duminică, 5 august 2012

ERNEST HEMINGWAY (1)



Am primit de la prietenul meu A.P. cartea „Sărbătoarea de neuitat” a lui Ernest Hemingway, cu dedicaţie. Arată ca vai de ea! Coperta îi este uzată, murdară, decolorată şi îngălbenită. Paginile din interior sunt îngălbenite şi ele, dar numai pe porţiunile nescrise! Nu-mi explic cum s-a întâmplat asta. E ca şi cum soarele n-a fost în stare sau n-a vrut să se atingă de text! Tot respectul pentru Zeul Soare. Se vede  că biata carte a fost mult timp expusă pe treptele Universităţii Bucureşti sau pe treptele ce urcă la Teatrul Naţional, din dreptul ieşirii de la metrou. Acolo îşi expun câţiva „anticari” cărţile, fără milă de ele, în dispreţ total faţă de autorii lor şi faţă de cititori. Trebuie să-ţi fie teribil de milă de o astfel de carte, urâtă şi plină de microbi, ca s-o cumperi. Sunt convins că acesta a fost principalul motiv pentru care A.P. a ţinut s-o extragă de acolo, dar şi faptul că tocmai discutasem împreună despre autorul ei.
Când primeşti o carte într-un asemenea hal de degradare şi murdărire, primul impuls este s-o refuzi,  atât pentru că te consideri jignit, cât şi dintr-un reflex de autoapărare. N-am făcut-o, convins de bunele intenţii cu care mi-a fost dăruită şi bine am făcut.
După ce m-am străduit să o fac să devină aseptică, am citit-o. Am făcut-o cu mare plăcere, bucuros să regăsesc stilul fluent, direct şi plăcut al scriitorului, dar şi câteva amănunte despre perioada lui de ucenicie literară la Paris.  Aşa cum am mai declarat, sunt extrem de interesat de modul în care diverşi scriitori îşi concep şi îşi scriu cărţile lor, ca şi de părerile lor despre anumiţi confraţi în ale scrisului şi despre literatură în general. Sunt convins că astfel de lucruri îi interesează pe toţi începătorii în ale scrisului. Iată ce mi-a atras atenţia în această carte:
…Când terminam ceea ce plănuisem să scriu în ziua respectivă, îmi puneam caietul sub foile de hârtie în sertarul mesei, iar mandarinele rămase le vâram în buzunar. Dacă le-aş fi lăsat în cameră ar fi îngheţat peste noapte.
           Era o mare bucurie să cobor scara nesfârşită, convins că mi-a mers treaba din    plin. Lucram până terminam fie un capitol, fie un episod şi întotdeauna mă opream când ştiam ce are să urmeze. Numai astfel eram sigur că voi putea continua a doua zi. Uneori însă, când începeam o povestire nouă şi nu izbuteam s-o urnesc din loc, mă aşezam în faţa căminului şi storceam peste jeratic coaja micilor portocale şi urmăream flăcările albastre care se iscau sfârâind. Alteori mă ridicam de la masă şi privind  acoperişurile Parisului, îmi spuneam: „Nu te necăji. Ai reuşit întotdeauna să scrii şi ai să reuşeşti şi acum. E de ajuns să aşterni pe hârtie o singură frază care să conţină un adevăr. Scrie fraza cea mai adevărată pe care o ştii.” Şi în cele din urmă scriam o frază adevărată, după care puteam să merg mai departe. Era uşor, fiindcă întotdeauna îmi venea în minte un adevăr, pe care îl ştiam din experienţă, fie că îl citisem undeva sau îl auzisem de la cineva. Dacă începeam prea meşteşugit sau făceam o introducere, o prezentare a lucrurilor, aşa cum obişnuiesc unii, mă convingeam până la urmă că pot să tai aceste ornamente migăloase şi inutile, să renunţ la ele şi să încep cu prima afirmaţie adevărată şi firească pe care o aşternusem pe hârtie. Acolo, în camera de la mansardă, am luat hotărârea de a scrie câte o povestire despre fiecare lucru pe care îl ştiu.  Şi întotdeauna când am scris m-am străduit să ţin seama de hotărârea  luată, ceea ce a fost pentru mine o disciplină severă şi folositoare.
          Tot în camera accea m-am deprins ca din clipa când am încetat să lucrez să nu mă mai gândesc la ceea ce scriam până a doua zi când aveam să continui. Astfel, până ce povestirea se închega mai departe în subconştient, puteam să ascult ce vorbesc oamenii, să observ tot ce se petrece în jurul meu pentru a afla cât mai multe – măcar aşa speram; obişnuiam să citesc ca să nu fiu obsedat de viitoarea mea operă, aşa încât să devin incapabil de a o realiza. Când coboram după o zi rodnică – ceea ce depindea atât de disciplină cât şi de noroc – simţeam o bucurie nespusă şi socoteam că am dreptul să mă duc unde vreau.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu