sâmbătă, 31 martie 2012

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (10)

TOTEMUL

După totemul dedicat coţofenei, au urmat şi alte sculpturi, la început mici, apoi mari. Sculptura a fost una din pasiunile care m-au acaparat, ca să nu zic devorat, într-o anumită perioadă. Ştiţi cum e când ai o astfel de pasiune? N-ai face nimic altceva în afara ei. Te gândeşti tot timpul la obiectul acestei pasiuni, profiţi de ori ce ocazie prielnică pentru a te refugia în ea.
Eram deja pensionar şi căutam îndeletniciri care să-mi ocupe timpul. Mi-a plăcut întotdeauna sculptura. Am locuit timp de 20 de ani lângă sculpturile celebre ale lui Constantin Brâncuşi din Târgu Jiu şi lângă monumentul dedicat Ecaterinei Teodoroiu al Miliţei Pătraşcu. Am avut prilejul să admir operele sculptorilor români de la Muzeul Naţional de Arta şi alte sculpturi, împrăştiate prin Bucureşti. Am vizitat câteva tabere de sculptură, printre care cea de la Hobiţa şi cea de la Măgura. Am avut chiar prilejul să admir pe Venus din Milo la Luvru sau Pieta şi Moise ale lui Michel Angelo, în bisericile din Roma. Doream de mult să sculptez şi eu şi iată că mi s-a ivit prilejul.
Acasă, aveam un album cu sculpturile în lemn ale lui Vida Gheza. Îmi place foarte mult sculptura lui. Lemnul fiind şi materialul cel mai la îndemână era normal să încep prin a sculpta în el. Am citit ceva despre ea, după care mi-am cumpărat un ferestrău coadă de vulpe, vreo patru dălţi, un ciocan de lemn, un raşpel şi şmirghel, mi-am făcut rost de un trunchi subţire de ulm rezultat din operaţiile de curăţire a arboretului din Parcul Naţional, aflat lângă mine, şi, aşa cum am mai spus, am sculptat totemul dedicat coţofenei. Din acelaşi lemn am mai sculptat un nud, inspirat dintr-o poză a fotomodelului de culoare Naomi Campbell, un Buddha, şi un Christ răstignit.  Începusem să-mi dau aere de sculptor! Am făcut apoi rost, la Runcu, de lemn de nuc şi am sculptat patru cariatide, menite să-mi susţină policioara cu cărţi de deasupra biroului meu. De-acuma eram sculptor! Îmi lipsea doar atestarea oficială. N-am pus mare preţ pe asta.
Toate sculpturile de mai sus le-am făcut în camera mea, în bucătărie sau pe balcon. Măsurile de protecţie pe care le-am luat ca să nu fac prea mare mizerie, nu s-au dovedit suficiente şi aşchiile şi talaşul de lemn s-au răspândit în toată casa, spre disperarea Anei. Nu mai vorbesc că ciocăniturile mele în lemn i-or fi deranjat pe vecinii mei! Era iarnă şi nu puteam sculpta altundeva.
A venit primăvara. Eram hotărât ca, odată ajuns la Runcu, să atac sculptura mare. Voiam să sculptez tot un totem, pe care să-l instalez în curtea de acolo. Am decis să fac o copie al unuia  descoperit într-un  album canadian. Reprezenta un urs care ţinea în braţe un om, iar pe creştetul ursului stătea un vultur uriaş cu aripile deschise.
- N-o să reuşeşti să-l faci, a fost de părere Ana.
- Încercarea moarte n-are!, i-am spus eu, făcând pe înţeleptul şi hotărât să încerc.
De la nea Marin pădurarul, care locuia într-un canton aflat în mijlocul pădurii (între timp şi-a făcut o casă mare şi s-a mutat în ea), am cumpărat un trunchi gros de tei, lung de vreo trei metri. Aflasem că teiul, fiind o esenţă moale, se ciopleşte foarte uşor. De la Mihai, fiul meu cel mare, am primit cadou o trusă de vreo douăzeci de dălţi. M-am apucat de lucru. Ciopleam şi, din când în când, discutam cu lemnul. Am rămas surprins când l-am auzit vorbind prima oară!
- Ce vrei să faci cu mine?, m-a întrebat el când începusem să-l decojesc.
- Ceva ce n-a văzut până acuma acest sat şi ceva care o să-ţi placă şi ţie.
- Mie mi-ar fi plăcut mai mult să fi rămas acolo în pădure, să înfloresc în fiecare an şi să hrănesc cu nectarul florilor mele albinele.
- Dacă ai fi rămas acolo, ai fi fost un anonim. Nimenea nu te-ar fi remarcat între sumedenia de alţi tei, la fel cu tine. Eu o să te fac celebru.
- Mai bine viu şi anonim, decât mort şi celebru!
M-a uimit înţelepciunea lui! Pe lângă faptul că nu mă aşteptam să vorbească, se dovedea a fi şi filozof.
- Te doare când te cioplesc?, l-am întrebat eu.
- Nu mă doare. Nu simt nimic, că doar sunt mort.
- Atunci cum se face că vorbeşti?
- Sufletul meu vorbeşte.
- Tu ai suflet?! Eu ştiam că numai noi, oamenii, avem.
- Te înşeli. Toate animalele toţi copacii şi toate plantele au, iar sufletul lor, ca şi al vostru, dăinuieşte şi după moartea lor.
Mai întâlnisem teoria asta la Bogdan Petriceicu Haşdeu, iar el o ştia, probabil, de la Democrit. M-am îndoit de ea. Trunchiul acela de tei mi-a confirmat-o, însă! Din acel moment, am început să privesc cu alţi ochi tot ce era în prejma mea, fie animal, fie plantă sau obiect şi, nu o singură dată, am încercat să intru în dialog cu ele. Uneori am reuşit alte ori nu. Nici cu trunchiul de tei nu mi-a reuşit asta, totdeauna.
- De ce nu-mi răspunzi totdeauna la întrebări?, l-am întrebat eu când, după foarte multe încercări, am reuşit să-l fac să-mi vorbească din nou.
- Pentru că nu sunt totdeauna aici, mi-a răspuns el.
- Dar unde eşti?
- În pădure.
- Ce faci acolo?
         – Acolo e Raiul nostru.
Cu răspunsul ăsta, chiar că m-a dat gata!
- Cum? Aveţi şi voi Rai?!
- Sigur că avem.
- Aveţi şi iad?
- Iad nu avem. Noi copacii, atâta cât trăim,  nu facem decât fapte bune: vă purificăm aerul, vă dăm umbră, vă dăm parfum, iar cu frunzele noastre căzute vă îngrăşăm pământul.
„Este adevărat!”, mi-am zis. „Sunt mai buni decât noi!. Oamenii, nu numai că omoară copacii, dar se omoară uneori şi între ei şi câte alte rele mai fac!”
N-am reuşit să-l mai abordez înainte de a-mi termina opera. După
ce mi-am instalat totemul şi mă aflam în preajma lui, nu mai ce-l aud:
- Te felicit! Îmi place ce-ai făcut. Dar, de ce ai sculptat crucea aceea pe pieptul vulturului? Nu era în modelul pe care îl ţineai lângă tine, în timp ce lucrai.
- Ca să nu creadă oamenii din sat că eşti un monument păgân şi că te-am făcut şi pus aici ca să mă închin ţie.
- Nici aripile nu sunt ca la model.
- Este adevărat. N-am avut din ce să le fac desfăcute. Ţi le-am lăsat pe spate.
- Şi acum ce aştepţi de mine?
- Să-mi păzeşti casa şi întreaga proprietate de aici.
- O să încerc, mi-a promis el.
De atunci nu l-am mai auzit. Cert este, că de bunurile mele de la Runcu nu s-a atins nimeni în cei 15 ani de când suntem acolo, cu toate că majoritatea timpului sunt singure şi nepăzite. Desigur, au contribuit la asta totemul, coţofenele sub protecţia cărora m-am pus,  câinii din stradă şi vecinătatea cu casa locuită a lui Haralambie.


Citeşte mai mult >>

miercuri, 28 martie 2012

SALVAŢI RAŢELE SĂLBATICE! (5)


În 31.01.2012 am publicat apelul SALVAŢI RAŢELE SĂLBATICE DIN PARCURILE BUCUREŞTENE!  În zilele următoare am trimis apeluri la toate sectoarele capitalei. Azi, 28.03.2012, am primit anunţul de mai jos de la Serviciul Poliţia Animalelor (Ştiaţi că există un astfel de serviciu?) al Sectorului 1.  Chiar dacă a răspuns târziu, când raţele nu mai sunt în pericol, în timp ce celelalte  sectoare continuă să tacă, a făcut totuşi un gest lăudabil. Un gest pur birocratic, fără nici o consecinţă practică.  N-am înţeles cum „va sprijini orice iniţiativă a cetăţenilor care vizează protecţia şi protejarea animalelor”, dacă ne trimite la Primăria Municipiului Bucureşti. La noi ca la nimeni: unii nu răspund, alţii răspund de formă!


Citeşte mai mult >>

luni, 26 martie 2012

ÎNTÂLNIRI DECISIVE

"Întâlniri decisive" a fost tema specială a Zilelor Caiete Silvane. Fiecărui invitat i s-a cerut să scrie un eseu pe această temă. Transcriu, mai jos, în rezumat, eseul meu.
 Prin ”întâlniri decisive”, înţeleg întâlnirile care ne-au marcat sau chiar ne-au schimbat viaţa. Fiecare am avut astfel de întâlniri. Voi încerca să vorbesc despre ele atât la modul general, cât şi în ceea ce mă priveşte.
Întâlnirea primordială, cea care ne-a marcat esenţial întreaga noastră viaţă ulterioară, a fost cea a zămislirii noastre. Milioane de spermatozoizi au alergat atunci să întâlnească un ovul. Fiecare avea o altă încărcătură genetică. A reuşit  nu cel mai bine înzestrat din toate punctele de vedere, ci cel  mai „iute de picior” dintre ei.  Lui şi  micului ovul le datorăm ceea ce suntem azi.  A fost o mare loterie! Dacă suntem frumoşi sau urâţi, deştepţi sau proşti, sensibili sau insensibili, talentaţi sau lipsiţi de talent, nu avem nici un merit, respectiv nici o vină.
A urmat, întâlnirea cu şcoala, cea care ne-a înarmat cu scrisul, cititul şi socotitul şi ne-a deschis ferestre spre cunoaşterea lumii, apoi întâlnirea cu profesia, întâlnirea cu femeia sau bărbatul de care ne-am legat viaţa. 
Întâlnirile despre care am vorbit până acum ar putea fi considerate ca fiind unele planificate, care ni se întâmplă, de regulă, tuturor. Există şi o altă categorie de întâlniri. Le voi numi întâmplătoare. Ele pot fi  fericite sau nefericite.
Din prima categorie fac parte întâlnirile cu oameni deosebiţi, cu cărţi sau opere de artă  deosebite, cu evenimente deosebite. Poate că unii dintre cei care practică scrisul, ca să mă refer doar la ei, au început să scrie după ce au căzut în admiraţia unui scriitor  căruia au dorit să-i semene, alţii după ce au citit o carte extraordinară şi au dorit să scrie una la fel, alţii, mă refer la poeţi, după ce au trăit momente fericite şi s-au umplut de o stare de bine  pe care au simţit nevoia să o reverse şi asupra altora.
Din cea de a doua categorie fac parte întâlnirea cu războiul, cu închisorile, cu crima sau tortura, cu sărăcia şi mizeria, cu revolta oamenilor  etc.  Sunt întâlniri traumatizante, care te pot face să devii mai bun, mai înţelept mai puternic sau, din contră, mai rău sau chiar să dispari. Fie că eşti scriitor, fie că nu eşti, despre astfel de întâlniri unii au simţit nevoia să scrie. Din astfel de experienţe s-au născut mari opere literare
Despre întâlnirile mele esenţiale, am scris câte ceva în cărţile publicate până acum,  şi voi mai scrie. E vorba de întâlnirile cu satul natal şi oamenii lui, cu oraşele în care am urmat şcoala sau am lucrat, cu instituţia căsătoriei, cu refugiul,  cu al Doilea Război Mondial, cu comunismul, cu profesia de inginer, cu scrisul.
Bănişorul, satul patriarhal din vremea copilăriei mele, cel în care am deschis ochii la lume şi am făcut cunoştinţă cu cele înconjurătoare,  m-a învăţat să iubesc natura şi pe ţărani.
M-am legat puternic şi de oraşele în care am învăţat şi am cunoscut procesul de maturizare (Şimleu Silvaniei, Zalău, Cluj, Bucureşti) ca şi de cele în care am lucrat şi am cunoscut bucuriile şi greutăţile vieţii de zi cu zi (Hunedoara, Craiova, Târgu Jiu, Bucureşti). Îmi amintesc cu plăcere de ele şi, la fel ca pe satul meu natal,  le popularizez atât cât îmi stă în putinţă.
Refugiul, cel care m-a rupt temporar de meleagurile natale şi cel de al Doilea Război Mondial, care mi-a răpit pentru lungi perioade de timp tatăl şi ne-a obligat să trăim la limita sărăciei, s-au constituit, pentru mine şi familia mea,  în experienţe traumatizante.
 În ceea ce priveşte căsătoria, din fericire, am tras un loz norocos.
Comunismul a fost, pentru 45 de ani, blestemul ţării noastre şi al generaţiei mele. Este cel care  a schimonosit chipul şi personalitatea ţăranului nostru şi  a lăsat urme adânci şi dureroase în biografiile noastre. Mă întreb adesea cum ne-ar fi arătat ţara şi cum am fi arătat noi  fără comunism? Sunt convins că mult mai bine.
Am avut neşansa, ca inginer, să lucrez în unele din cele mai mari şi mai slab performante cetăţi industriale ale socialismului. Jurnalele mele din acea perioadă aşteaptă să fie valorificate literar.
Scrisul m-a fascinat de când mă ştiu. Am început să scriu la bătrâneţe, până atunci fiind prea ocupat cu construcţia socialismului sau, după Revoluţie, cu repararea unora din stricăciunile lui. Scriu cu mare plăcere, dornic să pun pe hârtie întreaga mea experienţă de viaţă. Cu siguranţă însă, n-o să-mi ajungă timpul pe care-l mai am la dispoziţie ca să-mi duc la îndeplinire acest ambiţios proiect. Mă grăbesc cât pot.
Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 24 martie 2012

