duminică, 29 iulie 2012

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (14)

BUFNIŢELE

Merg la Runcu doar în week-end-uri. În restul săptămânii, pe moşia noastră e linişte şi pace, ea devenind o oază de linişte şi refugiu pentru păsările din pădurea care ne înconjoară. Când ne arătăm, le speriem şi pleacă.
- Ce-i cu intruşii ăştia?!, le-am auzit, nu o singură dată.
De câteva ori, am găsit acolo, în salcia pletoasă sau în nucul de lângă lac, patru sau cinci bufniţe. Două din ele erau, cu siguranţă, părinţii, că erau mai mari, celelalte erau puii, mărişori şi învăţaţi să zboare. Cuiburile lor erau, probabil, în pădure, vânaseră în sat, pe timpul nopţii şi se hotărâseră să rămână, peste zi, în această curte „pustie”. Curios: n-au zburat la apariţia noastră!
- Nu ne văd. Au vederea foarte slabă, mi-a spus Ana
De auzit însă ne auzeau şi încă foarte bine, pentru că, de câte ori vorbeam în apropiere sau făceam cel mai mic zgomot, întorceau capul în direcţia noastră şi ciuleau urechile – două moţuri, situate deasupra capului, care seamănă a urechi - şi ne ţinteau cu doi ochi mari şi rotunzi, care le ocupau jumătate din faţă.
- Aduc numai necazuri. Goniţi-le!, mi-a spus, peste gard, ţaţa Ioana, pe când mai trăia.
N-am ascultat-o. Auzisem şi eu că dacă îţi cântă bufniţa pe casă, îţi moare cineva! „Superstiţii”, mi-am zis. Ştiam însă, de la Ana, că noaptea vânează şoareci, şobolani şi cârtiţe. Ori animale de astea aveam destule şi ne cam deranjau.
Ajuns acasă m-am documentat cu privire la aceste păsări. Iată ce spun despre ele chinezii:
 Bufnita este un simbol al înţelepciunii, cunoaşterii si ajută la dispersarea ignorantei. Ea are darul de a crea o energie a averii, atrăgând după sine un sentiment de siguranţă si confort interior.
Am mai aflat că, conform legendelor antichităţii, ouăle de bufniţă,  asigură o viaţă lungă şi o tinereţe durabilă.
Or fi şi astea tot superstiţii, dar în ele cred, pentru că aşa sunt eu: aleg totdeauna partea plină a paharului. Prin urmare, mi-am zis, dacă nu le alung,  am toate şansele să devin mai înţelept şi mai bogat, iar dacă îşi fac cumva şi cuib pe moşia mea şi am să le fur unul sau două ouă ca să le mănânc (nu ştiu dacă sub formă de ochiuri sau omletă?), o să rămân mereu tânăr şi o să trăiesc cât Matusalem. Au fost motive în plus, ca atunci când au apărut pentru a doua oară, să le spun:
- Sunteţi, oricând, bine venite!
În una din dăţi, m-am aşezat pe un scaun sub nuc, m-am străduit să nu fac zgomot şi le-am studiat îndelung. Majoritatea timpului au moţăit pe câte o creangă, cu ochii închişi. Dacă făceam cel mai mic zgomot, îi deschideau, se săltau pe picioare şi începeau să-şi mişte capul , într-o parte şi alta, în sus şi în jos, aşa cum am văzut, în filme, că fac mangustele de santinelă. La un moment dat, una din ele, tatăl sau mama,  a deschis ochii, s-a ridicat în picioare şi-a desfăcut aripile şi s-a întins aşa cum facem şi noi, dimineaţa, când ne-am săturat de somn. N-am auzit dacă i-or fi trosnit şi oasele, aşa cum mi se întâmplă mie! Apoi, după ce vreo cinci minute şi-a tot rotit capul,  în stânga şi dreapta, şi-a luat zborul şi a aterizat pe marginea lacului. Se vedea că vrea să bea apă, dar nu îndrăznea s-o facă. Au trecut vreo zece minute de prospecţiuni continui, până când a îndrăznit să-şi bage ciocul în apă şi încă pe atâta, până şi-a făcut, în etape, plinul, după care şi-a luat locul lângă ceilalţi membrii ai familiei. Sunt ale naibii de vigilente! Am plecat de acolo şi le-am lăsat să-şi continue somnul, gândindu-mă că, în noaptea ce va urma,  vor avea de lucru.
Un personaj din filmul serial Twin Peaks a pus în circulaţie replica devenită aforism: „Bufniţele nu sunt ce par a fi”. L-am întâlnit ţinând locul a numeroase titluri de articole în care se încearcă să se demonstreze că, în multe situaţii, adevărul este altul, nu cel care "pare a fi". Eu, care nu-mi mai amintesc în ce context a făcut această observaţie personajul din film, m-am străduit să înţeleg, ce par să fie bufniţele şi nu sunt în realitate? Cred că prin înfăţişarea şi atitudinea lor gânditoare, atunci când nu le deranjează nimeni, par a fi nişte călugăriţe sobre sau nişte babe cucernice. Ei bine, mai sunt şi altceva. Dacă căutaţi pe Internet o să aflaţi titluri de genul: „Bufniţa care râde cu ciocul până la urechi”; „Bufniţa vorbitoare”; „Bufniţa iubăreaţă”; „Bufniţa fericită” etc.
Citeşte mai mult >>

