de trei ori cât ţi-ar oferi ei un an întreg. Lasă-i în plata Domnului şi vezi-ţi dumneata de literatură." La această propunere, Arghezi nu stătu nici o clipă pe gânduri. "Aveţi dreptate, răspunse, dă-i în pizda mamei lor de lichele !" şi întinse mâna după hârtie.”
Un poet special  şi un matematician valoros, Ion Barbu a fost şi un mare afemeiat căruia îi plăcea să se laude cu aventurile sale amoroase.  O. S. Crohmălniceanu relatează următoarea discuţie avută cu el pe această temă:
 I-am relatat o discuţie pe care o avusesem cu Ieronim Şerbu, fără a destăinui că el fusese interlocutorul meu. Obiectul îl constituise cine dintre scriitori adunase mai răsunătoare victorii în câmpul amoros. Barbu s-a arătat subit foarte interesat de concluzii: „Maestre, i-am declarat perfid, eu am fost gonfalonierul dumneavoastră, dar până la urmă a trebuit plec steagul". „În faţa cui?" şi-a zburlit mânios mustaţa Ion Barbu. „A prietenului dumneavoastră, Ion Vinea", am continuat eu cu  un calm de torero, fentând cornul taurului. „E o infamie, a replicat  Barbu. Lancea mea a străpuns trei mii de nimfe. (Cifra era  precizată  mult  mai  exact, cu sutele, zecile şi  unităţile respective,  dar am uitat-o.)
Lui George Călinescu, marele nostru om de cultură, critic literar şi scriitor, îi plăcea să joace teatru în viaţa de toate zilele. Simţea nevoia să fie văzut, ascultat, aplaudat. Reuşea să pară altceva decât era în realitate, reuşea, însoţindu-şi spusele cu gesturi să dea un alt înţeles la ceea ce spunea. Era un colaboraţionist al sistemului şi  lăsa impresia de disident. Iată ce spune despre el autorul cărţii:
·        Călinescu uza de efecte oratorice studiate,cânta puţin, ridicând foarte sus vocea, ca să trântească o remarcă paradoxală, dupăcare, cu un zâmbet complice către auditoriu, revenea la tonul normal.
·        …semnala spiritelor avizate:”nu luaţi în considerare ceea ce spun, urmăriţi cum mă strâmb.”
·        Găselinţele scăpărătoare ale criticului erau reţinute, circulau în săptămânile următoare prin mediile intelectuale, ajungeau să fie materie de colportaj monden.
·        Călinescu scotea mai ales efecte bufe din utilizarea parodistică a „limbii de lemn”.
·        …el nu pierdea nici o ocazie ca să-şi întreţină imaginea de personaj recalcitrant, imprevizibil, care poate juca oricând renghiuri puterii.-------Gesturile lui de frondă se păstrau bineînţeles în interiorul anumitor limite. Erau, fără discuţie, tolerate în schimbul altora de gudurare compensatoare.
Faţă în faţă cu moartea, ne trădăm adevăratul caracter. În această situaţie, Călinescu „Plângea în hohote, nu voia să moară”, spune despre el, George Ivaşcu.
Citeşte mai mult >>

duminică, 28 octombrie 2012

ÎN VIZITĂ LA RADU THEODORU



 

