FĂRĂ BASTON PRIN PARCURILE BUCUREŞTENE (4)

2.2  Gemenele

    Este vorba de două fetiţe  gemene,  Arissa şi Briana, cărora le mai zicem  α şi β. Sunt nepoatele fostului meu coleg, Vali. Le ştiu, din poveşti, înainte de-a se naşte. Am fost la botezul lor, apoi le-am întâlnit de mai multe ori în parc. Le-am văzut cum cresc şi cum se fac tot mai frumoase şi mai simpatice. Le-am luat în braţe, le-am plimbat cu căruciorul, le-am ţinut de mână când au început să meargă. Cu alte cuvinte, m-am bucurat şi mă bucur de ele ca şi cum ar fi nepoatele mele.

 

Cu părinţii  Andrada şi Mihai, în iarna lui 2011

 

Când aveau şapte luni, noiembrie  2011

 

Mama o învaţă pe Briana să meargă, 2012

 

La groapa cu nisip, vara lui 2012

 

Ştim să mergem

 

In iarna 2013

 

Cu mamaia Puşa

 

Cu tataia Vali

 

Mamaia Puşa şi Tataie Vali fac parte din acea categorie de părinţi care îşi sacrifică viaţa personală pentru copiii şi nepoţii lor. Am cunoscut muţi astfel de părinţii. Unii dintre ei mi s-au plâns că deşi fac tot ce pot pentru copiii lor, nu reuşesc să-i mulţumească. Copii lor ar vrea ca ei să facă şi mai mult şi probabil că nici dacă şi-ar da viaţa pentru ei n-ar considera acest gest suficient. Alţii mis-au plâns că după ce n-a mai fost nevoie să aibă grijă de nepoţi, părinţii nu le-au mulţumit în nici un fel, iar nepoţii, după ce s-au făcut mari, le-au întors spatele. Sper, din toată inima, ca lui Puşa şi Vali să nu li se întâmple aşa ceva.



Citeşte mai mult >>

FĂRĂ BASTON PRIN PARCURILE BUCUREŞTENE (3)

2.1 COPIII

Nu există tablou uman mai reconfortant decât cel pe care ţi-l oferă copiii la joacă. Aşa cum am spus, în Parcul Naţional s-au amenajat, după 1989, câteva locuri de joacă pentru ei. Aici îşi aduc părinţii (de obicei mamele), respectiv bunicii, copiii sau nepoţii, după ce ei au învăţat să se ţină pe propriile picioare. Greşesc, la groapa cu nisip sunt şi copii care nu se ţin încă pe picioare, dar ştiu să meargă de-a buşilea.

Copiii aleargă,  se caţără, alunecă pe tobogane, se dau în leagăne etc. Alergă şi ţipă, se caţără şi icnesc, alunecă şi râd,  cad şi plâng etc.

Unii părinţi, dar mai ales unii bunici, se amestecă în jocul lor, îi urmăresc de aproape, le dau mereu sfaturi sau îi ceartă. Alţii stau de vorbă pe băncile din apropierea locurilor de joacă şi mai şi trag din când în când cu ochii la odraslele sau nepoţii lor.

Bunicii sunt mult mai grijulii cu copiii decât părinţii. E normal: ei i-au primit pe inventar întregi şi nevătămaţi şi vai de ei dacă-i duc acasă cu vre-o julitură sau, doamne fereşte, cu o mână sau un picior rupt. Din cauza asta, unii dintre ei sunt exagerat de grijulii: „Nu te căţăra că ai să cazi!”, „Nu alerga că o să transpiri!”, „Nu te juca în nisip că ai să te murdăreşti!” etc. Mai rămâne să le zică: „Nu respira, că aerul este plin de microbi!”

Pe copii îi mai vezi şi pe alei, în cărucioare, în marsupii, ţinuţi de mână sau lăsaţi liber. Cei mai simpatici sunt cei care abia învaţă să meargă, ocrotiţi de însoţitori sau ţinuţi, pur şi simplu, de gulerele din spate ale hăinuţelor. La fel de simpatici sunt cei mititei, care aleargă după porumbeii care ciugulesc  ceva de pe jos.

Pe copiii mai mărişori, îi trage aţa la jocuri şi-şi tapează părinţii sau bunici de 1ei şi fise. Părinţii, dar mai ales bunicii, cedează până la urmă insistenţelor sau smiorcăielilor lor.

Săniuşul este  un  spectacol de top. Nici într-un alt loc din parc nu este atâta gălăgie, atâta veselie. Copiilor, indiferent dacă sunt băieţi sau fete, le place viteza şi orice în stare să le crească secreţia de adrenalină. Nu-i de mirare că după ce devin mari, apasă uneori până la fund pedalele de acceleraţie ale maşinilor! Îmi plac şi mămicile care se dau cu sania împreună cu odraslele lor sau, pe post de căluţi, îi trag cu sania pe cei prea mici. Taţii sunt şi ei prezenţi dar nu în număr atât de mare ca mamele. Un motiv în plus ca să ne iubim mai mult mamele.

Meciurile de fotbal între copii sunt , cred eu, mai frumoase decât cele între adulţi. Este mai multă pasiune şi dorinţă de afirmare

 

Locul de joacă

Cu căruciorul

În marsupiu

Măsură de siguranţă

Alergând după porumbei

 Biciclistul

Fotbaliştii

La săniuş

Mama, biata de ea.

 

 

 

 

 

Citeşte mai mult >>

POPAS DUHOVNICESC (24)

Transcenderea pluralismului individual

reflecție la Duminica a XVII după Rusalii, Evanghelia femeii cananeence

(Matei 15.21-28 )

 

Titlul pe care l-am atribuit acestei scurte meditații, la o primă vedere ascunde un conținut pretențios și greu de înțeles însă pentru a nu crea această impresie vreau să definesc, de la început,  cuvintele care-l alcătuiesc, delimitând o perspectivă teologică și un conținut moderat. Termenul ,,a transcende’’ înseamnă a depăși limita cunoașterii experimentale, a realității perceptibile, ,,pluralismul individual’’ spune că faţă de ceilalţi eşti mereu altcineva, sau altceva, depinzând de modul cum te raportezi la fiecare dintre ei, mai concret suntem ispitiți să ne ascundem în spatele unei măști.

Pericopa evanghelică ne prezintă o femeie îndurerată care vine la Mântuitorul suspinând din adâncul sufletului de mamă, pentru fiica ei: ,,Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de un demon’’, (Matei 15,22). Mântuitorul îi simte sinceritatea, îi pătrunsese în inimă și-i dăduse curajul de a veni la El, dar nu i-a răspuns nici un cuvânt, lăsându-i credința ei să se manifeste. Dialogul care urmează, dintre Hristos și femeie, este unul mănos în semnificații. Am putea condamna opoziția Mântuitorului la cererea disperata a mamei, cel puțin la prima vedere.

Comportamentul potrivnic al Mântuitorului, era un examen de conștiința și de credință la care era supusă cananeanca. Pedagogul pregătește un suflet pentru întoarcerea din întuneric la lumină. Cuvintele cu care Mântuitorul o ispitește sunt greu de acceptat: ,,Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel’’,(Matei 15,26) sau ,,Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor’’,(Matei 15,26). Dacă separăm  aceste cuvinte de contextul  în care au fost rostite, observăm că acestea nu fac parte din limbajul uzual al Mântuitorului, Care a venit să mântuiască pe tot omul ce vine în lume, care Dumnezeu fiind s-a făcut om, ca pe om să-l facă ,,dumnezeu”. Femeia nu ripostează ci se pregătește într-o profundă smerenie să răspundă cuvintelor Mântuitorului: ,,Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor’’ (Matei 15,27). O mare tăcere se așterne în jur, toți cei prezenți rămân încremeniți de răspunsul femeii, iar Mântuitorului nu întârzie să-i ofere calificativul examenului, pe care tocmai l-a trecut, prin cuvintele: ,,O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela’’ (Matei 15,28).

Pentru a face legătura cu tema acestei cuvântări sunt necesare câteva precizări. Viața noastră se derulează pe o mare scenă în care fiecare își trăiește propriul rol. Personajele principale, pentru publicul exigent gata să ne aclame sau să ne huiduie, suntem noi. Deci fiecare este în același timp personaj principal în propria-i  reprezentație dar face parte și din publicul pretor, care jurizează prestația unui alt spectacol. Deloc de neglijat sunt culisele acestei mari scene care joacă un rol important, actorul se retrage din fața ochilor critici, dezbracă haina de scenă, leapădă ,,ficțiunea’’ teatrală. M-aș opri puțin asupra locului unde s-a petrecut acțiunea, în afara cetății Tirului și a Sidonului, ai căror locuitori erau porecliți ,,câini,, de evrei, datorită fărădelegilor săvârșite, desfrâul, blasfemia adusă lui Dumnezeu și păcate dintre cele mai urâte.

Femeia iese dintre locuitorii acestor cetăți, pentru a-l întâmpina pe Hristos. Dacă ar fi purtat dialogul în prezența conaționalilor săi, probabil femeia ar fi fost omorâtă cu pietre pentru trădare. Nu mai are nevoie de public, își interpretase destul rolul, se grăbea în liniștea culiselor. Purta masca unei cananeence, însă în spatele femeii de alt neam (decât cel evreiesc) se ascundea un suflet îndurerat, dar credincios.

Apostolii și cei care îl urmau pe Mântuitorul primesc o lecție de duhovnicie de la Acesta. Mântuitorul îmbrățișează, în scop pedagogic, mentalitatea greșită a poporului evreu, aceea de a-i desconsidera pe cei de alt neam și a-i numi câini pentru starea de păcătoșenie în care se afundaseră. Când cananeanca dă la o parte masca, apostolii și cei prezenți cunosc marea credință a mamei. Cu un cuvânt au ieșit toți din cercurile lor înguste, la orizontul cel mai larg, care este liniștea dumnezeiasca, și care tămăduiește orice boală și liniștește orice vifor din suflet.

Modul în care relaționăm cu ceilalți sau, mai degrabă, cât de mult îi iubim pe ceilalți, depinde de cât de goliți suntem de idei, concepte și așteptări. O dată cu conceptul de „relație” apar și așteptările, amintirile relațiilor trecute, precum și alte concepte mentale personale și culturale condiționate despre cum ar trebui să fie o „relație”. Noi vom încerca mai mereu să modelăm realitatea conform acestor concepte. Dar trebuie să vină cineva sa te scoată din cercul tău chinuitor de îngust, căci masca pe care o folosești te ia în vârtejul ei și te închide dinspre toată lumea și dinspre orice lume. E parcă, o prelungire a iadului după tine.

