marți, 25 decembrie 2012

MOARTE SUBITĂ



N-am citit nici o carte din seria Harry Potter a scriitoarei britanice J.K. Rowling şi poate n-aş fi citit nici „Moarte subită”, ultimul ei roman (primul pentru adulţi), dacă n-aşi fi primit cartea, cu o săptămână în urmă, cadou de Crăciun, de la fiul meu Mihai.
Înainte de-a începe lectura ei, am citit pe ultima copertă câteva impresii a unor prestigioase publicaţii britanice:
  • O radiografie tăioasă şi plină de umor negru a societăţii contemporane, împărţită în clase…. O remarcabilă poveste despre moralitatea vremurilor noastre. – Daily Express;
  • „Moarte subită” constituie o evocare strălucită şi captivantă a societăţii britanice de aztăzi. – The Mirror
  • Un roman mare, ambiţios, strălucitor, amuzant, emoţionant, care ilustrează magnific Anglia de azi…. J.K. Rowling are o adâncă înţelegere atât a fiinţei omeneşti, cât şi a literaturii. – The Magazine
  • Ritmul acţiunii este alert şi captivant, personajele sunt credibile şi regăsim observaţii extrem de pertinente la adresa ambiţiilor sociale ale acestora….un efort artistic îndrăzneţ şi singular. – The Sunday Telegraph.
Şi acum impresiile mele:
       În primul rând, cartea este interesantă şi foarte bine scrisă, J.K. Rowling dovedindu-se a fi o mare scriitoare. Cartea însă  nu este o radiografie a întregii societăţi britanice ci numai a unei părţi din ea. Autoarea nu ne plimbă nici prin  palatul Buckingham, nici prin Camera Lorzilor sau cea a Comunelor şi nici prin reşedinţele marii nobilimi britanice sau a ale marilor proprietari. Eroii cărţii fac parte fie din mica burghezie al unui orăşel de provincie, fie din clasa muncitoare a aceluiaşi oraş, fie se situează la marginea societăţii. E bine că lucrurile stau aşa, pentru că, majoritatea cititorilor au ocazia să se compare cu indivizi de aceiaşi categorie socială cu ei. Pentru noi românii e şi mai bine, pentru că avem ocazia să vedem cum vom arăta peste un număr - nu ştiu câţi – de ani, pentru că , nu-i aşa, dorim să ne integrăm în societatea occidentală şi să devenim asemenea componenţilor ei? Vreau să vă spun că până înainte de a citi această carte îmi doream şi eu acelaşi lucru, dar, acum, nu mi-l mai doresc. Dar nu numai atât: dacă aş putea, m-aş întoarce în societatea copilăriei mele, cea dinaintea celui de al Doilea Război Mondial sau chiar în cea din perioada de destindere, de după război. Ştiu însă că lucrul acesta nu este posibil şi ceea ce este mai trist este că am făcut deja primii paşi spre acea societate şi, cu siguranţă, n-o să-i putem evita nici pe următorii. Iată cum arată societate britanică de azi, zugrăvită de scriitoare:
  • Şcoala este un loc în care copii sunt constrânşi să-şi petreacă o parte din tipul lor; unii din ei, ajunşi în clasa a VI-a, nu ştiu să citească; elevii fumează, se droghează şi fac sex între ei; se poartă necuviincios cu profesorii şi scriu obscenităţi pe lucrările de control; au un limbaj şi un comportament  vulgare.
  • Localităţile lor sunt, în general, îngrijite, casele sunt frumoase, oamenii par respectabili. Dar, dacă pătrunzi în aceste case şi în viaţa locatarilor lor, ai surpriza să descoperi, aproape fără excepţii, familii nefericite, caractere urâte, drame familiale.
  • Există şi cartiere în oraşele lor care seamănă cu  unele de pe la noi, cu case la fel de mizere şi străzi la fel de murdare pe care mişună interlopi care nu se deosebesc de ai noştri, chiar dacă vorbesc englezeşte (o engleză pocită, e adevărat).
  • Au o mulţime de asociaţii şi fundaţii umanitare şi de asistenţă socială care se pare că se învârt în gol.
  • Ce m-a mirat cel mai mult este că n-am întâlnit la nici unul din personajele cărţii, indiferent de pătura lui socială, nici un fel de preocupare culturală! Nimeni nu citeşte, nimeni nu merge la teatru sau la operă, nimeni nu ascută o altfel de muzică decât pop sau rap! Adulţii îşi petrec timpul liber în faţa televizoarelor, iar tinerii în faţa calculatoarelor. Cred că tocmai această lipsă de preocupări culturale serioase este cauza care face ca societatea lor (şi a noastră) să decadă.
  • Ritmul cărţii nu este în totalitate alert şi captivant. Pe alocuri el mai şi lâncezeşte, autoarea întrând în pre multe amănunte, nu toate foarte semnificative  pentru ceea ce  ea şi-a propus să ilustreze.