Când eram tânăr, visam să călătoresc pe mările şi oceanele lumii, să cutreier toate continentele şi să escaladez cei mai înalţi munţi. În lipsa posibilităţii de-a face ceva din toate astea, mă hrăneam cu literatură de călătorii şi cu biografiile marilor exploratori. Atunci l-am cunoscut pe scriitorul Radu Theodoru citindu-i cărţile de călătorii pe mare „Noi – Mircea şi Atlanticul”, „Cu Hai-Hui spre Sud”. „Din nou spre Sud” şi toate celelalte din ciclul „Cărţile mării”.  Mi-au plăcut foarte mult! Ulterior, am mai citit şi nu mi-a plăcut, pentru că n-am fost de acord cu concluziile cărţii, „A fost sau nu holocaust?”. Opera scriitorului, ajuns la vârsta de 88 de ani, numără 65 de cărţi!
Din cărţile lui am aflat că scriitorul se stabilise la Grădiştea de Giurgiu. Din aceeaşi Grădiştea este şi soţia mea. Am vizitat de multe ori satul, am trecut de fiecare dată pe lângă casa scriitorului, dar n-am îndrăznit niciodată să-l vizitez.
Întâmplător, în anul 2004, am făcut un Revelion împreună cu el, la Giurgiu, pe vaporul „Steaua Dunării”, ocazie cu care l-am şi cunoscut personal. M-au impresionat personalitatea şi modestia lui! Ne-a apropiat, oarecum, faptul că ne-am descoperit amândoi ardeleni.
Anul acesta, împreună cu foştii mei colegi de facultate, am făcut o vizită în judeţul Giurgiu, în itinerar fiind înscrisă şi biserica din Grădiştea, monument istoric. Colegul nostru Adrian Popa, un apropiat al scriitorului, a obţinut aprobarea acestuia să-i facem o vizită. Scriitorul şi soţia sa ne-au primit pe toţi cei 25 de excursionişti cu multă căldură. După ce ne-am întreţinut cu ei afară, la o masă din curte, unde ne-au aşteptat cu un coş mare cu mere, ne-au invitat să le vizităm casa. A fost mai mult decât am visat, că o să se întâmple!
Casa lui Radu Theodoru este un adevărat muzeu: mobilier stil, pereţii încărcaţi cu tablouri, vitrine cu suveniruri şi o sumedenie de cărţi în mai multe biblioteci, în vrafuri pe birourile scriitorului sau…. pe jos, pe duşumele. Sunt trei birouri, în trei camere diferite: unul la parter, două la etaj. Cel de la parter este mare şi impunător. Cele de la etaj sunt mai mici. Radu Theodoru scrie, în mod obişnuit, la cel mai mic dintre ele. Nu are calculator! Scrie de mână sau la o maşină de scris „veche, antică şi de demult”. Pe unul din birourile lui, la vedere, se află un afiş cu aproximativ următorul conţinut, adresat băieţilor cu ochi albaştri, care i-au scotocit nu o singură data casa, în lipsa lui: Luaţi orice, dar nu-mi deranjaţi fişele!
Iată câteva imagini din casa scriitorului:
 
Colegul Adrian Popa citeşte un articol dedicat scriitorului, apărut în chiar ziua vizitei în
"Jurnal giurgiuvean", care a constituit o surpriză plăcută pentru amfitrionul nostru.


 
Birol cel mare
 
Printre alte romane istorice, Radu Theodoru a scris şi "Vulturul", dedicat lui Mihai Vitezul, pentru care a primit, în anul 1976, premiul Academiei Române. Cel puţin patru portrete ale marelui voivod pot fi văzute pe pereţii din locuinţa sa.

Un colţ din una din camere, amenajat cu mult gust.
 
Privdorul închis al casei, din care nu lipsesc cărţile. 
 
Scriitorul este un admirator al artei noastre populare 

Radu Theodoru a fost pilot de aviaţie şi instructor de zbor. A fost trecut în rezervă cu gradul de comandor, iar ulterior a fost făcut general. La Comana, în apropiere de Grădiştea, se află un aerodrom pentru avioane mici, moto-delta planuri şi moto-paraplante. Foarte recent, scriitorul a zburat singur pe aparatul lângă care l-am pozat.
 
Citeşte mai mult >>

marți, 23 octombrie 2012

LANSARE....PE APĂ


În zilele de 19 şi 20 octombrie 2012, am făcut, împreună cu foştii colegi de facultate, o excursie în judeţul Giurgiu. Printre altele, programul excursiei a cuprins şi o plimbare cu vaporul pe Dunăre. Legănat de apele bătrânului fluviu, mi-am lansat cartea „Nobilul proprietar”, o culegere de povestiri apărută la Editura Arefeana din Bucureşti, în cursul acestei luni. Unele dintre povestiri au fost postate şi pe acest blog, sub titlul generic de: „Runcu. Casa mea de la ţară”.
 
