duminică, 26 august 2012

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (15)


WEEKEND-URI 18-19 ŞI 25-26.08 2012

Mai mult din obligaţie sau din simţul datoriei am continuat să mergem la Runcu şi  în weekend-urile fierbinţi din vara aceasta, cea mai fierbinte din istoria meteorologiei româneşti, cum am auzit-o spunând pe doamna Romica Jurca, la TVR1, care prin  prestaţia şi prestanţa ei sunt sigur că şi-a asigurat un loc onorabil în această istorie. Ce  mare deosebire este între ea şi fetele sau băieţii de la rubricile meteo ale celorlalte televiziuni!
Am mers la ţară pentru că mai trebuia să ne udăm grădina ca să nu se usuce de tot, pentru a ne proteja via şi a nu o lăsa pradă graurilor, pentru a propti merii şi perii ameninţaţi să se rupă sub povara rodului şi pentru a mai recolta câte ceva, fructe în special. Nu ne-am încumetat să stăm toată ziua acolo. După prânz, nu mai era chip să rezistăm la soare şi ne-am întors la Bucureşti. De rămas şi dormit acolo nu putea fi vorba: după prânz atmosfera din casă era asemenea celei dintr-un cuptor încins. Acasă, aerul condiţionat ne permite să supravieţuim.
Anul acesta este, în toată ţara, anul strugurilor (am auzit-o şi pe asta tot la televizor). Via mea   n-a mai avut asemenea rod din primii ani de la înfiinţarea ei (1996). Ca s-o protejez de grauri, am acoperit-o cu o plasă. Plasa m-a costat 330 de lei. Cu banii ăştia aş fi putut cumpăra, de la piaţă, 55 litri de vin. Nu sunt convins că voi face atâta. De fapt, nu aspectul economic mă interesează ci plăcerea şi fala de a bea vin din via proprie.

Am avut puţine cireşe, caise şi piersici, avem foarte puţine nuci şi gutui, în schimb avem multe prune, mere şi pere. În timp ce prunii şi-au autoreglat producţia avortând jumătate din fructe, merii şi perii n-au făcut-o şi acum gem sub povara lor. Probabil că religia lor le interzice avortul!
 
 
                                                           

Ana se străduieşte să-şi ţină în viaţa florile care au rezistat vipiei.
 
 
 
Ne-a vizitat, din nou, o bufniţă mare. A refuzat s-o fotografiez: când am îndreptat spre ea obiectivul aparatului, şi-a luat zborul. Şi eu care eram convins că nu prea vede!
Ieri a fost o zi a ghinioanelor: în timp ce  Ana îşi uda florile, ni s-a ars motorul la pompă, iar în timp ce eu încercam să fac suc de mere, ni s-a ars motorul la storcător. Am ars şi eu o înjurătură.
Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 18 august 2012

SFÂNTĂ MĂRIE, LA BĂNIŞOR


Sfântă Mărie este hramul bisericii din Bănişor –satul meu natal - şi ziua satului. Ca în fiecare an şi în anul acesta populaţia satului s-a triplat cu copiii, rudele şi prietenii consătenilor mei, veniţi de peste tot. M-am adăugat şi eu acestui reflux uman.
Dimineaţa, ne-am strâns toţi la biserică. Slujba a avut loc în aer liber, iar preotul a slujit din altarul din curtea bisericii.


Preotul Augustin Câmpean şi-a demonstrat şi cu acest prilej, talentul oratoric.


De regulă, de-o parte au stat femeile, iar de altă parte bărbaţii. Ei nu se amestecă nici în biserică, unde intră pe uşi diferite.
Deşi slujba religioasă a durat mai mult de trei ore, nimeni nu s-a clintit din curte. Răbdarea lor a fost răsplătită, la sfârşit, cu câte un pahar de pălincă şi o felie de cozonac.
De la biserică s-a putut procura Anuarul Asociaţiei „Fiii Satului Bănişor”, ajuns la numărul 9.


După amiază, la Biblioteca Comunală, a avut loc lansarea cărţii mele „ Iubirile băieţilor din Valea Banului”, în prezenţa directorului Centrului de Cultură şi Artă al judeţului Sălaj, domnul Daniel Săuca.




Lansarea de carte

Cartea

A urmat un program artistic în aer liber, susţinut de Ansamblul Artistic „Meseşul” al Consiliului Judeţean Sălaj.

Primarul Ioan Gheorghe Pop deschide serbarea populară
Asistenţa
În paralel cu asistarea la program s-au putut consuma mici şi bea bere sub umbrelele care se văd în poză. În sat au sosit şi maşini cu lubeniţe şi n-au lipsit tarabele cu tot felul de „nimicuri”.
La orele 22, programul artistic s-a încheiat cu un frumos foc de artificii.

 
O  poză cu primarul în faţa monumentului eroilor căzuţi în Primul Război Mondial.
Citeşte mai mult >>

duminică, 12 august 2012

ERNEST HEMINGWAY (2)

„Sărbătoarea de neuitat” este o culegere de proze scurte, autobiografice. De altfel, majoritatea scrierilor lui Ernest Hemingway au acest caracter. Cartea la care mă refer este  scrisă după mulţi ani de la  data când s-au petrecut evenimentele pe care le relatează scriitorul, motiv pentru care, cu siguranţă, în povestiri există şi o doză mai mică sau mai mare de ficţiune. Referindu-se la acest aspect, în prefaţa la carte, autorul spune: De altfel, cititorul are latitudinea să considere această carte drept o ficţiune. Dar e totdeauna posibil ca o plăsmuire a imaginaţiei să arunce o lumină nouă asupra anumitor fapte autentice.
Deşi în acea perioadă (1921-1926) scriitorul era căsătorit cu prima lui soţie, el duce o viaţă în multe privinţe asemănătoare cu cea boemă: nu este dezordonat, dar este cvasi lipsit de mijloace materiale, frecventează câteva cafenele pariziene modeste, unde uneori scrie, dar, de cele mai multe ori, mănâncă, bea şi conversează cu diverşi indivizi sau cu alţi scriitori de aceeaşi condiţie materială cu el. Multe din numele acestor scriitori nu mi-au spus nimic, iar despre alţii ştiam foarte puţin. Dacă la data aceea se bucurau toţi de o oarecare notorietate, timpul a decantat valorile şi, azi, pe unii dintre ei îi mai găsim doar în dicţionare. Scriitorii, în general, sunt persoane nu lipsite de ciudăţenii, orgolioşi fără excepţie foarte critici la adresa confraţilor lor.  Hemingway încearcă să fie obiectiv. Pe Gertude Stein o laudă, dar nu-i poate ierta lesbianismul; pe Ezra Pound îl laudă fără rezerve pentru omenia şi generozitatea lui; despre Scott Fitzgerald -  al cărui roman, „Marele Gatsby”, îi place fără rezerve – face o declaraţie şocantă: Scott se exprima cu multă uşurinţă şi era un bun povestitor. Când vorbea, deoarece nu trebuia să ţină seama de nici o ortografie, nici de punctuaţie, nu făcea impresia unui om atât de incult cum apărea în scrierile lui, atunci când nu i le corectase nimeni. Cu toate astea, azi, Scott Fitzgerald este considerat a fi unul din cei mai mari scriitori ai secolului douăzeci!
Unii critici i-au reproşat lui Hemingway  stilul simplist, direct, gazetăresc. În carte, are loc pe această temă o discuţie între el şi un scriitor ratat pe care nu-l denumeşte. După ce acesta se lamentează în legătură cu nereuşitele sale încercări de-a scrie, Hemingway îi recomandă: Dacă nu eşti în stare să scrii, de ce nu înveţi să faci critică literară! Individul a luat imediat recomandarea în serios şi între el şi scriitor a avut loc următorul dialog:
Individul: Trebuie să-ţi spun că, după părerea mea, ai un stil puţin prea sec.
Hemingway:  Ce păcat.
I: Hem, e prea despuiat, prea sărac.
H: Acesta-i ghinionul meu!
I: Hem’, stilul tău e prea sec, prea despuiat, prea sărac, prea plat.
H: Voi căuta să-l mai rotunjesc puţin.
I: Însă ai grijă să nu-l umfli prea mult, că nu mi-ar plăcea.
H: Mă voi feri cât oi putea să cad în această greşeală.
Hemingway a continuat să fie credincios crezului său literar,  adică  să scrie despre "lucrurile cele mai simple în modul cel mai simplu". În 1954, i s-a decernat Premiuul Nobel pentru Literatură: Iată cum sună motivaţia juriului: „ pentru măiestria artei narative, foarte recent demonstrată în «Bătrânul și marea» și pentru influența pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan”.
Citeşte mai mult >>

duminică, 5 august 2012

ERNEST HEMINGWAY (1)