 

 
Citeşte mai mult >>

duminică, 16 decembrie 2012

DE CE ESTE ROMÂNIA ALTFEL?


Este vorba despre cartea cu acelaşi titlu a lui Lucian Boia. Am cumpărat-o tot de la Gaudeamus şi m-am bucurat să aflu că a fost cea mai vândută carte a târgului. Prin urmare, mi-am zis, am ştiut să aleg! Nu la fel de bucuros am fost după ce am citit-o. De ce? Pentru că Lucian Boia ne spune nişte adevăruri crude referitoare la noi românii. Este adevărat, le-a mai spus, pe rând, şi în celelalte cărţi ale sale. De data asta ni le serveşte, în rezumat, pe toate deodată şi ne provoacă o indigestie, adică un rău de ordin intelectual, sentimental, patriotic, nici nu ştiu cum să-i spun! Mi-au căzut greu  şi la stomac!
E un şoc să ţi se spună că, de fapt, noi românii nu ştim din cine ne tragem - sau că ne tragem din toţi care-au trecut „pe strada noastră”- şi că nu ştim de ce, după ce  ne-am încrucişat cu toate neamurile, vorbim totuşi o limbă romanică! Nu-ţi pică bine să ţi se reamintească că ţările române sunt ultimele care au luat naştere în Europa, după care să ţi se spună: Când eşti la urmă ai şanse să rămâi tot acolo, iar apoi să ţi se demonstreze că am reuşit să ne „valorificăm” aceste şanse!  Îţi vine greu să ţi se spună că până în secolul al XIV-lea am fost analfabeţi! Eşti şocat să afli că domnitorii noştri au fost altceva decât ni s-a spus până acum, că cei ce-şi ziceau Basarabi nu erau de fapt Basarabi, că Mihai Viteazul nu era nici barem român! Că am fost şi că am rămas ţărani, că majoritatea românilor am trăit şi trăim la sate,  nu trebuia să ni se mai spună, o ştim şi o vedem, dar că şi din punct de vedere al urbanizării suntem pe ultimul loc în Europa, o aflăm acum.
În vechime am fost nişte troglodiţi. Abia în secolul al XIX-lea am început să ne mai deşteptăm şi să ne mai cizelăm. Am făcut-o împrumutând de la alţii şi imitându-i pe alţii, noi n-am fost în stare să crem cine ştie ce: scrierea chirilică am luat-o de la bulgari, cea latină de la occidentali, slavona veche, greaca şi franceza au fost, pe rând, limbile noastre culturale. Prima noastră constituţie am luat-o de la belgieni, legislaţia am luat-o de la francezi , primele noastre universităţi şi Academia Română au fost create tot după model occidental. În materie de arte n-am fost altceva decât nişte imitatori: Grigorescu este un pictor „francez” (s-a format la Barbizon); nici Aman, Andreescu, Luchian, nu sunt români prin maniera de a picta; Eminescu este un „occidentalizat”, de formaţie germană. România este invadată de străini - evrei în principal - a căror pondere în economie şi comerţ este de aproape 50%. Multe din marele realizări ale secolului sunt legate de străini: Carol Davila în medicină, Paul Gottereau şi Albert Galeron în arhitectură, Pavel Kiseleff în administraţie, Carol I în modernizarea ţării
Dintr-un complex de inferioritate al românilor se naşte, la începutul sec XIX, ideea Şcolii Ardelene a originii noastre latine. La mijlocul secolului, o idee şi mai năstruşnică: Nicolae Densuşianu pledează pentru originea noastră sută la sută dacă. Ne lăudăm fără temei că, în vechime, domnitorii noştri au stat de pază la porţile Europei.  Suntem antisemiţi, antimaghiari.