Din păcate nu suntem sinceri unii cu alții, omul se comportă într-un fel în societate și altfel acasă în familie. Doar Hristos cunoaște adevărata față a noastră, El este cel care ne învață sinceritatea. A te ascunde după o mască este dovada unui egoism dus la extremă, oamenii din jurul tău nu-ți mai văd chipul, ci văd doar o proiecție a sentimentelor și a acțiunilor bine controlate. Nu ne ascundem doar noi ci îl ascundem și pe Dumnezeu. Mă refer aici la omul care ascunde in spatele unei măști a unui om bun, o minte diabolică. Rețelele de socializare de pe internet confirmă acest adevăr, de fapt acest joc de roluri devine atractiv și copiii noștri cad în mrejele acestui pericol. Copiii devin adulți, bătrânii devin adolescenți, obsedații sexual devin copii, criminalii devin prieteni.

Sinceritatea face parte din firea noastră, din datul nostru firesc, de aceea trebuie să cultivăm în jurul nostru relații bazate pe onestitate, pe dragoste și nu pe aparențe, măști care vor fi descoperite mai devreme sau mai târziu provocând multă suferință și aici mă refer și la judecata de pe urmă când toate se vor descoperi. Pluralismul individual nu încurajează stabilirea unor relații trainice, naturale, ci îi dezbină pe oameni care nu mai au încredere în nimeni și în nimic pentru că totul ar putea fi neadevăr ascuns după masca adevărului. Omul care l-a găsit pe Hristos, ca și femeia cananeancă, se comportă natural, inspiră încredere plină lumină dumnezeiască. În momentul în care Dumnezeu sălășluiește în adâncul sufletului tău, acțiunile tale devin precise și rapide, curgând din intuiția profundă a realității experimentată ca stare interioară. Mintea se transformă într-un instrument excepțional de flexibil și plin de acuratețe iar sursa principală de informații devine Hristos.

Exercițiul smereniei, al iubirii, al sincerității ne ajută să vedem lumea altfel, schimbată de dragostea lui Dumnezeu. Cananeeanca ascundea în spatele unei măști, o mare credință un suflet nobil în care Hristos poposește. Oare noi ce fel de mască purtăm, pe cine ascundem? Dacă ascundem răutatea noastră, ascundem ură, frustrare, răzbunare și punem masca omului bun și prietenos, este vremea schimbării, a transcenderii pluralismului individual. Fiecare vom da socoteală pentru faptele noastre, pentru rătăcirile noastre sau pentru smintelile provocate celor din jurul nostru. Să-i facem loc în viața și în sufletul nostru lui Hristos. Toate sunt pieritoare, atât reprezentația noastră pe marea scenă a vieții, faima prestației noastre chiar și publicul, toate trec. Este important ca atunci când se va trage cortina și rămânem doar noi și Hristos să nu ne simțim părăsiți.

                                                                                 Pr. Crăciunaș Adrian

Citeşte mai mult >>

FĂRĂ BASTON PRIN PARCURILE BUCUREŞTENE (2)

2. PARCUL NAŢIONAL

 

Parcul Naţional, din apropierea Barierii Vergului, este cel mai aproape de casa mea, aşa că nu e de mirare că acolo îmi fac majoritatea plimbărilor. De el mă legă şi câteva amintiri vechi.

La o întâlnire a cititorilor romanului „Un om între oameni” cu scriitorul Camil Petrescu, în anul 1955, la Uzinele 23 August din Bucureşti, la care am participat şi eu, am  aflat că pe vremea lui Nicolae Bălcescu, eroul cărţii lui, la est de Bariera Vergului  se aflau grădini de legume, vii şi livezi de pomi fructiferi.

Din cartea lui Gheorghe Parusi „Bariera Vergului sau Viaţa unui băiat de Bucureşti”, apărută în 2009, am aflat că pe locul unde se află azi Parcul Naţional, se aflau, înainte de 1953, Gropile Vergului,  un maidan mare, cu două bălţi, în care se scălda când era copil.

Cu ocazia Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor de la Bucureşti, din anul 1953, s-a inaugurat Parcul 23 August, care după 1989 a devenit Parcul Naţional. În anul acela eram elev la o şcoală tehnică din Cluj şi, în preajma deschiderii festivalului, făceam practică la Fabrica de Scule Râşnov de lângă Braşov. Cu banii din bursă şi cu cei câştigaţi lucrând în timpul practicii, am venit la Bucureşti să văd festivalul. Era prima mea venire în capitală. Bucureştiul, în haină de sărbătoare, mi-a făcut o impresie extraordinară! Cu acea ocazie am asistat, la Teatrul de Vară din parcul abia inaugurat, la o paradă a costumelor naţionale a participanţilor la festival şi am văzut meciul România-Ungaria pe Stadionul 23 August, de 80.000 de locuri, inaugurat cu acelaşi prilej. Ne având invitaţii, atât la teatru cât şi pe stadion am intrat pe blat, folosindu-mă de nişte şmecherii învăţate la Cluj.

Iată cum arăta parcul atunci:

Între 1954 şi 1956, am jucat volei la echipa „Metalul Bucureşti” din campionatul orăşenesc. Făceam antrenamente pe terenurile de volei din Complexul Sportiv 23 August şi locuiam în apropierea stadionului, în fostul cămin de burlaci al Uzinelor 23 August, azi Spitalul Judeţean Ilfov.

Între 1958 şi 1989, parcul a fost completat  cu un patinoar acoperit, cu o sală de atletism şi cu restaurantul Riviera, pe malul lacului.  După 1989, s-au amenajat locuri de joacă pentru copii, un teren de fitness, mese pentru ping-pong, un chioşc pentru pensionari, Casa Fotbalului, iar stadionul 23August a fost demolat şi în locul lui a fost construită Naţional Arena, cu 55.000 locuri. Spaţiul din jurul arenei a fost îngrădit şi interzis plimbăreţilor.

 

Naţional Arena văzută de pe Maior Coravu

 

În spaţiul de dincolo de Alea Belvedere, între gard şi Naţional Arena, unde acum e un teren de fotbal neîngrijit şi mult spaţiu liber, aşa cum se vede în poza de mai jos, Consiliul Municipiului Bucureşti intenţionează să construiască o sală polivalentă cu 16.000 de locuri. Doamne dă să reuşească! Are mare nevoie de ea atât Bucureştiul cât şi România.

                                                        

Citeşte mai mult >>

FĂRĂ BASTON PRIN PARCURILE BUCUREŞTENE (1)

1.     Men sana in corpore sano

Atât cât trăim avem nevoie de corp sănătos ca să nu cădem în spinarea apropiaţilor noştri şi să nu îmbogăţim farmaciile şi de minte sănătoasă ca să nu facem prostii şi să nu ne tragă nimeni pe sfoară.

Mişcarea este o cerinţă esenţială în acest concept. De fapt, auzim zilnic la radio: „Pentru o viaţă sănătoasă, faceţi mişcare cel puţin treizeci de minute în fiecare zi!” Ei bine, eu mă conformez cu asupra de măsură acestui îndemn. Lăsând la o parte gimnastica de dimineaţa şi deplasările scurte în casă şi în împrejurimile casei, mă plimb, în parc, cel puţin o oră în fiecare zi.

Mă plimb nu-i chiar cuvântul potrivit sau, mai bine zis, nu mai este actual.  E adevărat, la început m-am plimbat, adică am mers încet. De două luni de zile, merg într-un pas vioi, aproape că mărşăluiesc. De ce? Pentru că pe lângă preocuparea de-a da muşchilor, inimii şi plămânilor de lucru, sun preocupat să ard cât mai multe calorii, cu scopul să slăbesc. Nu pentru că aş fi prea gras, ci pentru a reveni la greutatea ideală sau, cel puţin, la cea maximă acceptată. Principiul de slăbire după care mă conduc este de-a realiza zilnic un bilanţ energetic negativ. Asta înseamnă să consum mai multă energie decât acumulez cu alimentele pe care le consum. După o lună de zile, ne exagerând, am slăbit un kilogram. Sunt foarte mulţumit.

De curând, am luat cunoştinţă de o teorie privind mişcarea, care aseamănă inima omului cu un motor. Conform acestei teorii, inimile noastre, la fel ca ori ce motor, au garantat un anumit număr de ore de funcţionare şi cu cât ne mişcăm mai mult, cu atât consumăm mai repede acest număr de ore şi ne apropiem sfârşitul. Ca inginer, înclin să fiu de acord cu această teorie, dar în acelaşi timp sunt convins că numărul garantat de ore de funcţionare pentru inimile noastre este atât de mare, încât riscul să le consumăm este foarte mic. Prin urmare, mă mişc fără nici o grijă.

Plimbările zilnice prin parc sunt şi un prilej de-a observa natura, oamenii şi animalele. Despre ele vreau să vorbesc în episoadele următoare.

 

În Parcul Naţional

 

Citeşte mai mult >>

POPAS DUHOVNICESC (23)

Creștinismul între comunism și capitalism

Duminica a XVI-a după Rusalii (Matei 25:14-30)

            S-ar putea ca titlul meditației mele să surprindă și în același timp să producă o oarecare confuzie, tocmai datorită faptului că între ideologia comunistă și cea capitalistă e o mare diferență. Cel puțin noi românii am simțit pe propria piele acest lucru și cunoaștem fiecare în parte cât de anevoioasă este această tranziție de la un sistem la altul. Așadar, întrebarea care se naște aproape instantaneu este: Ce are de-a face creștinismul cu comunismul sau cu capitalismul? Sau: Poate fi creștinismul o punte între comunism și capitalism?