POPAS DUHOVNICESC (19)

Buna Vestire


            În fiecare zi primim vești, bune sau rele, toate agențiile de presă se străduiesc să pună la îndemâna noastră, cele mai proaspete știri sau informații apărute în viața cotidiană. Aceste știri, pot influiența pozitiv sau negativ la un moment dat viața noastră, dar vestea pe care o sărbătorim noi creștinii în fiecare an pe 25 martie, e o veste bună, universală, valabilă pentru întreaga lume, e o veste aducătoare de bucurie sufletească și plină de speranță. Mesajul Bunei Vestiri e acela că Dumnezeu Își întoarce fața Sa către lume, nu mai suportă să-și vadă creația, pe  iubiții Săi copii, ca  robi păcatului și ai morții. Dumnezeu nu S-a dezis niciodată de om și nu i-a părut rău nicio clipă că l-a creat, l-a lăsat însă doar pentru o vreme rob suferinței păcatului și morții, ca să conștientizeze ceea ce a pierdut și să-și dorească izbăvirea.
            Promisiunea unei răscumpărări, Dumnezeu a făcut-o chiar de la început, în Rai, în momentul în care omul căzuse în păcat, atunci i-a spus diavolului:”Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul". (Facere 3:15) Dumnezeu a hotărât atunci, căci dacă prin femeie a venit păcatul în lume, tot prin femeie (prin sămânța ei) va veni și răscumpărarea. Așadar, într-o lume din ce în ce mai confuză (mă refer aici la poporul evreu care nu mai știa ce așteaptă, un Mesia sau un Eliberator politic), Dumnezeu îl trimite pe îngerul Gavriil, la o fecioară din Nazaretul Galileii logodită după legea vremii cu un om vârstnic, dar drept și temător de Dumnezeu. Întâlnirea dintre Fecioara Maria și îngerul Gavriil constituie de fapt miezul acestei sărbători. Vestea bună, nu a fost neapărat aceea că Dumnezeu S-a hotărât (în sfârșit) să vină în lume prin întruparea Fiului Său, ci vestea bună ne-o dă Fecioara Maria în momentul în care acceptă planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii. Nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că, Dumnezeu nu l-a trimis pe îngerul Gavriil cu o înștiințare, ca și cum totul ar fi fost deja hotărât, ci l-a trimis cu o propunere. Nici de data aceasta Dumnezeu nu trece peste libertatea umană. Omenirea a stat pentru câteva momente cu sufletul la gură, căci Fecioara Maria putea să refuze foarte ușor planul lui Dumnezeu. A stat Fecioara o clipă pe gânduri și în modestia ei nu s-a gândit la cinstea și încrederea pe care i-o arată Dumnezeu, ci s-a gândit la fecioria și puritatea relației  dintre ea și Iosif. Acest om o luase de la templu la 15 ani pentru că i-a fost încredințată ca el să-i fie protector în societate, iar logodna lor era mai mult formală, s-a gândit la discreditarea publică atât a ei cât și a copilului pe care îl va naște s-a gândit la legământul fecioriei pe care îl făcuse înaintea lui Dumnezeu în templu și de aceea oarecum nevinovat întreabă: ”Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” (Luca 1:34) ”Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema,” acestea sunt cuvintele prin care îngerul Gavriil îi descoperă Mariei că întruparea Domnului nu-i afectează starea de feciorie. Grele cuvinte. Greu de înțeles pentru mintea omenească, cum se poate ca Dumnezeu Cel necuprins să intre în pântecele unei fecioare, de fapt aici logica se blochează, nimic nu mai corespunde cu firescul, cu realitatea, totul pare o utopie și de aceea îngerul intervine aducând un exemplu la fel de ilogic pentru mintea noastră spunând:”Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. ”(Luca 1:36) După această simplă explicație, atunci când a înțeles cu adevărat că aici e lucrarea lui Dumnezeu, Fecioara Maria nu mai cere nici timp de gândire, nici semn ca Zaharia, ci umilă se lasă în voia Creatorului:”Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1:38)
            Dacă un sportiv într-o competiție mondială, este urmărit de o țară întreagă ce trăiește la intensitate maximă reprezentația acestuia, pentru că este în joc reputația acelei țări, în cazul de față Buna Vestire a fost momentul când întreaga umanitate a așteptat cu emoție acel ”fie” al Fecioarei Maria. Prin acordul ei, în acel moment se produce întruparea, Fiul lui Dumnezeu se face Fiul Fecioarei care mai apoi va deveni Fiul Omului.
                                                                          Pr. Augustin Câmpean   

Citeşte mai mult >>

vineri, 23 martie 2012

„IUBIRILE BĂIEŢILOR DIN VALEA BANULUI”