Corupţia şi clientelismul sunt sporturile noastre naţionale. Avem nevoie de tătuc, ne aranjează  regimurile totalitare. Nu avem şira spinării, deviza noastră fiind „Capul plecat sabia nu-l taie”. În 1868, Titu Maiorescu spune, referitor la societatea românească că este o formă fără fond. Suntem o ţară neserioasă. „O ţară tristă, plină de umor” (Gh. Bacovia).
După înfăptuirea României Mari, la 1918, Lucian Boia ne demonstrează că nu am devenit nici stat naţional ( minorităţile naţionale deţin o pondere importantă în total populaţie), că n-am reuşit să ne construim o economie importantă (venitul pe cap de locuitor este unul din cele mai mici din Europa; agricultura continuă să fie neperformantă), n-am reuşit să ne edificăm o democraţie veritabilă (obişnuinţa românilor de-a vota cu puterea, se instaurează dictatura lui Carol II).
Afirmaţia că România a trăit o epocă de aur între cele două războaie, este falsă. Singurul lucru notabil din această perioadă este o viaţă culturală efervescentă, în care se remarcă evreii.
Nu prea avem onoare. Figurile pe care le-am făcut diferiţilor aliaţi în timpul celor două războaie mondiale au făcut ca credibilitatea României pe plan internaţional să fie foarte scăzută.
În România a fost Holocaust. În România n-a fost Holocaust. În carte sunt susţinute ambele teze, un mod solomonic de a judeca uneori situaţiile de către Lucian Boia.
În ciuda faptului că în 1944 la noi în ţară erau doar o mie de comunişti, România avea să devină una din cele mai comuniste ţări. Populaţia fie că a îmbrăţişat comunismul - de regulă din oportunism - fie că i s-a supus aproape fără să crâcnească. Comunismul  a deprins oamenii cu minciuna şi hoţia. Pilele şi relaţiile au devenit modalităţile cele mai uzitate pentru a răzbate şi a reuşi. Economia subterană a atins cote mari. Deviza oamenilor muncii din România: „Voi vă faceţi că ne plătiţi, noi ne facem că muncim”. Treptat regimul devine tot mai naţionalist. Ne vindem minorităţile conlocuitoare (evreii şi germanii), ne uităm la TV la bulgari, sârbi şi unguri, pentru că la noi nu prea mai avem ce vedea.
Lucian Boia spune: Orice societate are ce merită. Aşa se face că noi ne-am pricopsit cu Ceauşescu, care a avut ambiţia să facă din România „cea mai cea” ţară. Sub domnia lui Ceauşescu, în 25 de ani, s-a construit mai mult decât, laolaltă, sub toate stăpânirile succesive, de la regii daci, trecând prin epoca voivodală, până la suveranii României moderne, afirmă autorul. El demolează biserici, vrea să mute pe ţărani în blocuri. Reuşeşte să păcălească pe conducătorii statelor capitaliste luându-şi o înfăţişare de democrat; regina Marii Britanii îl plimbă cu caleaşca. Românii o duc din ce în ce mai greu, dar continuă să rabde şi să tacă.
În decembrie 1989, a „explodat mămăliga”. Am avut revoluţie la televizor şi terorişti fantomă. Ceauşeşti au fost împuşcaţi.  În 1990  Ion Iliescu a fost ales preşedinte cu 85% din voturi şi a demarat instaurarea în ţară a unei „democraţii originale”. Partidul Comunist a fost desfiinţat, dar comuniştii rămân stăpâni pe ţară. Securitatea şi-a schimbat numele. Am speriat Occidentul cu mineriadele şi, în sfârşit, o veste bună: între 2000 şi 2008 avem o creştere viguroasă a economiei.