duminică, 22 iulie 2012

JURNAL DE ENERGETICIAN NR.8


SALT LA ZI

19.07.2012
Fac un salt de 30 de ani pentru a reda participarea mea la aniversarea a 40 de ani de la punerea în funcţie a Termocentralei Rovinari (conexiunea la Sistemul Energetic Naţional a blocului nr.1, din centrală), ocazie cu care şi închei transcrierea unor secvenţe din acest jurnal.
Am revăzut centrala după zece ani. Acolo unde a fost blocul nr.1, sunt acum doar fundaţii! Dacă ştiam, aş fi dus o coroană sau nişte flori, aşa cum se obişnuieşte când mergi la cimitir.  În locul lor celor două blocuri de 200MW (etapa I-a), casate, se preconizează să se monteze un bloc de 600 MW. 
Pe cele patru blocuri de 330 MW fiecare (etapa II-a), le-am găsit în funcţiune,  la sarcini dictate de reglajul putere-frecvenţă din sistem, apropiate de puterea lor nominală (sarcina pe centrală era de 1100 MW!). Blocurile erau în schemă completă, cu toate automatizările în funcţiune. Se cuvenea să merg acolo cu nişte cununiţe, din acele care se dau elevilor premianţi. Mi  s-a spus că este o funcţionare obişnuită! M-am mirat, deoarece acum 30 de ani n-am reuşit niciodată asemenea performanţă ( când am depăşit sarcina de 1000 de MW, foarte rar, am făcut-o şi cu ajutorul blocurilor defuncte). Blocurile de la etapa II-a au trecut, începând cu anul 1992, prin mai multe etape de retehnologizare. Două din ele au acum şi instalaţii de desulfurare a gazelor de ardere (adevărate uzine, în uzină!), iar camerele lor de comandă arată ca cele de pe un cosmodrom.
M-am bucurat să văd că centrala arată bine şi că blocurile funcţionează la parametrii de proiect. Înseamnă că ea a încăput pe mâini bune. Îi urez ei şi „servitorilor” ei, LA MULŢI ANI!