Adăugaţi o legendă

 „Iubirile băieţilor din Valea Banului” este cartea pe care am lansat-o, la Zalău, cu prilejul Zilelor Caiete Silvane. Băieţii din Valea Banului - Cornel, Ştefan, Mihai şi Andrei - sunt eroii principali şi ai celelorlalte trei cărţi precedente ale mele,  ajunşi acum la vârsta de 14 ani. Ei sunt patru, prin urmare e vorba de patru poveşti de iubire. Vă asigur că, cititorii de vârste apropiate de ale eroilor mei au multe de învăţat din poveştile lor de iubire:  din povestea de iubire a lui Cornel vor  învăţa statornicia, din cea a lui Ştefan vor învăţa să se ajute unul pe altul, din cea a lui Mihai vor învăţa să fie îndrăzneţi, din cea a lui Andrei să aibă încredere şi răbdare şi, din toate patru, să fie cinstiţi.  
În această carte, băieţii nu mai caută comori: li s-a interzis s-o facă, după păţaniile lor din anii trecuţi. Începe să-i pasioneze tehnica, împinşi de la spate de tatăl lui Cornel. Descoperă că, în  orizontul strâmt al satului lor, există neaşteptat de multă tehnică! Chiar sub nasul lor erau ceasurile, care-i uimesc când află cum sunt făcute şi cum funcţionează. Ştefan învaţă chiar să le repare şi devine "ceasornicarul" satului.  Pe Valea din sat exista o moară de apă, făcută de ţărani, cu o "morăriţă" de vârsta lor şi un morar sfătos. Moara îi fascinează! Ea este  o mărturie a inteligenţei şi priceperii ţăranului român. Îi încântă, mai ales, denumirile unora din părţile ei componente („nume de jucării”, apreciază unul din eroi). Băieţii încearcă să intre şi în intimităţile constructive şi funcţionale a unei batoze şi îşi fac ucenicia la „Fabrica de potcoave”, cum numeşte unul din eroi, fierăria din sat. La şcoală, fac o pasiune colectivă pentru chimie, îşi amenajează un laborator clandestin şi fac experienţe cu care produc senzaţie printre colegii lor.
Despre primele mele trei cărţi s-a spus că sunt în egală măsură romane şi monografii. Nici aceasta nu face excepţie. Veţi găsi şi în ea informaţii despre geografia, istoria şi etnografia localităţilor sălăjene în care se petrece acţiunea. Ele se referă la satul meu natal, Bănişorul - în carte Valea Banului - şi, în premieră, la satul Făgetu, locuit de slovacii din Munţii Plopişului şi la Cluj. Nu neg intenţia mea de a face foarte cunoscut Bănişorul. Visez că, peste ani, vor merge oamenii acolo să vadă locurile unde s-au petrecut cea mai mare parte din acţiunile cărţilor mele.
Deşi eroii cărţii trăiesc în anii întunecaţi de instaurare a comunismului în ţara noastră, iar în familiile lor, dar mai ales  în mediul în care trăiesc,  se întâmplă nenumărate drame, băieţii ştiu să se bucure de jumătatea plină a paharului, adică de partea luminoasă a tinereţii lor.
Citeşte mai mult >>

luni, 19 martie 2012

ZILELE CAIETE SILVANE

       În zilele de 16 şi 17 martie 2012, a avut loc, la Zalău, cea de a cincea ediţie a Zilelor Caiete Silvane. Redau, mai jos, afişul acestei manifestări de pe coperta numărului 86 al revistei.


   O parte din colectivul de redacţie al revistei. În mijloc, domnul Daniel Săuca, redactorul  şef al revistei şi directorul Centrului de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj.

Domnul Daniel Săuca deschide manifestaţia
La microfon, poetul Ioan Mureşan

        În cadrul manifestării s-a efectuat o excursie în judeţ cu vizitarea  Castelului Bathory din Şimleul Silvaniei (sec. XV) şi a Muzeului de Artă Populară al Ligiei Alexandra Bodea din satul Iaz, comuna Plopiş, judeţul Sălaj.



     În prezent, în incinta castelului se fac săpături pentru descărcarea arheologică, urmând să se amenajeze un ansamblu muzeistic care să includă clădirile rămase, consolidate, plus alte amenajări .

Ligia Bodea


        Muzeul de Artă Populară al Ligiei Alexandra Bodea, cu o colecţie impresionantă de obiecte populare, este efectiv propietatea celei mai tinere propietară de muzeu din România şi poate chiar din lume. Ea a înfiinţat muzeul în casa bunicei ei, iar obiectele le-a colectat singură din localităţile din zonă. Ligia Bodea este şi o talentată pictoriţă de icoane pe sticlă.
       Zilele Caiete Silvane a fost o reuştă din toate punctele de vedere.
Citeşte mai mult >>

joi, 15 martie 2012

POPAS DUHOVNICESC (18)

Consecințele păcatului (2)
(Ev. Marcu 2:1-12)