N-avem  o elită veritabilă. Am moştenit-o pe cea comunistă, fabricată pe bază de dosar. Avem profesorii universitari şi academicienii care nu-şi merită titlurile. Impostura e în floare. Victor Ponta a plagiat şi, cu siguranţă, mulţi alţii. Universităţile particulare româneşti fabrică masteri şi doctori contra-cost. Ponderea populaţiei rulare în total populaţie este ridicată. Satul seamănă cu o margine de oraş, iar întreagă România cu o mahala. Manelele sunt pe cale de-a deveni muzică naţională.
Românii, în medie, nu sunt probabil mai puţin instruiţi decât  occidentalii. Sunt însă, cu siguranţă, mai puţin educaţi, scrie Lucian Boia. Mai sunt românii o naţiune? se întreabă el. Ne-am ales ca brand de ţară o frunză verde, adică nimic! Occidentul ne confundă cu ţiganii. Românilor aflaţi în străinătate le este ruşine să-şi decline naţionalitatea. Ne lipsesc nemţii şi evreii.
Suntem apatici. Ni s-au redus salariile cu 25% şi n-am protestat. La UE acceptăm tot ce ni se oferă. Suntem incapabili: în 2012, n-am reuşit să absorbim decât 10% din fondurile europene nerambursabile, în timp ce polonezii le-au absorbit 100%.
Viaţa politică din România lasă o senzaţie de „neautenticitate”. Ideologiile nu înseamnă nimic. Se migrează într-o veselie de la un partid la altul. Sloganul politicienilor este: „A fi sărac nu este o virtute”. Statul este devalizat sistematic, de cine poate şi de cine apucă. A fost condamnat comunismul, dar asta n-a schimbat nimic. Lege lustraţiei tinde să se transforme într-o caricatură.
Circul din vara anului 2012: Traian Băsescu este suspendat. El a încălcat constituţia în spirit şi s-a priceput ca, încet, încet, în câţiva ani să ia în mână aproape toate frâiele conducerii statului şi a avut, categoric, tendinţe dictatoriale, dar n-a apucat să fie un dictator veritabil. Cei care l-au suspendat  n-au dat o lovitură de stat, au mers puţin alături de constituţie şi s-au grăbit foarte tare, alarmând Uniunea Europeană. Comisia Europeană nu l-a sancţionat pe Traian Băsescu pentru derapajele lui, dar s-a grăbit să-i sancţioneze pe „pucişti”.. Vicor Ponta a aceptat în mod slugarnic cele 11 porunci ale Bruxelului. Referitor la tandemul Anonescu Ponta, Lucian Boia declară: N-ar strica o linie de mijloc, cu mai puţine plecăciuni şi un dram de decenţă în exprimări. Preşedinta Lituaniei, în vizită la  Cotroceni, a spus, adresându-se întregii clase politice româneşti: Maturizaţi-vă şi fiţi responsabili! Toată lumea a tăcut. Cota monarhiei este în creştere.
În final, Lucian Boia conchide: România este o ţară care se încăpăţânează să fie altfel. Ceea ce înseamnă uneori  şi reuşite, nu doar neîmpliniri şi dereglări. Necazul este că ceea ce nu merge într-o societate ajunge să strice şi ceea ce merge. Nu este un merit să mergi corect, e o deficienţă să mergi strâmb.
La o sesiune de autografe de la Librăria Humanitas Cişmigiu, i-am spus lui Lucian Boia în timp ce-mi acorda autograful pe cartea cumpărată la Humanitas: „Ar trebui să scrieţi şi despre români cu care ne mândrim şi despre faptele şi realizările lor ca să ne mai echilibrăm din punct de vedere emoţional, după citirea cărţii Dvs.” „Fiecare o să se echilibreze singur” mi-a răspuns  el. „ Aţi închide şi gura celor care susţin că vedeţi istoria noastră într-o lumină prea sumbră”, i-am mai spus eu. „N-o văd într-o lumină sumbră, ci în una adevărată”, mi-a răspuns el. „Da, este adevărată….” i-am răspuns eu, dar n-am avut timp să adaug că, totuşi, în cărţile lui se leagă, cu predilecţie, de evenimente care ne pun într-o lumină nefavorabilă.
Citeşte mai mult >>