Cartea
 
Câteva cuvinte despre carte
 
Voci din public
 
Autograf
 
Citeşte mai mult >>

joi, 18 octombrie 2012

BIBLIOTECA FERMECATĂ


Am fost foarte fericit să primesc din Bănişor, satul meu natal, videoclipul pe care-l puteţi viziona accesând linck-ul de mai jos. Bibliotecara şi copii din sat maerită toate felicitările. FELICITĂRI!

http://www.youtube.com/watch?v=_mnYK5SI1jY&feature=player_detailpage
Citeşte mai mult >>

luni, 15 octombrie 2012

JUBILEUL


 

De mult nu m-am ridicat în picioare la sfârşitul unui spectacol din proprie iniţiativă şi neimitându-i pe alţii, demult n-am mai aplaudat cu atâta convingere ca după spectacolul cu piesa „Jubileul” de la Teatrul Metropolis, cu Maia Morgenstern. În acest spectacol, Maia a făcut dovada marelui ei talent şi măiestriei ei. O tutuiesc cu tot respectul, din o prea mare simpatie. Foarte rar ai ocazia să vezi într-un singur spectacol un actor în atât de multe ipostaze, descurcându-se admirabil în toate. Am văzut-o pe Maia bucuroasă, am văzut-o tristă, am văzut-o râzând, am văzut-o plângând, am văzut-o disperată, am văzut-o optimistă, am văzut-o rea, am văzut-o bună, am văzut-o ironică etc.
Despre ce-i vorba în piesă? Eroina pe care o interpretează Maia, este o fostă mare actriţă, care este invitată la o emisiune televizată pentru a fi sărbătorită cu prilejul împlinirii a 50 de ani de activitate scenică. Ea aşteaptă cu nerăbdare această emisiune şi îşi pune mari speranţe în ea. Speră să redevină în atenţia lumii teatrului, să primească roluri, să înceapă o nouă perioadă glorioasă. Din păcate, rămâne blocată pe terasa apartamentului ei, la etajul superior al unui bloc şi ratează emisiunea. Îşi petrece toată noaptea pe terasă, trăieşte acolo o imensă frustrare, îşi trece în revistă întreaga viaţă, cu izbânzile, eşecurile, bucuriile şi necazurile ei, trecând prin stările sufleteşti pe care le-am enumerat.
Desigur, meritul principal pentru reuşita acestui spectacol cu numai două personaje, îi revine Maiei. Sunt convins însă  că maestrul Radu Beligan, regizorul spectacolului, a avut un aport important. Cred că echilibrul şi fineţea spectacolului i se datorează în mare măsură, d-lui.
Mai merită menţionate şi numele celei de a doua interprete, Victoria Dicu, cu doar două apariţii episodice, dar reuşite şi a scenaristului, Puiu Antemir.
Autorii piesei sunt francezii Jean-Marie Chevret şi Michele Ressi. Ei îşi subintitulează piesa, comedie. După părerea mea e mai degrabă o tragedie, chiar dacă pe alocuri, în timpul spectacolului, mai şi zâmbim  şi chiar râdem. Este tragedia unei persoane învăţate cu succesul  şi care nu-şi poate accepta, cu resemnare, statutul de „fostă”. Şi-l acceptă cineva?


Citeşte mai mult >>

marți, 9 octombrie 2012

FLOAREA DE CACTUS


„Floarea de cactus” este al treilea spectacol de teatru pe care îl văd, consecutiv, la Teatrul Metropolis. Cine a văzut filmul american omonim, din anii ’60, cu Ingrid Bergman şi Walter Matthau, nu se poate să nu dorească să revadă această comedie. Este cazul meu. Am rămas însă decepţionat şi iată de ce:
Spectacolul este, am putea spune, unul de autor,  părintele lui fiind Alce Barb care semnează regia, adaptarea scenică, decor, ilustraţia muzicală şi light desing. Prin urmare, reproşurile care urmează i le adresez d-ei:

·         adaptarea Alicei Barb face dintr-o comedie de situaţii verosimilă, una neverosimilă, pentru că o presară cu prea multe gaguri;
·         un singur decor care vrea să acopere toate scenele piesei, este o pretenţie mult prea ambiţioasă, soldată, după părerea mea, cu un fiasco;
·         distribuţia este, pe jumătate, nefericită; mă refer la rolurile Stephaniei şi al lui Julien, încredinţate actorilor, de primă mână, Adela Mărculescu şi Damian Crâşmaru; dacă talentul şi farmecul personal îi recomandă pe cei doi pentru aceste roluri, vârstele şi fizicul lor în nici-un caz.