            În al doilea rând, păcatul atrage după sine și pierderea harului dumnezeiesc. Harul lui Dumnezeu, este prezența concretă a puterii lui Dumnezeu în sufletele noastre, este dacă ar fi să facem o comparație, asemănător razei de soare care deși rămâne nedespărțită de sursă, totuși coboară până la noi încălzindu-ne și luminându-ne viața. Ceea ce este sufletul pentru trup, adică însăși viața acestuia, este harul lui Dumnezeu pentru suflet. Sufletul fără de har moare, dar această moarte nu înseamnă dispariție, ci înseamnă despărțirea veșnică de Dumnezeu. Sf. Grigorie Teologul arată acest fapt într-o comparație mult mai la îndemâna noastră: ”Ce este soarele pentru lumea văzută, aceea este Dumnezeu pentru lumea nevăzută, căci soarele luminează lumea văzută iar Dumnezeu pe cea nevăzută.”
            Am să vă pun în față două cazuri celebre, din două lumi diferite, care au pierdut la un moment dat harul divin. În primul caz îl avem pe Lucifer, căpetenia îngerilor care-l slăvea pe Dumnezeu și se afla în preajma Lui. Prin căderea în păcat și prin pierderea harului dumnezeiesc a ajuns înger întunecat și uneltitorul răului în lume. Dramatică schimbare de situație! Nu? În al doilea caz, vorbim de Adam, primul om creat de Dumnezeu, așezat în Rai ca împărat al făpturilor, bucurându-se de tot ceea ce crease Dumnezeu special pentru el, dar prin păcat, pierde prezența harului dumnezeiesc și ajunge să guste moartea, să devină moștenitor al blestemului și al suferinței și mai apoi rob al iadului. Și pentru ce? Pentru păcatul său și pentru pierderea harului dumnezeiesc.
            Hristos prin patima Sa a recâștigat harul pe care Adam l-a pierdut în Rai și l-a redat Bisericii, ca ea să-l împărtășescă credincioșilor prin cele 7 Sf. Taine (botez, mirungere, euharistie, mărturisire, preoție, nuntă și maslu) și ca aceștia să se folosească de el. Țineți minte că, lucrul cel mai frumos la care Dumnezeu se va uita cu cea mai mare plăcere și pe care-l va iubi pe pământ, este un suflet înveșmântat în harul dumnezeiesc așa cum este atunci când se curăță prin apa Sf. Botez sau prin lacrimile pocăinței în taina Sf. Mărturisiri.
            În al treilea rând, păcatul deschide în fața noastră orizontul unui viitor sumbru: ”Şi vor merge aceştia la osândă veşnică…”(Mt.25:46), un viitor pe care Dumnezeu special ni l-a descoperit în speranța că omul va face pasul înapoi și va părăsi păcatul. Atâta timp cât trăim în păcat, suntem pe buza prăpastiei, la marginea iadului și numai un fir de ață ne mai ține ca noi să nu ne prăbușim. Firul acesta de ață este însăși viața noastră, când ea se rupe prin moarte și noi nu ne-am redresat, atunci suntem pierduţi. Numai faptul că medităm sau ne gândim la o astfel de situație, poate de multe ori să ne întoarcă de la păcat.
Conștietizând așadar cât de grea este boala păcatului nu cred că ne permitem să rămânem nepăsători, iar întrebarea care ne-o punem în mod legitim este: Ce-i de făcut? Nu o să vă vină să credeți, dar pe cât de gravă este boala pe atât de ușor și la îndemână este leacul ei. Dacă Hristos l-a iertat în mod direct pe slăbănogul din evanghelia noastră spunându-i: ”Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale”, nouă ne spune indirect prin gura duhovnicului nostru tot aceleași cuvinte. Ceea ce duhovnicul rostește pe pământ, Hristos confirmă și pecetluiește în cer, pentru că El a zis: ”Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer.”(Mt.18:18)
Este perioada Postului Mare, perioadă prielnică de a ne reconsolida poziția noastră morală, este timpul în care conștienți de gravitatea păcatelor noastre să spunem: Ajunge! Așa nu se mai poate. E vremea să ne lăsăm la picioarele crucii lui Hristos greutatea păcatului și să ne împăcăm cu Dumnezeu redobândind harul Său. E vremea în care să ne căutăm duhovnicii și să venim înaintea lui Dumnezeu cu inima zdrobită de căință, cu credința în puterea dragostei și a iertării lui Dumnezeu, cu dragostea noastră față de Stăpânul cerului și al pământului dar și față de semeni și cu nădejdea că harul și ajutorul lui Dumnezeu vor tămădui boala noastră iar noi vom fi biruitori în lupta cu ispitele vieții. Este foarte importantă redresarea morală, venirea omului în sine, căci de multe ori se întâmplă ca dintr-o cădere, să se întrevadă o mai mare dragoste sau un atașament mai accentuat față de Hristos. Când cineva se întoarce de la păcatul său, el risipește toată lucrarea întunericului și căderea lui se poate preface în izvor de lumină și de înțelepciune, pentru că:  ”acolo unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul”(Rom.5:20)
S-a vorbit întotdeauna despre legătura care există între trup și suflet, de faptul că starea sufletească influiențează sănătatea trupească, iar acest fapt îl confirmă Mântuitorul Hristos în cazul textului de față, când în primă fază iartă păcatele și apoi vindecă pe cel bolnav. Nu știu dacă azi mai punem accent pe acest aspect, adică înainte de a ne trata boala trupului să cerem de la Dumnezeu mai întâi iertarea păcatelor, știu însă că cei mai mulți, atunci când se confruntă cu o gravă problemă de sănătate cer ajutorul lui Dumnezeu. Îngrijind doar de trup, s-ar putea să ajungem în situația unui pictor care deși avea talent artistic, nu avea simțul proporționalității. Își începea pictura, în cazul în care picta oameni, pornind de la picioare și de multe ori nu mai avea spațiul necesar pentru a mai putea picta și chipul personajului său.
De vom da și noi mai multă atenție sufletelor noastre decât trupurilor, nu numai că vom avea mai multă liniște în viața noastră, dar  vom trăi anticipat bucuria negrăită a întâlnirii cu Dumnezeu.
                                                                        Pr. Augustin Câmpean



Citeşte mai mult >>

marți, 13 martie 2012

POPAS DUHOVNICESC (17)

Consecințele păcatului (I)
(Ev. Marcu 2:1-12)



            Atunci când un paralizat este adus de către 4 prieteni într-un fel de targă și lăsat apoi pe frânghii în casa în care se găsea Mântuitorul Hristos, cu toții ne-am fi așteptat ca Dumnezeu să-și întindă mâna Sa și să-l ridice pe slăbănog tămăduindu-l. Reacția lui Hristos este cel puțin surprinzătoare și poate pe alocuri de neînțeles. Ca Dumnezeu însă, El știa pentru ce motiv fusese adus bolnavul în fața Lui și totuși, El se apleacă spre o nevoie mult mai mare decât tămăduirea trupească, o nevoie pe care noi de multe ori o trecem cu vederea. Hristos l-a privit pe om în suflet și atunci i-a zis: ”Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”
Atât de mult m-a marcat acest fapt, încât, meditând asupra problemei păcatului, mi-am dat seama că fiecare dintre noi minimalizăm consecințele pe care le are păcatul în viața noastră. Dacă e să recunoaștem cu sinceritate, atunci când se pune problema propriei păcătoșenii, ne complacem în starea noastră, cu gândul că nu suntem noi mai păcătoși decât alții, că vremurile s-au mai schimbat și acum sunt alte mentalități și alte valori, că lucrurile trebuie privite altfel, că nu mai este ca și oarecând. O să încerc totuși foarte pe scurt, să arăt că păcatul, care este încălcarea cu bună știință a voii și a legii lui Dumnezeu este nociv pentru om și aduce cel puțin 3 rele în viața noastră.
Întâi de toate aș vrea să precizez că păcatul este o răsturnare a ordinii valorilor rânduite de Dumnezeu pentru lumea aceasta, ca totul să ”funcționeze” normal și omul să fie fericit. Cu alte cuvinte, omului nu-i convine voia lui Dumnezeu exprimată prin legea morală și o reașază în alte tipare gândite de el. De fapt este o repetare a ceea ce au făcut Adam și Eva în Rai, căci omul nu-L recunoaște pe Dumnezeu ca suveran al său și se crede el însuși dumnezeu, îndreptățit a face ceea ce vrea. În această ordine de idei, păcatul este o insultă la adresa lui Dumnezeu, e o răzvrătire împotriva voii Sale, este declarația prin care ne exprimăm dorința de a ne trăi libertatea și fără ajutorul Lui. De aceea se spune că păcatul, rupe legătura dintre om și Dumnezeu, iar omul își trăiește singur boala, suferința, frustrarea și mai apoi deznădejdea. Hristos S-a întrupat tocmai pentru a restabili legătura omului cu Dumnezeu, pentru a-i reda ocazia de a fi fericit cu adevărat. Pentru aceasta, menirea lui Hristos nu a fost de a tămădui orice boală trupească întâlnită în lume, ci a fost de a-l înlătura pe om de la păcat și de a-l conştientiza, că bucuria și pacea nu sunt în lumea aceasta, ci în raiul împărăției lui Dumnezeu în care trebuie să ne dorim să intrăm, prin mijlocirea puterii lui Hristos care a zis: ”Eu sunt ușa…” Așadar mesajul central al textului de față, nu constă în extraordinara vindecare a slăbănogului, ci în puterea iertării păcatelor pe care Domnul o lasă ca testament de mare preț preoției, putere cu care preoții în numele lui Hristos, aduc restabilirea oricărei dezorientări a creștinului prin taina spovedaniei.
Să nu urmeze nimeni logica care spune că: dacă Dumnezeu a făcut toate, atât  cele văzute cât și cele nevăzute, implicit a făcut și păcatul. Greșit. Dumnezeu nu a făcut păcatul, El doar îl îngăduie pentru a nu știrbi libertatea de voință a omului, iar între cele două lucruri e mare diferență. E adevărat că tot ceea ce există în lume e creat de Dumnezeu, iar dacă păcatul nu e creat de Dumnezeu logic nu ar avea cum să existe. Și totuși păcatul e o realitate. Cum se împacă această situație? Un exemplu clasic este cel cu lumina și întunericul. Lumina a fost creată de Dumnezeu dar nu și întunericul, acesta nu există, el este doar lipsa luminii. Am să mă folosesc și de exemplul părintelui Rafail Noica care pornind de la faptul că păcatul e o deformare a lucrurilor, arăta că bălegarul atâta timp cât este în grajd nu e nicio problemă, mai mult, e benefic dacă e dus pe câmp pentru a fertiliza solul, dar în casa noastră, pe covorul nostru, deja devine o problemă.

pr. Augustin Câmpean
Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 10 martie 2012

UN INGINER ÎN CĂUTARE DE COMORI*


Ştiu bine că inginerii se ocupă, de obicei, de realizările tehnice contemporane, fiind mai puţin dispuşi să caute comori antice sau folclorice - mai ales când acestea sunt mai greu de găsit.
Dar acţiunea celor trei romane, tipărite în succesiune, de domnul Artemiu Vanca, dovedeşte interesul deosebit acordat de autor literaturii, manifestând un talent real şi o vocaţie educativă apreciabilă, mai ales pentru copii şi tineret. Alături de comorile dacice, căutate de personajele sale, în perioada trecerii de la copilărie la adolescenţă, ne prezintă şi comori de suflet: dragostea pentru meleagurile natale, respectul faţă de trecutul istoric, harul povestirii convingătoare, descrierea unui ţinut geografic plin de farmec.
Autorul şi-a format o îndemnare de scriitor prin redactarea Anuarului Asociaţiei " Fiii satului Bănişor" - având prilejul se culeagă multe informaţii istorice despre localitatea natală, denumită în carte Valea Banului, precum şi despre oraşele din apropiere, Şimleu Silvaniei şi Zalău. Astfel a aflat despre comorile dacice, ascunse de localnici, înainte de cucerirea lor de către romani, pentru a le păstra pentru urmaşi, comori de mulţi căutate, dar negăsite, prilej ca naratorul să transfere această acţiune din real în fantastic.
Naraţiunea celor trei volume ni-i prezintă pe Cornel, Ştefan, Mihai şi Andrei, copii silitori şi curioşi, porniţi pe urmele presupusei comori, împletind realul unor întâmplări din viaţa satului, cu un fantastic sugerat de:  Duhul Comorii, Fata Pădurii, Vârtejul Pământului şi altele. Observăm că unele elemente folclorice sunt " prelucrate inginereşte", prin simboluri sugestive, dar cartea nu-şi pierde din farmec nici în acest caz şi nici atunci când autorul revine asupra unor momente din viaţa socială, în perioada 1947-1950,  deoarece accentul principal este îndreptat asupra faptelor copiilor. Ei caută comorile dacilor îngropate în Dealul Magiarului şi în tunelul de legătură între cele două cetăţi ale familiei Bathori, din Şimleu. Spiritul de aventură şi contactul cu alte persoane, mai în vârstă, cum ar fi: Bunicul, Bunica, Domnişoara şi alţii, îi ajută pe copii să se maturizeze, devenind apoi elevi de liceu, cu mai mult discernământ şi cu dorinţa de-a reveni din lumea fantastică în cea reală, singurele comori acceptate fiind munca şi împlinirea lor.
În relatarea acţiunii, întâlnim unele elemente de limbaj şi geografice, specifice zonei, subliniindu-se prietenia şi înţelegerea dintre oamenii simpli de diferite naţionalităţi, evidenţiindu-se atitudinea moralizatoare a autorului.
Domnul Artemiu Vanca este un narator atras de fantastic, dar într-un mod echilibrat şi de bun simţ; nimic exagerat, nimic prea îndepărtat de firescul vieţii; trei volume de suflet, cu acţiuni în continuare, dar care pot fi lecturate şi independent, parcurgându-le cu plăcere şi  pe care vi le recomand cu toată sinceritatea.
În final, remarc faptul că unii autori, care nu sunt filologi, pătrund uneori cu succes în lumea  scriitorilor, conduşi de bunul lor gust şi de dorinţa de a se exprima artistic, reuşind, adesea, cu succes.  De aceea, salut sosirea în mijlocul nostru al talentatului scriitor - inginer Artemiu Vanca – şi îi urez succes pe mai departe.
                                                                       Prof. Ion C. Ştefan
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
 
**Articol publicat în  REFLECTOR ARGESEAN  NR.247/21 ianuarie – 13 martie 2012


Citeşte mai mult >>

joi, 8 martie 2012

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (9)

