NEA NAE CIOAREC
E cumnat cu nea Nae Ciobanul şi cu nea Gheorghe. L-am întrebat de ce-i zice şi Cioarec?
- Aşa îi ziceau oamenii şi lui tata, mi-a răspuns el.
- Poate pentru că purta cioareci?
- Atunci, toată lumea purta aşa ceva.
În mod sigur, porecla aceasta era legată de o poveste cu nişte cioareci, pe care nea Nae fie că n-o ştia, fie că nu vroia să ne-o spună.
A fost fugărit şi el din Runcu de către Ceauşescu, a rămas atunci fără casă, şi s-a reîntors aici, după Revoluţie.
- Casa cea veche, era o casă ca lumea, mi-a spus el. Asta de acum nu-i nici umbra ei, dar aşa cum îi, mă apără de vânt şi de ploaie. De casă mai mare nu aveam nevoie, acum la bătrâneţe. Pentru mine or trecut vremurile alea când ne făceam case frumoase şi ca să ne placă nouă, dar şi ca să ne fălim cu ele.
După ce-a plecat din sat, a fost muncitor necalificat, în construcţii.
- Nu câştigam cine ştie ce acolo. Atâta cât să nu trebuiască să cerem de mâncare de la alţii. Mai luam şi de la colectiv câte ceva.
Ca orice runcean care se respectă, avea şi nea Nae Cioarec, cal şi căruţă. I-am înţeles pe oamenii de aici: căruţa era singurul lor mijloc de locomoţie şi cu ea îşi duceau la câmp bălegarul pentru îngrăşat pământul şi îşi aduceau de acolo recolta. Erau bătrâni şi se deplasau greu pe jos, toţi erau suferinzi cu picioarele, reumatismul ne cruţându-i pe nici unul. În Runcu, nu era nici o prăvălie. Tot ce aveau nevoie îşi cumpărau de la Dascălu sau, foarte rar, de la Bucureşti. Mergeau acolo cu căruţa. În sat nu au nici biserică şi nici cimitir. Morţii şi-i îngropau tot la Dascălu. Cu ce să-i ducă acolo, dacă nu tot cu căruţa? Au fost însă şi ierni grele în care n-au putut răzbi cu căruţa prin zăpada mare şi a trebuit să-şi ţină morţii în casă până s-a încălzit cât de cât vremea şi s-a mai topit zăpada. Până de curând, nici salvarea nu putea intra în sat când ploua sau era zăpadă mare, iar asta se întâmpla la început de secol XXI, la doar 30 de kilometri de capitala ţării!!
La un moment dat, nea Nae şi-a cumpărat, la mâna a doua sau a treia, un tractor. I-a făcut un garaj special. Nu l-am văzut vreodată scoţându-l de acolo! Nu ştiu dacă ştia să-l conducă? Nu după mult timp, l-a vândut.
Avea şi două vaci. După ce i s-a furat vaca ţaţei Ioana, am început să luăm lapte de la el. Ni-l aducea acasă. De fiecare dată, beam împreună câte o sticlă de bere şi stăteam de vorbă. Făcuse armata în Sălaj, judeţul meu natal, şi asta a fost un motiv în plus ca să-l simpatizez. Ca orice ţăran, povestea cu plăcere întâmplări din armată. E clar că, pentru bătrâni, cătănia a fost unul din cele mai importante evenimente din viaţa lor!
- Nu-i bine că armata nu mai este obligatorie. Era o şcoală pentru noi ăştia de la ţară sau pentru amărâţii de la oraş. Când o terminai te puteai considera bărbat. Abia după asta aveai voie să te însori, mi-a spus el.
A venit şi rândul lui nea Nae să fie dus la cimitir, acum trei ani. Moartea i s-a tras de la vezica urinară. Ani de-a rândul l-a jenat şi numai când n-a mai putut răbda s-a dus la doctor. Doctorii s-au îngrozit de ce au văzut la ecografie! L-au operat şi i-au scos de acolo două pietre, una cât un ou de gâscă! Ne-a arătat-o şi nouă şi-o arăta la toată lumea. Făcea impresia că se laudă cu ea! Nu ne-a venit să credem că a ţinut atâţia ani în el ditamai pietroiul!! Nu i-a fost dat să mai trăiască mult după asta. M-am gândit: „Uite ce ni se putea întâmpla şi nouă dacă beam apa de la Runcu, saturată cu carbonaţi şi azotaţi!”
Nevasta lui nea Nae, ţaţa Anica, este o mână de om. În cei 15 ani de când suntem la Runcu, s-a zbârcit şi s-a micşorat continuu. Nu mai are nici dinţi în gură, iar dacă te uiţi la mâinile ei, ca şi la ale altor ţărani de prin părţile astea, sunt crăpate şi negre. A intrat pământul în ele şi cred că nu mai iese nici cu tot săpunul din lume! După ce a murit nea Nae, a rămas singură, a vândut vacile, şi se străduieşte să le ţină pe celelalte din gospodărie în picioare, ca pe vremea când el mai trăia. Săptămânal o vizitează fetele, iar, din când în când şi ginerii şi nepoţii stabiliţi în satele din jur şi în Bucureşti şi o ajută la treburile mai grele. Nouă, mie şi soţiei, ne este foarte dragă. O vizităm de câte ori putem.
- Dumneavoastră ce mai veniţi pe la mine, ni s-a tânguit ea.
Ne amuză foarte mult că soţiei mele, deşi e mai tânără decât ea, îi spune tanti Anişoara! Mie nu-mi spune nicicum.
Când mergem le ea îi ducem ba zahăr, ba ulei sau, uneori bomboane sau câte o ciocolată. Se bucură şi ne dă şi ea ba câteva ouă, ba, vara, porumb pentru fiert. Nu uită niciodată să ne spună şi „Mi-e dor de Nae!”, după care începe să lăcrimeze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu