vineri, 29 martie 2013

POPAS DUHOVNICESC (29)


Suflete slăbănogite
(Ev. după Marcu 2,1-12
 
            ,,Mă doare sufletul…”, de multe ori este un fel de a zice, este o metaforă folosită frecvent în limbajul nostru românesc, este exprimarea unei dureri interioare pe care nu o poți explica și pe care nu o poți descrie altfel. Dar stau și mă întreb: Doare oare într-adevăr sufletul?! Trupul știu că doare, am experimentat și am gustat de atâtea ori din suferința rănilor de tot felul, dar sufletul… Cum te poate durea sufletul? Dar cei care nu conștientizează că au și suflet, sau cei care afirmă cu toată convingerea că acesta nu există și că orice discuție pe această temă este o pierdere de vreme? Ei ce simt? Sunt oare imuni la o astfel de durere?
            M-am gândit la acest lucru, deoarece Mântuitorul Iisus Hristos într-o împrejurare cu totul aparte, înconjurat fiind de lume multă, i se aduce înainte un om paralizat. Fiecare ins din acea încăpere aștepta să vadă minunea vindecării slăbănogului, dar Hristos șochează mulțimea prezentă și în special pe farisei atunci când privind la slăbănog îi zice:,, Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”(Marcu2,5)
            Nu știu dacă cineva va putea să spună concret și să demonstreze practic ce este sufletul, dar știu însă că el este vitalitatea omului. Să nu uităm că sufletul este cel ce ne înflăcărează, cel ce dă imbold acțiunilor și activităților noastre de fiecare zi. Numai un suflet mulțumit poate genera adevărata stare de bucurie și de fericire pe care o căutăm noi oamenii. Sufletul este și rațiunea pentru care existăm, fără de suflet, venim de nicăieri și ne îndreptăm spre nicăieri, adică nu avem nicio țintă, nicio finalitate și nu găsim nicio justificare a propriei existențe.
            A-ți șubrezi sănătatea sufletului, înseamnă a-i tăia acestuia dorul după infinit, înseamnă a-ți înfinge privirea în pământ fără să mai privești orizontul, înseamnă a-ți reduce toată existența la materialitate, opacizând toate ferestrele sufletești prin care ar putea pătrunde lumina Duhului. Da…, putem vorbi cu adevărat de o durere a sufletului, o durere tainică și chinuită pe care nu o simți spontan, dar căreia îi poți simți efectele, este durerea asemănătoare cu cea a fătului prins în forcepsul ginecologului, durere pe care mama nu o simte, dar care va simți mai apoi neliniștea, frica și remușcarea. Un suflet bolnav se găsește într-un trup păcătos, pentru că păcatul are această nocivitate, el poate îmbolnăvi trupul dar nu se oprește doar la trup ci pătrunde până la suflet. A îngriji doar trupul bolnav fără să ții seama de suflet, este asemenea pomicultorului care s-a îngrijit de mărul bolnav curățindu-l, stropindu-l, udându-l, fără să țină seama de faptul că șoarecii îi rodeau de fapt rădăcina.
            Este important să ne aplecăm din când în când asupra nevoilor noastre sufletești, dacă am face-o, ne-am putea elucida multe din frământările existenței noastre. E adevărat că în aceste cazuri de slăbiciune spirituală, nu există o singură rețetă universal valabilă pentru toți oamenii. A formula întrebarea despre ce trebuie făcut cu un suflet bolnav în termeni generali, s-ar putea asemăna cu  următoarea întrebare pusă unui campion de șah:,,Care este cea mai bună mutare de șah?” Ruptă de situația concretă de joc și de personalitatea adversarului, o astfel de mutare, cea mai bună, sau măcar bună în sine însuși, nu există. Așa și aici. Fiecare suflet își are particularitatea sa, dar ceea ce este important, e să-ți dorești să ai un suflet sănătos pe care să-l lași să aspire către absolut. Este de asemenea important, ca în viață să nu consideri boala, bătrânețea sau o conjunctură nefericită un obstacol de netrecut în atingerea propriului ideal, viața trebuie întotdeauna să meargă mai departe, nu renunța niciodată la idealul tău pentru că toți cei ce au făcut asta, și-au grăbit sfârșitul.
                                                                       Pr. Augustin Câmpean
Citeşte mai mult >>

joi, 28 martie 2013

DOR DE VIS

 

  Printre cărţile care s-au lansat cu prilejul Zilelor Caiete Silvane, din 2013, a fost şi cartea „Dor de vis” de Doina Ira-Tăutan, apărută la Editura Caiete Silvane, în acest an.
O cunosc pe autoarea cărţii şi mi-am putut da seama că este vorba de un roman  în care biografia scriitoarei se împleteşte cu ficţiunea.
 Cartea este scrisă cu sinceritate şi sensibilitate.  Dina, eroina principală a cărţii, este, în acelaşi timp, şi principala naratoare a ei. Ea umple cu amintirile ei  aproape întreg spaţiul cărţii. E vorba de întâmplări vesele şi triste, unele de-a dreptul traumatizante, cărora eroina le rezistă, rămânând întreagă la minte şi la suflet. Tot ce i se întâmplă analizează şi para analizează, cu inteligenţă şi cu pricepere, încât lumea gândurilor ei este la fel de bogată şi la fel de interesantă ca şi cea la vedere.  
Zdruncinată şi rănită de viaţă, rămasă la un momentan singură, când descurajată , când optimistă, luptându-se  continuu cu valurile vieţii, ajunge în cele din urmă la liman, la un liman fericit, pe care şi l-a dorit ea şi i-l vor dori, nu mă îndoiesc de asta, toţi cei care îi vor parcurge  ultimele pagini ale cărţii, învăluiţi de farmecul povestirii şi stăpâniţi de emoţie şi curiozitate.
O carte bună, o carte frumoasă, o carte pe care v-o recomand din toată inima.

 

Aspect de la lansarea cărţii. La pupitru, autoarea.
 
Citeşte mai mult >>

luni, 25 martie 2013

„CAPELA SIXTINĂ” DE LA DRĂGĂNESCU

         În zilele de 23 şi 24 martie, anul acesta, am participat la Zalău şi la Mănăstirea Srâmba din Sălaj, la "Zilele Caiete Silvane", o manifestare culturală de suflet a sălăjenilor cu o substanţială participare din afară, mai ales din judeţele limitrofe Sălajului. În prima zi, la sediul Centrului de Artă şi Cultură a Judeţului Sălaj, au avut loc lansări de carte şi sărbătorirea poetului Viorel Mureşan, la împlinirea vârstei de 60 de ani. În cea de a doua zi, la Mănăstirea Strîmba, a avut loc un simpozion pe tema "Artă şi Credinţă" , la care eu am prezentat un rezumat al comunicării de mai jos.