DOMN’ NELU

Pe nea Nelu, cum îi zic eu, un personaj interesant, aşa cum veţi vedea, l-am găsit la Runcu. Locuia împreună cu soţia într-o casă veche pe care un cutremur uşor, un vânt nu prea puternic sau un strănut sănătos, putea s-o dărâme in orice moment. Lângă ea, avea o casă in construcţie care avansa foarte încet. A fost nevoie de câţiva ani ca sa se poată muta în ea şi nu ştiu de câţi va mai avea nevoie ca s-o termine? Casa veche a demolat-o.
Nea Nelu, se înscrie perfect în tipologia bărbaţilor din sat: mărunt şi slab. Îl deosebeşte de ei agerimea fizică şi mustaţa. A fost, înainte de pensionare, instalator sanitar. Nu ştiu cum şi cine l-a adus aici. Soţia lui era cam bolnăvicioasă, a fost internată de mai multe ori în spital şi a murit cu doi sau trei ani în urmă. Are trei băieţi şi o fată. Când l-am cunoscut eu, băiatul cel mare era în Belgia, unde lucra ca şofer, următorul băiat era în Petroşani, unde avea o afacere, băiatul cel mic şi fata lucrau la Doraly, un parc comercial, în Afumaţi. Copiii veneau din când în când la Runcu, ocazii în care fiecare punea  una sau mai multe cărămizi la casa cea nouă, dar nici unul nu era în stare de o contribuţie decisivă, care să-i grăbească darea în folosinţă.
Nea Nelu nu excelează ca agricultor sau zootehnist. Grădina ba şi-o lucrează, ba nu şi-o lucrează, mai ales după ce i-a murit soţia. A avut vaci, a avut cal, a avut iepuri. Acum are o mulţime de câini şi pisici.
Pe un stâlp, în curte, are o giruetă, iar pe altul o barză metalică. La poartă, în loc de sonerie, are un fier de plug şi un ciocănel.
M-a ajutat  să-mi sudez estacada rezervorului de lângă fântână, bolta pentru viţa de vie de la intrarea în curte şi m-a mai ajutat la vreo două reparaţii la acoperişul casei (e scund şi subţire, aşa că nu riscam să se spargă cu el plăcile de azbociment ale acoperişului). Am aflat, în aceste ocazii, că-l pasionează maşinile de epocă, că are  şi el una cu care participă la parade - un  Ford sau Opel, fabricat înainte de 1940, dacă nu mă înşel? Mi-a arătat şi câteva fotografii. Nu mi-a venit să cred când    l-am văzut pe nea Nelu în frac, cu papion şi joben, iar pe fiica sa, Carmen, în rochie lungă şi  pălărie de epocă!
- Este ocazia în care Carmen şi-a cunoscut soţul, participant şi el la paradă, mi-a spus el.
„Uite ,domnule, l-a ce mai sunt bune aceste parade!” mi-am zis eu.
Şi-a umplut curtea de maşini vechi, abandonate - nu neapărat de epocă -, în speranţa că le va putea repara şi face ceva cu ele. L-am văzut circulând, pe ruta Runcu-Dascălu, cu tot felul de vehicule: biciclete, motorete, motocicletă cu ataş, ATV, plus mai multe autoturisme vechi. Nu erau înscrise în circulaţie, motiv pentru care nu mergea cu ele mai departe  de Dascălu. Acuma are un Matiz, care arată destul de bine!
Locuieşte majoritatea timpului singur. Vara, stau la el, o lună sau două, o soră cu soţul ei, evreu, veniţi din  Israel. I-am cunoscut şi eu. Din când în când îi ducem şi lui ziare şi reviste vechi pentru foc şi împachetat. Spre surprinderea noastră,  el le şi citeşte! De multe ori, din curtea casei  lui, situată la câteva sute de metri de casa noastră, auzim ştiri sau muzică de la radio. Nea Nelu nu se lasă rupt de lume!




Citeşte mai mult >>

marți, 6 martie 2012

ICOANA

Valoarea spirituală a icoanei


Prima duminică din Postul Mare, numită Duminica Ortodoxiei, a avut în centrul atenției însemnătatea icoanei și redescoperirea valorii ei pentru viața noastră spirituală. Este îndeobște cunoscut faptul că ortodoxia, este un cuvânt compus din doi termeni: orto =drept și doxa= învățătură, ceea ce înseamnă dreapta învățătură sau dreapta credință, dar pare oarecum surprinzător faptul că se dedică o duminică ortodoxiei și toată învățătura de credință se comprimă astfel încât toată atenția se polarizează asupra cinstirii icoanelor. În acest context se naște o întrebare oarecum legitimă: Cât de importante pot fi în definitiv icoanele pentru noi?
Contestarea icoanelor și mai apoi lupta împotriva lor, a pornit din rațiuni greșite și străine de lumea creștină. În sec. VI apare mahomedanismul sau islamul, religie care nu concepe ca Allah să poată fi reprezentat în imagini. Din moment ce divinitatea este duh, este imaterială, înseamnă, spuneau ei, că nu poate fi perceptibilă vizual. Aceași logică au adoptat-o mai apoi și alte confesiuni, unele creștine chiar și este menținută până în zilele noastre.
 Aș vrea să arat încă de la început, că lupta împotriva icoanelor nu este o luptă împotriva artei, a culorii sau a frumosului, ci este o luptă care contestă subtil întruparea Mântuitorului Iisus Hristos și în definitiv deformează adevărul despre mântuirea lumii realizată de Hristos Domnul prin întruparea Sa. Atâta vreme cât credem că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om și ”că pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din cer”, credem că și-a asumat real firea noastră omenească fiind astfel Dumnezeu adevărat și om adevărat. Credem că ucenicii Săi atunci când au privit umanitatea lui Hristos, i-au perceput și dumnezeirea Sa. De altfel, la dorința manifestată de către Filip, care i se adresează lui Iisus zicându-i: ”Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns,”Acesta îi răspunde:”De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl?”(Ioan14:9) Așadar în virtutea faptului că Dumnezeu a purtat trup omenesc, El poate fi reprezentat, poate fi pictat. Încă din timpul Său au rămas reprezentative cel puțin două icoane nefăcute de mână, adică nepictate, mai degrabă aș zice, este vorba de o imprimare a chipului lui Hristos pe pânză. Un caz celebru este marama Sf. Veronica despre care s-a vorbit mult în toată istoria creștinismului iar în celălalt caz, este vorba de Abgar regele Edesei, care bolnav fiind trimite solie la Mântuitorul cu rugămintea ca Acesta să meargă și să-l vindece. Hristos își imprimă chipul feței pe o bucată de pânză, pe care o oferă apoi solilor să o ducă regelui, pânză care avea să-l vindece pe rege și să –i substituie prezența lui Hristos.
Ar trebui să se știe, că icoana nu este un simplu obiect decorativ pentru o încăpere ci este mai degrabă o prezență plină de har. Orice icoană se sfințește și prin sfințire capătă o însemnătate cu totul aparte devenind  o ”fereastră” spre Dumnezeu. În rugăciunea de sfințire a icoanei se spune la un moment dat:”și tuturor celor ce o vor cinsti, se vor închina și se vor ruga Ţie înaintea ei, să le fii ascultător, milostiv și dătător darnic de tot binele, mântuindu-i de toată supărarea și nevoia și de toate durerile sufleteşti și trupeşti, învrednicindu-i harului și milei ce vor dori de la Tine…”arătând astfel că icoana înlesnește apropierea noastră de Dumnezeu. Dacă rugăciunea este dialogul nostru cu Dumnezeu, icoana este suportul vizual în rugăciunea noastră. Privind icoana rugându-te, pe nesimţite te trezești că ai trecut dincolo de materie și că te găsești într-o relație extraordinar de intimă cu Creatorul. E la fel ca atunci când privind fotografia copiilor sau a nepoților pe care nu i-ai văzut de mult, privindu-i retrăiești clipele frumoase petrecute oarecând împreună.
E trist că și în vremurile noastre, în numele libertății de exprimare, sunt voci care se ridică împotriva icoanei, dar este mai trist, că mare parte dintre ”cinstitorii de icoane” nu îi mai dau importanța cuvenită. Icoana se banalizează atunci când este folosită în scop comercial sub formă de brelocuri, mărtișoare, accesorii auto sau diversele forme de iconițe, care pot la un moment dat să șteargă din conștiința noastră acel fior sacru pe care-l avem cu adevărat în fața unei icoane. De aceea cred că importanța Duminicii Ortodoxiei, înainte de toate, este aceea că ne redescoperă tuturor valoarea spirituală pe care icoana o are pentru viața noastră duhovnicească.

                                                                                  Pr. Augustin Câmpean
Citeşte mai mult >>

duminică, 4 martie 2012

AMOS OZ DESPRE LITERATURĂ


         Amos Oz este scriitor israelian, născut în anul 1939 la Ierusalim, autor a peste 30 de cărţi de literatură, traduse în 40 de limbi, printre care , opt din ele, şi în limba română.
Declaraţiile de mai jos au fost făcute cu prilejul vizitei la Bucureşti a scritoruului, în cursul săptămânii trecute.
  • Aproape toată literatura reprezintă o privire în trecut.
  • Romanele mele sunt metapolitice, nu politice. Romanele mele nu ţin partea nimănui.
  • Dacă e să vorbim despre un mesaj al cărţilor mele, acesta ar fi: priveşte-i pe ceilalţi şi te vei privi pe tine. Dar acesta este mesajul universal al întregii literaturi, nu numai al literaturii mele.
  • Bârfa şi literatura sunt verişoare, chiar dacă nu se salută în plină stradă.....Ambele au aceeaşi sursă: nevoia de a şti ce se întâmplă cu ceilalţi, de a le cunoaşte secretele.
  • În romanele pe care le scriu nu sunt altceva decât o muscă pe peretele unei familii.
  • În Israel, oamenii citesc pentru a se enerva şi pentru a avea ceva cu care să nu fie de acord.
  • Nu putem forţa pe oameni să citească, putem doar să-i atragem. Poţi aduce calul la apă, dar nu-l poţi obliga să bea.
  • Recunosc că nu sunt profund influenţat de critici, pentru că ei nu pot să mă înveţe cum să spun o poveste. Pot doar să-mi arate ce nu le place în una din poveştile mele.
  • În istoria scrisului meu sunt mai multe avorturi decât naşteri. Când nu sunt perfect mulţumit de ce am scris, nu public.
  • Te chinui câte două ore doar pentru a plasa un cuvânt în locul potrivit şi nimeni nu va observa. Vor observa doar dacă e pus în locul greşit, aşa că eu mă chinui  să nu fiu observat.
  • Sfatul meu pentru orice scriitor: scrie despre propriul tău sat, despre ce ştii mai bine, nu te uita pe ce loc eşti în top.
  • S-ar putea să existe un alt scriitor mai bun decât tine, s-ar putea să fie oameni care să-ţi spună că ar fi mai bine să alegi alt subiect ca să devii internaţional. Nu-i asculta. Singurul lucru de care trebuie să ţii cont e ce vrei să faci tu în momentul acela.
  • Cartea este cel mai bun prieten al nostru.Să spunem că este trei noaptea şi nu putem dormi. Dacă chemăm o carte de pe raftul bibliotecii, ea va veni să ni se alăture necondiţionat. Nu va spune niciodată că o doare capul; şi nici nu va întreba de ce avem nevoie de ea la ora asta.
  • Se întâmplă când citim că adaptam punctul de vedere al altcuiva la propria noastră  existenţă.
  • Curajul de al critica pe Dumnezeu, de al chema să-şi justifice acţiunile reprezintă punctul central al civilizaţiei evreieşti.
Citeşte mai mult >>

vineri, 2 martie 2012

TANGOUL DE IERI, TANGOUL DE AZI

Poetul de pe scara mea a recidivat cu un nou volum de poezii - al şaselea - intitulat „Tangoul de ieri, tangoul de azi”, apărut în Editura Arefeana, în acest an. Prin urmare, din nou tangou! De ce tangou? E simplu: nici un alt dans nu-ţi aduce partenera atât de aproape şi, prin similitudine, nici un alt gen de poezie nu te apropie atât de mult de subiectul şi rimele ei. Nicu Doftoreanu  se contopeşte chiar cu poezia lui, e profund implicat în tot ce spune, şi ţine  foarte mult să spună, de fiecare dată, ceva. Poezia lui, uneori uşor naivă, are nu numai un mesaj clar ci şi, totdeauna, o filozofie de viaţă. Această filozofie, poetul încearcă să o sintetizeze în nelipsitele  motto-uri care-i preced versurile. Redau câteva titluri, câteva motto-uri şi o poezie întreagă (de dragoste şi fără motto!):

  • Tangou desuet - Motto: „E frumos să fii bun, dar trebuie să fii şi bun la ceva.” (FGC)*
  • Tangou politic fără perdea  - Motto: „O idee bine clocită trebuie să facă adepţi, nu pui” (Tudor Muşatescu)
  • Tangoul de alungare a singurătăţii - Motto: „Nu faceţi aceiaşi prostie de două ori;...sunt atât de multe prostii noi de făcut!..” (FGC)
  • Tangoul marelui Gatsby - Motto: „Să nu uitaţi că eu am primit mai multe de la alcool, decât a primit alcoolul de la mine.” (Winston Churchill)
  • Tangoul legii tăcerii (Omerta) : Motto: Când am citit despre lucrurile rele cauzate de băutură, m-am lăsat de citit. (Henry Youngman)
  • Tangoul vârstelor - Motto: A avea conştiinţa curată înseamnă a avea memorie proastă (FGC)
 * Filozofie glumeaţă de cafenea

Tangoul chemării
Hai!..Vino să te mângâi,/ Aşa cum nimeni în această lume/ N-a reuşit s-o facă spre-a-ţi cere să rămâi!/ Şi.. de va fi să-ţi placă,/ O! de va fi să-ţi placă/ Să nu-mi promiţi nimic,/ Să nu cumva să-ţi treacă,/ Aşa cum e propune-ţi să se petreacă totul/ Pe margini de dorinţi:/ Acolo nu încape decât ceea ce simţi!// Hai!..Vino mai aproape! Să simt înfiorarea/ Ce s-o-ntâmpla să-i scape sărutului dintâi!/ Să îţi adulmec visul,/ Eliberat de-aroma dorinţei regăsite/ Sub freamătul speranţei pe cale-a se forma.// Hai!..Vino şi încearcă/ Să nu omori surâsul/ Ce-a aruncat mânuşa tenebrelor tristeţii,/ Căci risipind momentul ce ţi-a-ncercat destinul/ Se cheamă că-i aproape...sfârşitul tinereţii!// Te chem din nou: Hai...Vino!/ Hai vino în speranţa că n-o avea timp viaţa/ Să ne izbească-n plin/ Pentru c-atunci....chemarea va fi doar un suspin.../




Citeşte mai mult >>