Am primit de la prietenul meu A.P. cartea „Sărbătoarea de neuitat” a lui Ernest Hemingway, cu dedicaţie. Arată ca vai de ea! Coperta îi este uzată, murdară, decolorată şi îngălbenită. Paginile din interior sunt îngălbenite şi ele, dar numai pe porţiunile nescrise! Nu-mi explic cum s-a întâmplat asta. E ca şi cum soarele n-a fost în stare sau n-a vrut să se atingă de text! Tot respectul pentru Zeul Soare. Se vede  că biata carte a fost mult timp expusă pe treptele Universităţii Bucureşti sau pe treptele ce urcă la Teatrul Naţional, din dreptul ieşirii de la metrou. Acolo îşi expun câţiva „anticari” cărţile, fără milă de ele, în dispreţ total faţă de autorii lor şi faţă de cititori. Trebuie să-ţi fie teribil de milă de o astfel de carte, urâtă şi plină de microbi, ca s-o cumperi. Sunt convins că acesta a fost principalul motiv pentru care A.P. a ţinut s-o extragă de acolo, dar şi faptul că tocmai discutasem împreună despre autorul ei.
Când primeşti o carte într-un asemenea hal de degradare şi murdărire, primul impuls este s-o refuzi,  atât pentru că te consideri jignit, cât şi dintr-un reflex de autoapărare. N-am făcut-o, convins de bunele intenţii cu care mi-a fost dăruită şi bine am făcut.
După ce m-am străduit să o fac să devină aseptică, am citit-o. Am făcut-o cu mare plăcere, bucuros să regăsesc stilul fluent, direct şi plăcut al scriitorului, dar şi câteva amănunte despre perioada lui de ucenicie literară la Paris.  Aşa cum am mai declarat, sunt extrem de interesat de modul în care diverşi scriitori îşi concep şi îşi scriu cărţile lor, ca şi de părerile lor despre anumiţi confraţi în ale scrisului şi despre literatură în general. Sunt convins că astfel de lucruri îi interesează pe toţi începătorii în ale scrisului. Iată ce mi-a atras atenţia în această carte:
…Când terminam ceea ce plănuisem să scriu în ziua respectivă, îmi puneam caietul sub foile de hârtie în sertarul mesei, iar mandarinele rămase le vâram în buzunar. Dacă le-aş fi lăsat în cameră ar fi îngheţat peste noapte.
           Era o mare bucurie să cobor scara nesfârşită, convins că mi-a mers treaba din    plin. Lucram până terminam fie un capitol, fie un episod şi întotdeauna mă opream când ştiam ce are să urmeze. Numai astfel eram sigur că voi putea continua a doua zi. Uneori însă, când începeam o povestire nouă şi nu izbuteam s-o urnesc din loc, mă aşezam în faţa căminului şi storceam peste jeratic coaja micilor portocale şi urmăream flăcările albastre care se iscau sfârâind. Alteori mă ridicam de la masă şi privind  acoperişurile Parisului, îmi spuneam: „Nu te necăji. Ai reuşit întotdeauna să scrii şi ai să reuşeşti şi acum. E de ajuns să aşterni pe hârtie o singură frază care să conţină un adevăr. Scrie fraza cea mai adevărată pe care o ştii.” Şi în cele din urmă scriam o frază adevărată, după care puteam să merg mai departe. Era uşor, fiindcă întotdeauna îmi venea în minte un adevăr, pe care îl ştiam din experienţă, fie că îl citisem undeva sau îl auzisem de la cineva. Dacă începeam prea meşteşugit sau făceam o introducere, o prezentare a lucrurilor, aşa cum obişnuiesc unii, mă convingeam până la urmă că pot să tai aceste ornamente migăloase şi inutile, să renunţ la ele şi să încep cu prima afirmaţie adevărată şi firească pe care o aşternusem pe hârtie. Acolo, în camera de la mansardă, am luat hotărârea de a scrie câte o povestire despre fiecare lucru pe care îl ştiu.  Şi întotdeauna când am scris m-am străduit să ţin seama de hotărârea  luată, ceea ce a fost pentru mine o disciplină severă şi folositoare.
          Tot în camera accea m-am deprins ca din clipa când am încetat să lucrez să nu mă mai gândesc la ceea ce scriam până a doua zi când aveam să continui. Astfel, până ce povestirea se închega mai departe în subconştient, puteam să ascult ce vorbesc oamenii, să observ tot ce se petrece în jurul meu pentru a afla cât mai multe – măcar aşa speram; obişnuiam să citesc ca să nu fiu obsedat de viitoarea mea operă, aşa încât să devin incapabil de a o realiza. Când coboram după o zi rodnică – ceea ce depindea atât de disciplină cât şi de noroc – simţeam o bucurie nespusă şi socoteam că am dreptul să mă duc unde vreau.  

Citeşte mai mult >>