Sfârşit
Citeşte mai mult >>

duminică, 15 iulie 2012

NUŢA

Am cunoscut-o pe Nuţa la Năieni, un sat de pe dealurile Buzăului, în apropierea localităţii Pietroasele, de numele căreia se leagă tezaurul Cloşca cu Pui şi care mai e vestită pentru vinurile ei.
Are ceva mai mult de cinzeci de ani şi este încă în putere. E ţărancă, dar se poartă în tricou imprimat şi bermude, cumpărate de la „second hand” şi are telefon mobil. Doar papucii din plastic şi câţiva dinţi din viplă îi trădează condiţia socială. Deşi marcată de viaţa grea pe care o duce, se vede că a fost o femeie frumoasă! Are o poveste tristă, pe care vreau să v-o spun.
S-a căsătorit de tânără şi din dragoste, cu un meseriaş care făcea naveta la oraş, nebănuind că alesul ei va cădea, după nu prea mult timp, în patima beţiei, că va deveni brutal şi o va bate.  Au făcut repede doi copii, dar viaţa ei a devenit , în scurt timp, de nesuportat, atât de nesuportat încât, la un moment dat, a fugit cu altul, lăsându-şi soţul cu amândoi copiii. A fost blamată din cauza asta de propria familie şi de cunoscuţi.
- Cum poţi să pleci şi să-ţi laşi copiii?!, o întreba  şi se mira se mira multă lume.
- Cred că îmi luase diavolul minţile, nu mi-am dat seama ce fac, ne spune ea, acum.
S-a măritat cu cel cu care a fugit, un tractorist, după care a vrut să-şi recupereze copiii din prima căsătorie, dar justiţia n-a i-a încredinţat. A nimerit din lac în puţ! Cel de al doilea soţ s-a dovedit a fi mai beţiv şi mai brutal decât primul! A făcut totuşi, şi cu el, trei copii. Acum copiii ei sunt toţi la casele lor, răspândiţi prin diverse localităţi din ţară.
Cu şase ani în urmă, bărbatul ei de al doilea a avut un accident: a căzut cu tractorul într-o râpă. N-a mai fost bun de nimic. L-a scurt timp a trebuit să i se amputeze un picior, după care a făcut o semi pareză şi şi-l mişcă greu pe celalalt. E imobilizat în casă, şede mai mult în pat şi e complet dependent de Nuţa.
- Cum s-a purtat el cu tine, n-ar merita să-l îngrijeşti, îi spunem noi.
- N-ar merita, dar nu-l pot lăsa aşa. M-ar bate Dumnezeu şi mai rău, ne-a răspuns ea, cu  resemnare în glas.
Ea e convinsă că Dumnezeu a pedepsit-o pentru păcatul de a-şi fi părăsit copiii din prima căsătorie şi că acceptând  această penitenţă, trimisă de Sus, îşi ispăşeşte acel păcat.
- E greu, abia îl ridic din pat ca să-l pun în cărucior şi să-l mai scot afară, la aer.
 Bărbatul primeşte o pensie şi o indemnizaţie de handicapat, care abia îi ajung pentru medicamente şi….ţigări.
- Nu vrea să se lase de fumat. Spune că-i singura plăcere care i-a mai rămas, că de băut nu mai bea, ne spune Nuţa.