*

Drăgănescu este un sat situat la 30 de kilometri de Bucureşti, pe malul lacului de acumulare al Hidrocentralei Mihăileşti, de pe râul Argeş. În acest sat există o bisericuţă, construită în 1870, pe locul pe care a mai existat, înaintea ei, una de lemn luată de apele Argeşului.  Bisericuţa, construită din cărămidă şi acoperită cu tablă, ar fi rămas anonimă, dacă nu s-ar fi întâmplat ca ea să fie pictată de părintele Arsenie Boca.
Reamintesc că  părintele Arsenie Boca s-a născut în anul 1910 la Vaţa de Sus, judeţul Hunedoara, a făcut liceul la Brad, a  absolvit Academia Teologică din Sibiu şi Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. S-a călugărit în anul 1939, iar în 1942, a fost hirotonisit preot.  A fost, pe rând, stareţul mănăstirilor de la Sâmbăta de Sus şi Prislop şi, în calitatea sa de ieromonah care a ştiut să se apropie de oameni , să-i mângâie şi  să-i îndrume, a atras la cele două mănăstiri, apoi peste tot pe unde l-a purtat viaţa, mii de credincioşi. Comuniştii nu i-au putut ierta asta şi născocind alte motive, l-au deţinut între anii 1951-1952 la Canalul Dunărea- Marea Neagră şi Ocnele Mari. L-au mai privat de libertate între 1955-1956, iar în 1959, l-au scos abuziv din preoţie. După această dată a lucrat ca pictor de icoane  în Atelierul Patriarhiei  de la Schitul Maicilor din Bucureşti. S-a pensionat în anul 1968 şi s-a stabilit în satul Drăgănescu. În 1989 s-a retras la Mănăstirea Sinaia, unde, în acelaşi an, încetează din viaţă. A fost înmormântat la Mănăstirea Prislop.
Părintele academician Dumitru Stăniloaie, fost şi rector al Academiei Teologice din Sibiu, a spus despre el:  „Arsenie Boca a fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc, o personalitate de o statură monahală cum n-a mai avut Biserica Ortodoxă Română”. Se afirmă şi  că a fost „cel mai mare duhovnic din Biserica Ortodoxă Română al secolului douăzeci”,iar după moartea lui, i se mai spune şi „Sfântul Ardealului”.
Stabilit la Drăgănescu, Arsenie Boca a pictat, de unul singur, timp de 15 ani, biserica din acest sat. A fost prima şi ultima biserică pictată de el. Ce-a reuşit el să facă acolo este unic în pictura bisericească de la noi şi poate unic în pictura bisericească de pretutindeni. Cu o răbdare de sfânt, şi-a aşternut pe pereţii şi iconostasul bisericii credinţa în Dumnezeu şi dragostea lui faţă de oameni.  A lucrat în tempera, tehnică deprinsă de el ca pictor de icoane. N-a respectat întotdeauna şi ad litteram  erminiile şi canoanele. A pictat după capul şi sufletul lui.
Mitropolitul Ardealului, Laurenţiu Streza, spune despre pictura din biserica Drăgănescu că este una „vizionară” şi că  Arsenie Boca „a creat ceva ce iese din rânduiala obişnuită”.
 Nichifor Crainic, care a văzut pictura, îi mărturiseşte părintelui: „…este un stil nou, o pictură nouă, după viziunea pe care o porţi în suflet”şi a mai adăugat: „Sfinţia Ta ai înţeles să faci o pictură transfigurată în nuanţe clare şi deschise, paradisiace, pentru a sugera lumea feerică de dincolo. Biserica Drăgănescu iradiază lumina raiului”.
Episcopul de Vârşeţ, Daniil Stoenescu, învăţăcel al părintelui Arsenie Boca, găseşte pentru  biserica de la Drăgănescu câteva frumoase metafore, dintre care citez: „Liturghie arhierească, veşnică şi nevăzută”; „Evanghelie a lui Hristos, zugrăvită în lumini cereşti”; „Capela sixtină a Ortodoxiei româneşti”; „Voroneţ al Munteniei şi podoabă a Bucureştilor”.
Pictura din biserică se caracterizează şi prin mulţimea de text scris, care împreună cu imaginile transformă pereţii bisericii într-un catechism viu. Textul, având şi o funcţie decorativă, este preluat de părinte din Biblie, din stihurile şi troparele religioase, dar şi din gândirea proprie.
Am vizitat biserica Drăgănescu în prima duminică din această lună. A fost o zi însorită, frumoasă. Am făcut drumul cu maşina. Când am ajuns, în faţa bisericii erau o mulţime de maşini purtând numere de Bucureşti, Giurgiu, Ilfov, Teleorman şi Prahova. Bisericuţa, albă şi frumoasă, strălucea în lumina Soarelui. Slujba începuse, iar biserica era ticsită de lume, aşa cum se întâmplă în fiecare duminică sau zi de sărbătoare. Am pătruns greu înăuntru şi în cele două ore şi jumătate cât a durat slujba, abia am reuşit să ajung de la uşă până în mijlocul bisericii. Am avut timp suficient să examinez pictura şi să mă bucur de frumuseţea ei. Nu mai văzusem ceva care să mă fascineze în aceeaşi măsură!
În stânga mea, pe toată înălţimea peretelui era pictura „Învierea Domnului”, una din cele mai impresionante şi mai spiritualizate din biserică. Iisus Hristos, aproape imaterial, înveşmântat într-un giulgiu alb transparent şi împrăştiind în jur cercuri de lumină albă albăstruie, binecuvântând cu mâna dreaptă şi ţinând în mâna stângă o cruce, se înalţă din mormânt prin lespedea acestuia. Pe toţi cei din biserică îi pătrunde cu privirea lui fermă şi în acelaşi timp blândă, aceeaşi cu cea din compoziţia „Iisus Hristos Pantocrator” de pe bolta naosului, aceeaşi  cu cea din icoana împărătească de pe iconostas, aceeaşi cu cea din „Iisus Hristos Judecătorul” de pe peretele din dreapta mea,  aceeaşi  cu cele din alte câteva compoziţii. Este  privirea cu care se spune că  ne urmăreşte nu numai în biserică ci oriunde ne-am afla.  În dreapta şi stânga mormântului scrie: „Precum Te-ai născut: păzind cheile Fecioarei şi precum ai intrat la ucenici prin uşile încuiate, aşa ai înviat din mormânt nestricând peceţile.”
În partea dreaptă a absidei altarului, în compoziţia intitulată „Teologia icoanei”, Sfântul Ioan Damaschin , un mare al apărător al icoanelor din perioada iconoclastă, desfăşoară un sul cu următorul text: „Nu am prea multe cărţi şi nu am nici timp liber ca să citesc, intru în Biserică, spitalul obştesc al sufletului, înăbuşit de gânduri ca de nişte spini; podoaba picturii mă atrage să mă uit, îmi desfătează privirea ca o vorbă şi pe nesimţite slava lui Dumnezeu pătrunde în suflet” Nu se putea o descriere mai bună a rolului picturii în biserici şi care să se potrivească atât de bine bisericii din Drăgănescu.
În biserică se făcuse foarte cald şi era o atmosferă de saună. A trebuit să-mi dezbrac haina groasă cu care venisem, deoarece transpirasem. M-am întrebat: „Oare pictura n-a transpirat? Nu-i dăunează  umiditatea din aer?”. Citisem despre pictura în tempera că este rezistentă la umiditate şi schimbări de temperatură, dar am remarcat că, în unele locuri, scrisul se desluşea greu, din cauză că se ştersese. Am observat şi câteva mici cojeli şi câteva fisuri.
Mulţi oameni, convinşi că pot cumpăra îndurarea lui Dumnezeu, veniseră să dea acatiste.  Aceştia, cu o lumânare aprinsă în mână, se aliniau la uşa diaconească din stânga altarului, iar din când în când preotul venea şi le lua plicurile şi lumânările. Veneau mereu alţii, aşa încât în biserică au ars lumânări tot timpul slujbei. Mai mult, când a sosit momentul împărtăşaniei,  credincioşii ce urmau să se cuminice  purtau în mâini câte o lumânare aprinsă.
Într-o însemnare a sa din timpul petrecut la Mănăstirea Sinaia, Arsenie Boca povesteşte cum la un moment dat, în timp ce zugrăvea biserica, pictura devenise aproape invizibilă din cauza fumului de la lumânări şi că a fost nevoie ca ea să fie ştearsă, centimetru pătrat cu centimetru pătrat,  cu miez de pâine şi gumă. Lumânările au fost scoase atunci din biserică, dar după cum se vede, nu complet.
Este lesne de priceput că această extraordinară operă de artă pe care ne-a lăsat-o moştenire părintele Arsenie Boca nu este în siguranţă. Cred cu tărie că biserica din Drăgănescu ar trebui să devină muzeu şi că pentru săteni ar trebui să fie construită una nouă. Cred chiar că aceasta ar fi, pentru Biserica Ortodoxă Română, o prioritate mai mare decât Catedrala Neamului, pentru că, sunt sigur, că ea va deveni, în curând, un obiectiv religios şi artistic foarte căutat, cu care noi românii ne vom mândri.
Pisania Bisericii din Drăgănescu se încheie cu următoarea frază, aparţinându-i părintelui Arsenie Boca:
„Celor ce ne urmează le lăsăm rugămintea să păstreze cu sfinţenie ceea ce le dăruim, realizat cu atâta dragoste şi trudă”.