            Pilda talanților (că despre ea vorbim) ne dă posibilitatea să înțelegem care este viziunea reală pe care o are Mântuitorul  Iisus Hristos asupra organizării propriei noastre vieți. În cartea Faptele Apostolilor, unde este prezentată viața creștină de la începutul Bisericii, adică acea perioadă ce a urmat pogorârii Duhului Sfânt, se poate lesne observa că acele comunități de creștini se organizau și trăiau în comuniune într-un mod inedit până atunci. Creștinii ajunseseră să pună totul în comun și să folosească fiecare după trebuință, așa cum se întâmplă de regulă într-o familie, unde bunurile sunt ale tuturor, indiferent de aportul mai mare sau mai mic pe care și l-a adus vreun membru al familiei la constituirea lor sau cum se întâmplă în comunitățile monahale din mănăstiri. Deci creștinii trăiau atunci ca o familie: ,,Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte … Şi nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toţi câţi aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute și-l puneau la picioarele apostolilor și se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă.” (F.Ap.4:32-35) Știm foarte bine că și ideologia comunistă se conducea după următorul principiu:,,de la fiecare după posibilități, la fiecare după necesități”, principiu care a fost luat din creștinism, dar care în timp s-a diluat, iar mai apoi a fost schimbat sau uitat, pentru că au apărut favoritismele. Să nu uităm că tot în acea perioadă, soții Anania și Safira au fost pedepsiți cu moartea pentru că nu și-au dat toată averea colectivității în care se integraseră. Cuvântările prin care Sfântul Ioan Gură de Aur își exprima poziția sa aveau și ele conotații egalitariste similare, acesta considerând că toate bunurile lumești trebuie egal împărțite între creștini.

Având în vedere toate aceste lucruri, pilda talanților rostită de Mântuitorului Hristos, ni se pare oarecum nefirească, pentru că vorbește de la bun început de inegalitate sau suntem tentați să credem că acele comunități primare ale Bisericii nu erau organizate în spiritul gândirii lui Hristos. Dar vom vedea că nu este așa.

 Din textul indicat mai sus, vedem că ,,stăpânul casei”, care nu este altcineva decât Dumnezeu, împarte în mod diferențiat talanții slujitorilor săi. După o exegeză foarte simplă și la îndemâna oricui, știm că talanții sunt darurile (în alte locuri se vorbește despre talente sau înclinații) cu care Dumnezeu ne înzestrează pe fiecare dintre noi. Unora le dă mai mult, altora mai puțin, fapt care ne determină de multe ori să-L judecăm pe Dumnezeu pentru inechitate. Înclin totuși să cred că, nu Dumnezeu este cauza acestei diferențe, ci noi. Dumnezeu dă din belșug, el nu are limite care ar putea să-i îngrădească bunătatea (eventual propriul nostru refuz), totul depinde de capacitatea noastră de receptare. De exemplu, un profesor care își ține lecția în fața elevilor săi este conștient de faptul că la sfârșitul orei, nu toți vor ști la fel, pentru că unii dintre elevi vor înțelege tot ce s-a predat, iar alții mai puțin și poate unii și mai puțin. Cine este de vină? Cel ce a predat cum a putut mai bine sau cei ce au asimilat? La fel este și în viață, diferența o facem noi, că nu putem noi duce cât dă Dumnezeu.

De aceea am spus că, pe undeva creștinismul este și ,,capitalist”, deoarece noi nu pornim în viață de pe aceleași poziții, adică darurile pe care le primim de la Dumnezeu sunt diferite cantitativ (calitatea depinde de noi), iar Dumnezeu conștient de acest lucru, așteaptă de la fiecare roade după puterea sa și potrivit darurilor primite. Luăm un exemplu banal, timpul. E un dar și acesta. Nu poți realiza în 20 de  ani sau până la 20 de ani, ceea ce a realizat altul până la 80 de ani, e o mare diferență! De asemenea, să nu uităm că: ,,fiecare cu darul lui”, spune o veche vorbă românească, adică nu încerca să faci ce nu ți se potrivește, vei pierde timpul fără să-ți mai valorifici talantul tău. Lucrând ceea ce îți este propriu ție și fructificând astfel darul tău, vei avea aceeași răsplată cu cel ce a primit mult mai mult decât tine. Dumnezeu are aceeași replică și pentru cel ce înmulțise 5 talanți ca și pentru cel ce înmulțise doar 2 și ar fi continuat și pentru cel ce primise doar unul dacă ar fi făcut și acesta ceva.

 Apoi o altă caracteristică a capitalismului e să investești ceea ce ai. Nu poți să faci profit, nu poți să-ți înmulțești talanții, dacă nu investești. Dumnezeu așteaptă ca să ne investim în ceilalți semeni ai noștri cu tot ce avem, iar ei să se investească în noi, asta înseamnă să faci să rodească talantul, să-ți pui darul(-rile) în folosul celorlalți până la capăt. Mă gândesc în această conjunctură la Maria Lătărețu, cea care era supranumită ,,privighetoarea Gorjului”și care și-a valorificat talantul la maximum, cântând oamenilor până în ultima clipă a vieții sale, murind pe scenă.