Înainte de-a se accidenta şi înainte de-a nu se mai putea deplasa singur, Nuţa lucra cu ziua la o fermă viticolă din sat. Lucra, de dimineaţa până seara, pentru 35 de lei pe zi. Erau puţini, dar erau banii cu care îşi mai cumpărau câte ceva de îmbrăcăminte şi de mâncare. De când el nu se mai poate deplasa neajutat, nu s-a mai dus la fermă, pentru că nu-l putea lăsa singur. Mai lucrează la rudele mele, la care am cunoscut-o, care au o  casă de vacanţă nu departe de casa ei: se ocupă de via lor, le tunde iarba din curte, le udă grădina etc. Sunt foarte mulţumiţi de ea. "Este harnică şi cinstită", mi-a declarat vărul meu.
 - Nu te ajută copiii?, am întrebat-o noi.
- Mă ajută, dar nu cu cine ştie ce, că nu au situaţii prea grozave. Cel mai mult mă ajută băiatul pe care-l am cu omul acesta, care e în Franţa, unde lucrează ca necalificat în construcţii. Îmi trimite, din când în când, ceva bani.
A încercat să obţină o indemnizaţie de îngrijitor. A făcut o cerere la comisia judeţeană de evaluare a persoanelor adulte cu handicap. N-a reuşit.
- La gradul lui de invaliditate, nu are dreptul la îngrijitor, i-au spus doctorii. Să-şi pună proteză şi să se ducă la lucru!
- Dar nu poate umbla singur. Nu se poate ajuta nici de piciorul celalalt. Stă numai în pat. Schimbaţi-i gradul de invaliditate, i-a rugat ea.
- Numai dacă o să i se taie şi al doilea picior, i-au răspuns ei, parcă în derâdere.
Nuţa s-a gândit că ar fi bine să-l ducă ca să-l vadă şi ei. A făcut, cu chiu cu vai, rost de un mijloc de transport, l-a dus la Buzău, până lângă clădirea unde funcţionează comisia. Nu   l-au primit în cabinet pentru că, au argumentat ei, „l-ai adus nechemat şi neplanificat”.  S-a rugat de doctori să vină în stradă să-l vadă, ca să se convingă cât e de neajutorat. Au refuzat şi s-a întors cu el acasă fără să obţină nimic.
Soţia primarului din sat s-a oferit să-i facă un memoriu pe care să-l trimită la Bucureşti, la Autoritatea Naţională pentru Persoane cu Handicap. L-a făcut şi l-au trimis. După câteva luni a fost chemată la Buzău, împreună cu soţul. Cu chiu cu vai a făcut din nou rost de un mijloc de transport şi s-au dus.
- De data asta, l-am dus în cabinet. După ce l-a văzut şi examinat doctoriţa, aceeaşi cu cea care a refuzat să-l vadă data trecută, s-a mâniat, dar şi ruşinat, cred eu, căci şi-a dat seama de greşeala pe care o făcuse când n-a vrut să-l vadă. Mi-o spus că o să retrimită dosarul la Bucureşti cu un alt referat. Dumnezeu ştie acum cât o trebui să aştept până s-a întoarce de acolo şi până o să-mi dea şi mie ceva pentru că îngrijesc de omul acesta?, ne-a spus Nuţa.
Întâmplarea face să  cunosc persoane  care primesc indemnizaţie de îngrijitori ale unor persoane cu probleme mai mici decât ale soţului Nuţei. De ce credeţi că ea nu reuşeşte?
Citeşte mai mult >>

vineri, 6 iulie 2012

JURNAL DE ENERGETICIAN (7)

13.05.1982
Am reluat serviciul. N-am fost eliberat din funcţie. Mi-am reînnoit, verbal, cererea faţă de directorul general al centralei industriale şi faţă de ministrul adjunct. Ca să forţez decizia, am intrat într-un fel de grevă: Am refuzat să stau în centrală mai mult de 10 ore zilnic şi să mai efectuez  serviciul de 24ore. Ca urmare, ministrul adjunct Dobrişan, mi-a promis eliberarea din funcţie.

7.07. 1982
Încerc ce s-a relatez ce s-a întâmplat în perioada în care n-am mai scris în jurnal.
N-am fost încă schimbat din funcţie. Îmi continui „greva”. În ultimele două luni, în special în luna iunie,  termocentrala a funcţionat slab. Atmosfera este apăsătoare, deşi nu mai avem pe cap atâţia şefi. Sistemul Energetic din România a fost conectat cu cel a ţărilor din CAER, care preiau şocurile provocate de noi. În afara de asta există apă în lacuri şi hidrocentralele funcţionează din plin, iar vârfurile de sarcină în sistem sunt mai mici decât cele din iarnă.
8.07.1982
Am aflat că mi se pregăteşte schimbarea. Nu este uşor, pentru că nu există un sistem de pregătire a cadrelor de conducere şi nu există modalităţi de a tenta oamenii valoroşi să accepte funcţii de răspundere. Retribuţia unui director n-o depăşeşte cu mult pe cea a unui şef de secţie. Există cazuri când unii muncitori câştigă mai bine decât directorii. Directorilor nu li se asigură nici o înlesnire şi nici un avantaj faţă de un muncitor de rând. Dezavantajele însă, sunt numeroase: răspunderea mare care îţi creează o nelinişte continuă, orele nenumărate petrecute în uzină, sacrificarea vieţii personale şi familiale, insatisfacţii numeroase. „Avantajele” sunt de ordin formal: ţi se acordă mai multă consideraţie de către semeni ceea ce pe unii îi măguleşte şi îi determină să accepte funcţia de director cu care ştiu să se împăuneze, deşi nu are avantaje materiale, iar „torturile” fizice şi psihice nu lipsesc.
În cele două luni de când sunt în „grevă”, m-am refăcut din punct de vedere fizic şi nervos, lucrez cu mai multă tragere de inimă şi cu mai mult spor. Simt că fac mai mult decât în zilele în care stăteam în centrală cu nemiluita. Lucrul acesta însă îl văd şi îl apreciez numai eu, nu sunt în stare s-o facă şi şefii mei, pentru care măsura activităţii este numărul de ore de stat în centrală. Stând multe ore în centrală, fără să faci mare lucru, e o modalitate sigură de-a te evidenţia. Ce fac în timpul liber? Mă odihnesc, gospodăresc, citesc, mă plimb. Mă simt bine, dar nu sunt pe deplin satisfăcut. Simt nevoia să fac tot timpul ceva folositor, să am un program, să urmăresc un ţel. Sper ca lucrul acesta să-l reuşesc după ce voi scăpa de funcţia de conducere. M-am ocupat mai mult de copii, dar nu meditându-i, lucru pe care mărturisesc că nu mai sunt capabil să-l fac fără o pregătire prealabilă, ci făcându-le programe şi supraveghindu-i să şi le îndeplinească.  Mihai termină liceul  anul viitor şi va da examen de admitere la facultate. Vlad are, în anul acesta, examen de treapta I-a la liceu.

9.07.1982
 Directorul uzinei aproape că nu mă mai bagă în seamă. Dă dispoziţii peste capul meu, face lucruri în care nu mă consultă. De fapt, n-o făcea în prea mare măsură nici înainte de a intra eu în „grevă”. Are un stil ciudat. Participă la numeroase şedinţe la judeţ sau la Centrala Industrială şi nu ne spune ce s-a discutat acolo. În astfel de şedinţe se dau tot felul de sarcini noi. E adevărat, unele din ele nu merită nici o atenţie. Sunt atât de multe acţiuni şi campanii că nu începi bine una şi trebuie să o abandonezi în favoarea alteia. Ar fi  de o mie de ori mai bine să ne apucăm de mai puţine lucruri iar cele de care ne apucăm să le facem bine şi să le ducem până la capăt. Sunt prea multe ideile care le vin peste noapte şefilor noştri, prea mare graba de-a le pune în practică şi prea mari greşelile care se comit din cauza asta. Cu prea mare uşurinţă se dau la o parte orânduielile şi obiceiurile tradiţionale în favoarea improvizaţiilor. În astfel de situaţii, oamenii, copleşiţi de prea multe sarcini şi acţiuni, sunt de-a dreptul zăpăciţi,  nu ştiu de care să se apuce, căruia să-i dea mai mare atenţie, şi pentru că nu pot face o sută de lucruri deodată, nu fac nimic. Ce le intră pe o ureche le iese pe cealaltă, aşteaptă să facă alţii ceea ce ar trebui să facă ei, văd cum se alege praful de toate, fac haz de necaz şi, din când în când, îşi mai strâng cureaua.
Românul îşi manifestă nemulţumirea şi lipsa de adeziune, ignorând sarcini şi persoane, făcând şi spunând bancuri, de cele mai multe ori savuroase. Bancurile sunt un nemaipomenit barometru al stării de spirit al naţiunii.

13.07.1982
Situaţia în centrală e proastă. Sarcina este de doar 450 MW. Situaţia o resimte şi Sistemul Energetic. Nu se pot asigura cu energie electrică irigaţiile, tovarăşul priministru Dăscălescu a convocat la el conducerea MEE. După această convocare ministrul Cocârlă îl beşteleşte pe directorul nostru, iar acesta pe noi.
Directorul comercial Vaida pleacă director prim la Turceni. Mi-a propus funcţia de director tehnic acolo. Am refuzat.
De câteva zile citesc „Sfidarea mondială” a lui Jean Jaques Servan-Schreiber. Cartea se referă şi la o serie de evenimente petrecute în lume mai ales după cel de al Doilea Război Mondial, evenimente despre care presa noastră, radioul, TV (mass-media) ne-au informat în linii destul de generale. Sunt încântat să iau cunoştinţă de ele.