luni, 10 decembrie 2012

CUM E SĂ FII FEMEIE?



Întâmplarea a făcut ca imediat după cartea lui Carmen Muşat- Coman, să o citesc pe cea a lui alex ştefănescu, cum e să fii femeie? – dialog cu lia faur ( Am reprodus ortografia copertei. N-am înţeles de ce au acceptat să li se scrie pe coperta numele cu litere mici? Aşa faci când vrei să-l scazi în importanţă pe cineva sau să-ţi dovedeşti dispreţul pentru el; imediat după Revoluţie, numele lui Ceauşescu era scris numai cu „c” mic; n-am înţeles nici de ce numele  Liei Faur este scris cu litere  mai mici decât cel al lui Alex Ştefănescu?) Spre deosebire de autoarea cărţii „Cum s-a făcut de am rămas la cratiţă”, o feministă militantă,  Lia Faur, care a dus greul cărţii,  e o anti-feministă. Ea declară: Nu vreau să fiu egală cu bărbatul, imaginea mea ar avea, poate, de suferit. Deşi nu răspunde clar la întrebarea repetată a lui Alex Ştefănescu: Dacă Dumnezeu ar întoarce timpul înapoi, până înainte de naşterea ta, şi te-ar întreba ce vrei să fii, femeie sau bărbat, ce i-ai răspunde?, din interviu rezultă că, una peste alta,  Lia Faur este mulţumită cu statutul ei de femeie. De altfel, la un moment dat chiar declară: E, fără îndoială, un noroc să fii femeie, poate şi pentru că trupul femeii este supus mereu la probe, biciuit, studiat, scrutat în taină sau de-a dreptul, mângâiat, dorit sau adorat.
Când am terminat de citit cartea m-am întrebat dacă a fi femeie înseamnă doar ceea ce a spus Lia Faur? Categoric nu. Ea a spus ce înseamnă să fii Lia Faur, o femeie tânără, inteligentă, cultă şi frumoasă pe deasupra (rezultă asta şi din ce spune despre ea, dar i-am văzut  şi imaginea pe Internet). Ca să afli cum e să fii femeie, în general, ar trebui să intervievezi câteva sute de femei de condiţii sociale şi vârste diferite şi pe baza răspunsurilor lor să încerci o concluzie.
M-am mai întrebat - ceea ce de fapt s-a întrebat la un moment dat şi Lia Faur - cum de Alex Ştefănescu n-a aflat răspunsurile la întrebările pe care i le-a pus ei, de la mama, bunica, sora sau soţia sa? Părerea mea este că le-a aflat, că le ştia şi că, de fapt, pe el nu l-a interesat cum e să fii femeie, în general, ci cum e să fii Lia Faur.
E interesant să fii Lia Faur! Mi-a plăcut lipsa ei de inhibiţie şi răspunsurile ei care mi s-au părut sincere. Meritul lui Alex Ştefănescu a fost să pună întrebări interesante, unele de-a dreptul incomode şi să le însoţească de câteva istorioare interesante, povestite cu talentul lui cunoscut.  Redau, integral sau parţial, câteva din întrebările lui mai deosebite:
·         Ce bărbaţi sunt neutri din punct de vedere sexual pentru tine? Cei prea tineri? Cei prea bătrâni? (aici probabil că Alex Ştefănescu s-a gândit la el) Cei bolnavi? Cei urâţi? Cei proşti? Cei insignifianţi din punct de vedere social?
·         Pe vremea când erai încă un copil, cum îţi imaginai sexul bărbatului, sexul propriu-zis?
·         Dintr-o carte a ei (Claudia Golea n.n.) mi-a rămas totuşi în minte o mărturisire, în legătură cu actul sexual, pe care aş vrea s-o comentezi. Ea spune că nu înţelege ce plăcere pot găsi bărbaţii introducând ceva în cineva, când adevărata plăcere constă, dimpotrivă, în a primi ceva înăuntrul tău.
·         Nu te simţi înjosită când trebuie să-ţi desfaci picioarele în faţa ginecologului?
Nu redau, nici barem în rezumat, răspunsurile Liei Faur. Vă asigur însă că sunt interesante şi că merită să citiţi cartea ca să le aflaţi.
Citeşte mai mult >>