Așadar, nu-i important câte daruri ai primit, ci important e ce faci cu darul tău? Dacă nu faci nimic ci îl îngropi în nepăsare, în alcool, în credința inutilității tale sau în incertitudinea și nesiguranța zilei de mâine, vei pierde totul, moartea nu va fi decât începutul unui faliment veșnic. Frumusetea creștinismului reiese tocmai din faptul că fiecare primește diferențiat, dar trebuie să muncească cu darurile primite, fiecare la măsura sa, investindu-le în folosul celorlalți, pentru că numai așa pot să producă roade. La fel cum într-un trup, fiecare mădular ,,lucrează” spre folosul întregului organism, neținându-se cont de importanța unuia sau a altuia, la fel și în Biserică, fiecare trebuie să se străduiască să iasă din egoism și să-și investească darurile în ceilalți, fără dorința de supremație, neuitând nicio clipă cuvântul Sf. Ap. Pavel care zice: ,,Căci cine te deosebeşte pe tine? Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?”(I Cor. 4:7)

                                                              Pr. Augustin Câmpean

Citeşte mai mult >>

CENACLUL DESTINE-7.02.2013

În prima joi din fiecare lună,  la orele 14, au loc la Casa Corpului Didactic din Bucureşti şedinţele Cenaclului Literar Destine, conduse de domnul Victor Gh. Stan, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

În şedinţa din 7.02. 2013, au fost prezentate, de către domnul Victor Gh. Stan, ultimele numere ale revistelor de cultură „Cronica Fundaţiilor” şi „Gândul Anonimului” după care au citit din creaţiile lor: d-na Elena Vataman, câteva poezii recitate cu mult patos; dl. Marian Dumitru,  o poezie dintr-un volum în pregătire; dl. Nicu Doftoreanu, o poezie care se numeşte „Tangou  adolescentin” (toate poeziile domniei sale sunt tangouri!); dl. Ion C. Ştefan, o poezie; dl. Cornel Abrudan, o poezie manifest; d-nii Georghe Indre, Lică Pavel şi Artemiu Vanca, proză din volume în pregătire; actorul Ion Gh. Arcudeanu, proză ( amintiri vesele); dl. Nae Diaconescu, proză satirică; dl. Nicolae Tudor, proză satirică; d-na Focşa, versuri (parodii).

 

Victor Gh. Stan

Elena Vataman

 

Marian Dumitru

 

Nicu Doftoreanu

 

Nicu Diaconescu

De la stânga la dreapta: Gh. Indre, Lică Pavel, A.Vanca

 

Ion C. Ştefan

 

Nicolae Tudor

 

Cornel Abrudan

 

Ion Gh. Arcudeanu

 

Doamna Focşa

 

Citeşte mai mult >>

POPAS DUHOVNICESC (22)

   În avalanșa de informații foarte variate care inundă zilnic audio-vizualul și nu numai, în urmă cu ceva timp am considerat că este oportun sau poate chiar binevenit un moment de răgaz pentru suflet. Așa s-a născut rubrica ,,Popas duhovnicesc”, rubrică care prin bunăvoința D-lui Artemiu Vanca,  om iubitor de cultură și de spiritualitate, a primit să o găzduiască pe blogul Domniei sale. Ținând cont de faptul că noi oamenii suntem foarte diferiți în gândire, mi-am dorit ca invitația la meditație spirituală să fie făcută și de altcineva, poate cu o altă viziune. Așa se face că, un coleg mai tânăr, în persoana pr. Adrian Crăciunaș, a răspuns provocării de a duce mai departe împreună această rubrică.

Pr. Augustin Câmpean

paroh în Bănişor, judeţul Sălaj

Dincolo de aparențe

Gânduri la Duminica a XXXII a după Rusalii (a vameșului Zaheu)

Omul este cea mai complexă şi plină de sensuri parte a creaţiei. El este unica realitate creată care poartă în sine spirit raţional. Datorită constituției sale, trup și suflet, este o icoană a îndumnezeirii lui, ca posibilitate. În sens teologic trupul constituie premisa comunicării interpersonale și prin el se manifestă dorinţa sufletului de a fi în comuniune. Grija deosebită pe care Dumnezeu o manifesta față de om se datorează mai  ales faptului că sufletul uman cunoaşte în adâncul său o înrudire specială cu Dumnezeu fapt ce îl apropie pe acesta, în chip tainic, de taina Vieţii. Pornind de la aceste premise vreau să ne oprim o clipă asupra minunii ce s-a produs în sufletul unui om : Zaheu Vameșul.

Acesta nu era un vameş de rând, ci mai marele vameşilor – arhitelonis. Fără îndoială că le făcuse pe toate: adusese jurământ păgânesc şi jertfa păgânească, îi jupuia fără milă de dăjdii pe confraţii săi, le mai şi mărea birurile în interesul lui propriu. Şi deveni, cum mărturiseşte Evanghelia, un om bogat. Desigur că Zaheu înţelegea bine că pentru el erau pierdute toate aşteptările lui Israel. El era trădătorul, un renegat. Mai presus de această frustrare apăsătoare, auzind că trece Mântuitorul cu ucenicii, în Zaheu păcătosul s-a deşteptat Zaheu omul, întunecat până atunci de cel mai dinainte, şi acesta s-a grăbit să se înalţe într-un copac aflat pe marginea drumului, ca să-L vadă pe Omul fără de păcat, să vadă chipul său cel dintâi, curat si neschimbat. La tulpina acelui copac Zaheu dezbracă haina păcatului îmbrăcând-o pe cea a smereniei, a căinței. În momentul în care privirea cea blândă și sinceră a Mântuitorului, întâlnește ochii uimiți și plini de frustrare ai vameșului, minunea se întâmplă. Zaheu păcătosul și vameșul devine Zaheu gazda, robul păcatelor devine de acum liber.

Ce a văzut Hristos la acest om? De ce conaționalii săi îl numeau trădător şi hoț, iar Hristos merge să cineze împreună cu el? Dincolo de aparențe se poate adeseori ascunde adevărul, însă poporul nu vedea acest lucru. De ce nu s-au minunat, așa cum au făcut când Învățătorul le-a vindecat orbii şi leproșii? Cine le-a umbrit privirea de nu vedeau minunea ce stătea ca mărturie chiar sub ochii lor? Zaheu nu mai era același, fusese vindecat. Ceva s-a întâmplat, Cineva a schimbat sufletul lui Zaheu.  Hristos e oglinda în care fiecare se vede aşa cum este. Este singura oglindă ce li s-a dat oamenilor ca să se uite si să se vadă aşa cum sunt. În Hristos, în oglinda cea clară, fiecare se vede urât şi bolnav; şi mai vede şi chipul său cel dintâi, aşa cum l-a avut și aşa cum trebuie să-l mai aibă. Păcătosul Zaheu, înfloritor şi vioi pe dinafară, văzându-L pe Hristos a văzut si cumplita lepră care-l acoperea, si durerea pentru care alt leac nu e pe pământ decât Hristos. Zaheu face un gest care spulberă orice asteptare si orice aparență, se împacă cu Dumnezeu, cu semenii săi, împarte averea cu săracii și desbăgubește împătrit pe cei care i-a nedreptățit. Zaheu a văzut câtă lepră i-a adus în suflet setea de înavuțire, avea o altă băutură care-i răcorea de această data sufletul. Mintea, inima, voința au primit minunea iubirii lui Hristos. Orice agonisire nedreaptă este mormântul sufletului(Sfântul Ioan Gură de Aur) de aceea Zaheu s-a lepădat de ceea ce este lumesc, ca să nu stea nimic în calea omului care pornise pe drumul care duce spre împărăția lui Dumnezeu. Nu este om pe pământ care să fi trăit după voia sa si să fi rămas om. „Om” nu e niciodată sinonim cu „voie proprie”; Om în toată puterea cuvântului e numai acela care se supune unei voinţe mai înalte, voinţa dreaptă si nebiruită a lui Dumnezeu.

 În profilul pe care am încercat să-l creionez, a lui Zaheu, ne regăsim și noi mai mult sau mai puțin, important este când decidem să ne transformăm și noi din păcătosi în gazda lui Hristos. După care baricadă ne ascundem : cei care își recunosc starea de păcătoșenie și luptă cu toate armele pentru dobândirea Raiului, sau ne ascundem după baricada celor ce cred că lupta este o simulare, purtând pecetea unei inguste păreri care nu te lasă să judeci dincolo de aparențe.  Vrăjmașul folosește această armă a necredinței și a îndoielii pentru a se ascunde, și a-și face nesimțită prezența. Avem toate simțurile la îndemână însă ne lipsește simțirea curată, tocmai de aceea nu-l mai vedem pe Dumnezeu. Creatorul stă ascuns în natura care ne împresoară cu frumusețea ei, în omul care adeseori are nevoie de ajutorul nostru și pe care de cele mai multe ori îl desconsiderăm. Dincolo de aparențe, în fața ta a venit Hristos, acel trup ascunde un suflet care aparține lui Dumnezeu. Poate e un ,,Zaheu’’ vameș și păcătos, poate e un ,,Petru’’ care se va lepăda de tine chiar dacă i-ai facut atâta bine, însă să cugetăm duhovnicește, dincolo de aparența înșelătoare stă un suflet care-ți înlesnește drumul spre veșnicie. Dacă Hristos a văzut altceva în acești oameni, tu cine ești ca să-i desconsideri, ignorând necazul lor, ignorând mâna întinsă a lui Hristos. Să nu ne amestecăm cu mulțimea care nu vede minunea întoarcerii lui Zaheu, nesimțind prezența lui Dumnezeu. Pomul în care s-a urcat vameșul este lumea. Să ne ridicăm peste această lume în care ne muncim mântuirea, ca să-l putem vedea pe Hristos care stă adeseori dincolo de aparențele care ne întunecă privirea sărăcindu-ne de Lumina cea dumnezeiască.

Dincolo de înghimpoasele griji ale vieții stă Hristos care așteaptă să-I simțim prezența, care așteaptă să ne dezbrăcăm de păcate ca să-i putem auzi cuvintele pe care ni le adresează mereu  ,,Grăbește-te vreau să locuiesc în casa ta”.

 Pr. Crăciunaș Adrian,

paroh în Fetindia, judeţul Sălaj

Citeşte mai mult >>

POPAS DUHOVNICESC (21)

Bezna din lumina reflectoarelor

(Luca 18,35-43)

 