16.07.1982
Ieri am fost eliberat din funcţia de director tehnic al IE Rovinari (Întreprinderea Electrocentrale Rovinari) şi în locul meu a fost numit inginerul Vişan Constantin, fost director al exploatării de combustibil.
A avut loc o şedinţă  a COM şi a Comitetului de Partid pe întreprindere având pe ordinea de zi un singur punct: măsuri organizatorice. Au participat din afară: ministrul adjunct Costea, directorul general al centralei industriale, Constantinescu, secretarul cu probleme economice al Comitetului Judeşean de Partid, Bodescu, primul secretar al Centrului Industrial Agrar Rovinari, Răuţescu.
Constantinescu a anunţat că la cererea mea am fost eliberat din funcţie, din motive de sănătate şi a dat citire deciziei de numire a lui Vişan. Mi-a înşirat mai multe lipsuri din activitatea mea: n-am pregătit bine lucrările de reparaţii, reparaţiile n-au fost executate bine, că n-am analizat corespunzător avariile avute, că am depăşit consumul specific de combustibil şi consumul propriu tehnologic, că personalul este insuficient pregătit şi nu ne-am ocupat îndeajuns de pregătirea lui profesională. În final, mi-a mulţumit ,totuşi, pentru activitatea depusă, şi mi-a cerut ca în funcţia în care voi fi numit să depun toate eforturile pentru bunul mers al centralei.
Mi s-a dat cuvântul. Am spus că nu vreau să comentez observaţiile care mi s-au făcut (observaţii adevărate, dar incorect să le pui în cârca unei singure persoane, ele fiind, de fapt, rezultatul activităţii unui sistem, care este alcătuit greşit şi funcţionează defectuos). Am atras atenţia că atât eu cât şi ceilalţi conducători ai acestei întreprinderi foarte grele, nu avem nici un fel de pregătire de conducere, că am fost şi suntem nişte amatori, conducem întreprinderea după metode învechite, aceleaşi de acum 30 de ani. Am atras atenţia, apropo de acuzaţiile care mi s-au adus, că uzina de reparaţii, uzina de combustibil, serviciul de programare şi pregătire a lucrărilor de reparaţii nu sunt subordonate directorului tehnic, fapt care îl lipseşte pe acesta de un instrument important în realizarea producţiei, de care răspunde. Am reluat ideea mai veche conform căreia Centrala Industrială şi Ministerul trebuie să se ocupe mai mult de uzină, iar ISPE şi ICEMENERG (institutele de proiectări respectiv cercetări ale ministerului) să-şi facă mai mult simţită prezenţa în uzină.. Am făcut propunerea ca ICEMENERG-ul să aibă o filială pentru Rovinari şi Turceni a cărei sarcină principală să fie analiza cauzelor avariilor şi incidentelor şi luarea măsurilor necesare ca ele să nu se mai repete. L-am felicitat pe Vişan şi i-am promis tot sprijinul meu.
Au mai luat cuvântul diirectul întreprinderi, Răuţescu, Costea, Vaida, Dănăşel, Bodescu. Directorul mi-a mulţumit pentru activitate până la un moment dat (momentul când eu am dat glas neînţelegerilor noastre), Răuţescu a ţinut să sublinieze că neajunsurile activităţii mele se datorează în mare măsură colectivului în care am activat şi care nu m-a sprijinit destul, Vaida a avut despre mine numai cuvinte bune şi a ţinut să precizeze că compartimentul tehnic şi de producţie pe care l-am coordonat e cel mai greu din centrală. Costea a făcut şi el o enumerare a lipsurilor mele şi a colectivului în care am lucrat, subliniind situaţia grea a sistemului şi sarcinile ce ne aşteaptă. Dănăşel (secretarul Comitetului de Partid pe întreprindere) după câteva cuvinte de apreciere s-a referit la lipsurile colectivului şi s-a angajat să tragă cu mai mare fermitate la răspundere pe cei care nu-şi fac datoria.  În sfârşi, Bodescu a spus multe, pe un ton ridicat şi iritat, nu atât adresându-mi-se mie cât colectivului. Nici asupra mea şi bănuiesc că nici a colectivului, cuvântarea lui n-a făcut nici o impresie. De câte ori l-am ascultat am avut impresia că vorbeşte în van, deşi pe lângă generalităţile pe care le debitează se referă şi la câteva fapte concrete.
Citeşte mai mult >>