                                                   Adela Mărculescu şi Damian Crâşmaru

Să mă explic referitor la cei doi actori. Dacă în spectacolele de operă am acceptat să văd distribuţii nepotrivite, dat fiind aria restrânsă de selecţie, în cazul spectacolului de teatru acesta este mai puţin acceptabil şi aş spune  că, în cazul Teatrului Metropolis, cu o arie atât de mare de selecţie, el este complet inacceptabil. Dacă acest teatru a ţinut să o sărbătorească pe Adela Mărculescu, aflată la 50 de ani de carieră actoricească, ar fi putut s-o facă distribuind-o într-un personaj mai apropiat de vârsta şi caracteristicile ei fizice.
În rolurile Antoniei şi al lui Igor, Cristina Răduţă- Bobic şi Lucian Chimişi sunt foarte potriviţi, cu o notă specială pentru cel de al doilea, mai natural în rol. În distribuţie mai sunt actorii Mihai Niculescu şi Rudy Rosenfeld.
 
                                                               Cristina Răduţă-Bobic
 

Citeşte mai mult >>

duminică, 30 septembrie 2012

LUMEA VĂZUTĂ DE UN MATEMATICIAN



acad. Gh. Păun 

„Lumea văzută de un matematician”, şi-a intitulat cartea acad. Gheorghe Păun, carte conţinând tabletele scrise săptămânal, în perioada 2006-2009, în ziarul argeşean „Argeş Expres”, ce apare la Curtea de Argeş, localitatea de reşedinţă a academicianului,
Gheorge Păun, s-a născut la 6 decembrie 1950, în satul Cicăneşti, judeţul Argeş. A absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti  în anul 1977 şi este academician din anul 1997. Titlul de academician şi-l datorează numeroaselor sale studii şi cercetări din domeniul matematicii şi informaticii şi numeroaselor sale cărţi şi articole de specialitate publicate în reviste din multe ţări ale lumii. Este cunoscut , mai ales, pentru descoperirea Sistemului P ( de la Păun), un sistem de calcul inspirat din biologia celulei vii, care a cunoscut deja numeroase aplicaţii în biologie, lingvistică, economie şi informatică. Este cunoscut faptul că, în ultima vreme, matematicienii şi informaticienii caută să se inspire din biologie  cu dorinţa de se apropia de performanţele  crierului uman. În zilele noastre, se încearcă construirea de calculatoare care să funcţioneze pe lângă cipurile electronice, cu aşa zise cipuri umede, care nu sunt altceva decât molecule de ADN şi ARN!!!
Gh. Păun nu este numai academician, el şi membru al Uniunii Scriitorilor din 1990, având la activ trei volume de proză şi patru de versuri. Tabletele din „Lumea văzută de un matematician” sunt impresii şi meditaţii ale academicianului/scriitorului  Gh. Păun inspirate din evenimente din viaţa sa petrecute în ţară sau în afara ei, peste tot pe unde l-a purtat meseria şi faima sa - şi l-a purtat aproape peste tot în lume. Scrierea sa este cursivă şi captivantă pe alocuri, făcând dovada unui condei exersat şi  a unui talentat literar indiscutabil. Multe cele mi-au plăcut în cartea sa şi multe pasaje din ea aş putea cita aici. Câteva, însă, m-au uns în mod deosebit la inimă. Ca de exemplu:
 