marți, 4 decembrie 2012

CUM S-A FĂCUD DE-AM RĂMAS LA CRATIŢĂ

 
Cartea „Cum am făcut de-am rămas la cratiţă” este o culegere de articole ale lui Carmen Muşat Coman publicate în revista „Femeia”, pe vremea când era redactor la această revistă. În toate articolele, autoarea pledează pentru egalitatea în drepturi şi obligaţii ale femeilor cu bărbaţii. Reţineţi bine, în „drepturi şi obligaţii”, adică şi în „obligaţii”, ceea ce înseamnă  că odată ce femeile reuşesc să facă tot ceea fac şi bărbaţii, ar fi cazul ca ele să-şi împartă obligaţiile „tradiţionale” cu ei, obligaţii care ţin de creşterea copiilor şi îndeletnicirile casnice.
Desigur, autoarea nu este prima care pune în discuţie aspecte legate de inegalitatea femeii cu bărbatul. După cum bine ştim ele au fost agitate  de zeci sau chiar sute de ani de mişcarea feministă mondială. Dar, deşi ele au fost discutate şi para-discutate, nu cred că a mai făcut-o cineva aşa cum o face Carmen Muşat-Coman! Articolele ei sunt spirituale şi pline de ironie  şi autoironie, motiv pentru care se citesc cu plăcere şi interes. Câteva titluri sunt edificatoare, cred eu: Curat emancipare, Mitul femeii inteligente, Bărbaţii – nu gospodine în blugi ci parteneri, Despre orgoliul masculin, Geaba vreţi voi emancipare….cifrele vorbesc!, „Nu putem călări amândoi acelaşi cal”, Halal egalitate, Coaliţie….. păguboasă, Luptă-n vânt, Extremismul egalităţii, Frankestein, în variantă feminină, De ce se tem bărbaţii?, Şmecherii…masculine, Militante pentru dreptul la cratiţă, „Mă omoară al meu dacă…”, Egalitatea sexelor – victorie deşartă.
M-am întrebat dacă toate femeile ar vrea să fie egale cu bărbaţii lor? Femeile de mineri de exemplu? Sun convins că n-ar dori să intre în mină în locul lor şi nici n-ar avea curajul sau le-ar lăsa inima, să le cedeze din atribuţiunile lor de casnice. Mai sunt şi alte profesii „bărbăteşti” pe care femeile n-ar dori să le practice. Egalitatea deplină în drepturi şi obligaţii „merge” la soţii cu aceiaşi pregătire profesională şi cu aceleaşi serviciu, cum ar fi profesorii, medicii, funcţionarii şi la toţi pensionarii. Eu fac parte din ultima categorie, m-am recunoscut în multe din ipostazele în care suntem arătaţi cu degetul şi muştruluiţi noi, bărbaţii, şi m-am genat.  Cred că la fel vor face şi ceilalţi în situaţia mea.  Nu m-am grăbit să-mi cumpăr imediat un şorţ şi să preiau câteva din corvezile casnice de la soţia mea, dar mă gândesc serios la asta.
Citeşte mai mult >>