            Bartimeu, orbul din Ierihon care stătea la marginea drumului și cerșea, mi-a inspirat o temă de meditație pe care cu cât o aprofundez, cu atât mai mult mă face să fiu mai responsabil față de propriul meu destin. Nu știu dacă cuiva dintre Dvs., vi s-a întâmplat vreodată să ”dați cu piciorul” unei șanse pe care viața vi-o pune o singură dată în față. Dacă da, înseamnă că știți sau cunoașteți frustrarea, părerea de rău, resentimentele sau vinovăția față de propria persoană, sentimente care te pot urmări toată viața. Ca să nu ajungi într-o asemenea postură trebuie să știi, să cunoști lucrurile esențiale de care trebuie să te ”agați” mai ales atunci când prinzi momentul. De ce vă spun toate acestea?  Mântuitorul Iisus Hristos era în ultimul Său drum către Ierusalim, unde va fi prins, anchetat și răstignit. În drumul Său, trece prin Ierihon (unul din cele mai vechi orașe ale Israelului și ale lumii) însoțit ca de obicei de mulțime multă. Bartimeu, nedumerit de freamătul neobișnuit al mulțimii care tulbura liniștea Ierihonului, întrebă: Ce este? Ce se întâmplă? Un trecător sau unul din mulțime îi spune așa într-o  doară: Trece Iisus din Nazaret! Acesta este momentul sau șansa pe care Bartimeu nu o ratează, ci din contră, se ,,agață” de ea cu disperare. Ceea ce nu știau cei mai luminați învățători și tâlcuitori ai Legii, adică cărturarii și fariseii, a știut acest nevăzător, acest oropsit al sorții, acest om marginalizat de societate, pentru care ziua de mâine însemna o mână întinsă pentru a cerși mila trecătorilor din Ierihon. Bartimeu a știut că Iisus din Nazaret este Mesia, cel ce trebuia să vină, de aceea și strigă cu disperare: ,,Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!”(Lc. 18,38) Așadar, un nevăzător îl cunoaște pe Hristos, iar niște învățați (care în definitiv erau și învățători pentru alții) nu-L cunosc.

            Trăim într-un timp în care informația circulă foarte repede și este din abundență, atât canalele de știri, informațiile online sau ziarele, toate aduc un aflux de informație năucitor. Știm multe azi, știm ce s-a petrecut în Parlament, în țară și în străinătate, știm câte vedete au divorțat, cine a câștigat ultimul meci de fotbal, știm toate picanteriile vieții mondene, reflectoarele ne-au pus în lumină toate aceste lucruri, dar… prinși fiind în tot acest ,,spectacol”, mă întreb, mai știm oare că avem și suflet? Tare mă tem că am fost furați de lumina reflectoarelor care pun neîncetat în scenă fel de fel de situații(de multe ori bizare) și fără să ne dăm seama, aruncăm în beznă soarta sufletelor noastre. Ne-am obișnuit să-i privim pe alții și să nu ne mai privim pe noi, ne-am obișnuit să strigăm de la marginea terenului, uitând că și noi de fapt jucăm același meci, ne-a furat atât de mult mirajul lui ,,astăzi” încât uităm ce vom face ,,mâine”.

            Aș dori să afirm cu tărie un adevăr, și anume, nu trebuie scăpată niciodată din vedere esența lucrurilor, miezul. Da, e foarte bine că faci carieră într-un domeniu, că știi o grămadă de lucruri, să-ţi construiești o poziție socială, dar nu trebuie să neglijezi partea spirituală a vieții. În fond și la urma urmei, aceasta va rămâne în veci, când toate vor pieri sau le vom pierde printr-o conjunctură oarecare sau inevitabil la moarte, va rămâne această zestre spirituală cu care poți merge mai departe în veșnicie. Strămoșii noștri până nu demult, nu știau carte, dar știau sigur că au Tată sus în cer, știau că nicio faptă nu rămâne nerăsplătită și de aceea aveau acea frică de Dumnezeu și mai știau că moartea nu este sfârșitul a toate, ci mai degrabă începutul veșniciei. Ei n-au știut multe, dar au cunoscut esența vieții. Acest fapt îl determină pe Petre Țuțea să facă următoarea comparație: ,,O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, față de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare așa, dihor.”

            Se spune despre un turist străin că venise în țara noastră în excursie. În munți, se pierduse de restul grupului admirând peisajul mirific. Întâlnește doi ciobani pe care bucuros îi întreabă despre grup, dacă l-au văzut in ce direcție a luat. Îi întreabă în engleză, în franceză, în germană…ei, nu înțelegeau nimic. Pleacă abătut, la care unul din cei doi zice: ,,Ai văzut ce de limbi cunoaște acesta?” La care celălalt răspunde: ,,Da, și la ce i-a folosit!”

            N-aș vrea să mă înțelegeți greșit. E bună știința, e nobilă cultura, dar să nu uităm de suflet, s-ar putea ca odată să constatăm cu gust amar: ,,la ce mi-a folosit!” Bartimeu putea să aibă cea mai vastă cultură, să adune ucenici pe marginea șanțului din Ierihon, dacă n-ar fi avut ,,cultura Duhului”(vorba lui Rafael Noica), dacă n-ar fi avut acea lumină interioară care se naște din credință tot orb ar fi rămas, pierzând unica șansă pe care a avut-o în viață de a se întâlni cu Dumnezeu față către față.

Mi se par deosebit de sugestive și foarte potrivite pentru a încheia această meditație, următoarele versuri pe care Paula Seling le cântă de-a dreptul angelic:

 ,,De-aș ști toată-nțelepciunea câtă e sub soare,

                                             În zadar dacă-mi lipsește cea mântuitoare.

                                             Ce folos,ce folos,minte fără de Hristos…”

                                                           Pr. Augustin Câmpean

 

Citeşte mai mult >>