  • Nu voi osteni niciodată să-mi scot  pălăria în faţa pensionarilor care se manifestă ca oameni/creatori de cultură. Le-ar putea fi atât de uşor să se dedice nepoţilor, politicii de provincie, privitului spre cer în aşteptarea poştaşului, făcutului-de-nimic, cel după care din copilărie tânjim cu toţii, dar ei au ales să scrie, să editeze sau să comenteze cărţi, să scrie şi să editeze reviste, să cioplească în lemn, să picteze, să anime cenacluri. Îi admir pe cei care fac asta ca sarcină de serviciu – deşi, câte nu se pot face în opt ore de birou, mai ales dacă există şi o echipă la dispoziţie! – dar pentru cei care fac cultură de dragul culturii, de drag pur şi simplu, nu ar trebui să fie laudă prea mare.
  • O s-o spun şi a suta oară. Ştiu că nu toţi jucăm în prima liga, dar nu am auzit că liga a doua, cea judeţeană, categoria „onoare” ar trebui desfiinţate. Am auzit însă de „cultură mare” şi de „cultură mică” (parcă tot Noica), fără ca prima s-o facă inutilă pe a doua. Fiecare are rolul ei. Haideţi să jucăm în ce categorie ne pricepem, cu speranţa că măcar un jucător de naţională va apărea dintre noi. De sigur, fără a pretinde să fim selectaţi pentru Olimpiadă, cu atât mai puţin să ne selecţionăm singuri.
Un om se cunoaşte nu numai după ceea ce gândeşte şi afişează singur ci şi după cele ce-l impresionează din ce au spus alţii. Mă refer tot la Gh. Păun, care citează, în carte, din câţiva oameni celebri. Iată ce citează din Einstein:

  • Cei care se  folosesc cu nepăsare de miracolele ştiinţei şi tehnologiei, fără să priceapă mai mult decât pricepe din botanică o vacă ieşită la păscut, ar trebui să se ruşineze.
  • Nu-mi place când se poate şi-aşa, şi-aşa. Ar trebui să fie ori aşa, ori deloc.
  • Înţelepciunea nu e un produs al educaţiei, ci al încercării de-o viaţă de a o dobândi.
  • Nivelurile inteligenţei sunt: isteţ, inteligent, strălucit, genial, simplu.
  • Moartea înseamnă a nu mai putea asculta Mozart.
Anecdotele  pe care le reţinem din multitudinea celor pe care le auzim, ne caracterizează şi ele. Iată una care i-a plăcut lui Gh. Păun:

Pe vremea Revoluţiei Franceze, era coadă la ghilotină, aşteptau parizienii cu elegantă răbdare să fie serviţi (aici chiar se poate spune „deserviţi”). La un moment dat, îşi aşează clientul capul cum trebuie, trage ghilotinistul de levier, frânghie sau ce-o mai fi avut instalaţia lui de decapitat, şi, surpriză, lama ghilotinei se opreşte la jumătatea cursei. Condamnatul este ridicat, felicitat şi lăsat să plece, că aşa era regula jocului. Personalul ghilotinei pune mâna pe scule, strânge, slăbeşte, unge, drege şi ceremonia se reia cu participarea următorului condamnat. Acelaşi rezultat: lama se opreşte în aer, contrarevoluţionarul se pierde în mulţime, frecându-şi credul gâtul intact. Personalul ghilotinei pune din nou mâna pe scule….dar clientul aflat la rând îl opreşte: Stop, lăsaţi-mă pe mine, ştiu care e problema! Meştereşte el vreo două minute, dă sculele înapoi, îşi aşează zâmbind superior capul pe locul potrivit, ghilotonistul trage, ghilotina –harşt!- funcţionează ca în vremurile ei bune. Explicaţia: cel tocmai decapitat era inginer!..

Şi eu sunt inginer, dar anecdota mi-a plăcut, la fel cum îmi plac bancurile cu ardeleni, deşi sunt unul dintre ei.
Academicianul ne dă şi câteva mostre de vorbe îţelepte pe care nu mai e sigur dacă le-a gândit Dumnealui sau le-a auzit de la alţii. Dacă îşi aminteşte cine le-a spus, nu ezită să-i menţioneze numele. Citez câteva:

  • Cu proverbe româneşti, citate din Caragiale,sau din Biblie poţi ilustra oice.
  • Viermele de scaun muşcă de fund şi se urcă la cap (Moisil).
  • Să nu ne mândrim cu bătrâneţea – n-avem nici un merit în dobândirea ei.
  • Nimeni nu se plânge de lipsă de minte, toţi ne plângem de lipsă de memorie.
  • Scriu ceea ce semnez, semnez ceea ce scriu, iar când vorbesc, îmi place să fiu de faţă.
  • Retragerea la timp e o adevărată victorie. (Napoleon?)
  • Când fac pe deştepţii, proştii arată şi mai proşti.
  • Nici viitorul nu mai e ca altădată.
  • Ia-mi, Doamne, mai întâi viaţa, apoi minţile.


 
Citeşte mai mult >>