duminică, 1 iulie 2012

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (13)


NUCUL

Ana a venit acasă, acum vreo cinci ani, cu două nuci.
- Uite ce nuci mari!, s-a lăudat ea.
Am luat una în mână şi am examinat-o. Da, era neobişnuit de mare! „O fi având ceva în interior?, m-am întrebat şi, fără să stau pe gânduri am spart-o, pe masă, cu pumnul. Nici n-a trebuit să dau prea tare: avea o coajă foarte subţire  şi, surpriză, un miez mare cu multe circumvoluţiuni! Ana voia să facă acelaşi lucru cu nuca ei.
- N-o sparge!, am sărit eu, ca ars.
- De ce?
- Vreau s-o prăsim.
- Cum?
- O pun în pământ, într-un ghiveci, iar după ce răsare nucul, îl transplantez la Runcu.
Aşa am făcut, după care am aşteptat şi tot aşteptat, nu mai ştiu exact cât şi minunea s-a înfăptuit: din ghiveci şi-a scos capul un lujer mititel, plăpând. Nu semăna a nuc! „O fi vreo buruiană!”, mi-am zis. Am avut inspiraţia să-l miros. Din nou, surpriză: plăpânda arătare mirosea a nuc.
- A răsărit nucul!, am transmis, imediat, vestea.
Începând de atunci, l-am vegheat şi oblojit până s-a făcut primăvară şi el se înălţase de o palmă. L-am dus, cu ghiveci cu tot, la Runcu, acolo l-am scos împreună cu pământul şi l-am plantat în fundul grădini, în faţa barăcii devenită hangar pentru sculele şi maşinile mele agricole.
A început o nouă perioadă de observaţie, de oblojeală de bucurii şi decepţii referitoare la puiul de nuc. De câteva ori i-au căzut frunzele şi ne era teamă că l-am pierdut. Tot de atâtea ori însă, i-au ieşit altele şi apoi, parcă dintr-o dată, nucul a ţâşnit pe verticală şi , până toamna era înalt de o jumătate de stat de om. „ O fi rezistând iernii?”, m-am întrebat. A rezistat, iar în următorul an a început să crească ca Făt Frumos din poveste. La sfârşitul anului era mai înalt decât mine! După încă un an, era mai ănalt decât baraca. La sfârşitul celui de al treilea an, era cât casa. De rodit însă, nici vorbă!
- La anul o să rodească, am declarat eu, cu toată convingerea.
A venit şi următorul an şi, pentru a treia oară, surpriză: nucul făcuse…… trei nuci. Pe două le-au golit de miez coţofenele, una, printr-o minune , a rămas întreagă! Era la fel de mare ca şi mama nucului nostru şi cu un miez la fel de mare şi de deştept.
- La anul o să fie plin, m-am consolat eu.
Aiurea! În anul care a urmat a făcut doar vre-o zece nuci, care, mai mult de jumătate au fost dijmuite de păsările acelea colorate în  alb-negru cu cozi lungi. A făcut, în schimb, un car de frunze pe care le-am evacuat de sub el, cu roaba, în toamna trecută.
nul acesta nu se vede în el nici o nucă.
- Taie-l!, s-a enervat Ana.
Ar merita, dar nu mă îndur.
- Ce-ai de gând l-am întrebat?
- Cândva, o să te răsplătesc pentru răbdarea ta, mi-a răspuns el.
Când va fi acel „cândva”, numai Dumnezeu ştie!
Citeşte mai mult >>