Artemiu Vanca - martie 2013
Citeşte mai mult >>

joi, 21 martie 2013

POPAS DUHOVNICESC (28)


       Setea de veşnicie

           Îmi este atât de dor, să pot să mor…
acestei lumi în care nu mai ştiu ce sunt:
actor sau spectator.
Să mor… ispitelor şi păcatelor care mă dor,
iar mai apoi, încet sau uşor
să mă - nfior,
la gândul că Dumnezeu nu-i numai în nor
            ci este-n sufletul meu nemuritor.

            Doamne! eu am să spun tuturor
            că Tu, îi  aştepţi pe toţi răbdător
            însă… nu afară-n pridvor,
            ci acolo-n lăuntrul  sufletelor  lor.
Că îi aştepţi cu dragoste şi cu dor
ca să te faci Povăţuitor
către meleagul Împărăţiei Cerurilor.

Stau uneori şi mă-ntreb gânditor:
Cum Doamne de nu ne dor, plăcerile păcatelor
care ne prind în jocul lor,
atât de năprasnic, primejdios şi-ameţitor?
Şi-apoi încet nesimţitor
cu glas mieros-îmbietor,
ne-atrag pe toți atât de uşor
acolo jos în lumea lor,
 a umbrelor şi-a tânguirilor.

Cuprins de-a morţii spaimă şi fior
Încep să strig către Dumnezeu rugător:
 Doamne! Tu  ştii că nu-i deloc uşor
să poţi ieşi biruitor,
din lupta vieţii-n care mor
cumplit de mulţi, dar mai ales cei ce nu vor
să creadă şi să ceară … al Tău ajutor.
……………………………………………………
Când însă ziua va veni să mor
aşa… ca orice muritor,
Tu Doamne să-l laşi …pe îngerul meu păzitor
care mi-a fost toată  viaţa,  în primejdii  apărător
să-mi fie alăturea  în zbor…
ca să nu fiu singur,
când vin la Tine Doamne, pe-atunci…Judecător.

                                                                            Pr. Câmpean Augustin
Citeşte mai mult >>

luni, 18 martie 2013

FĂRĂ BASTON PRIN PARCURILE BUCUREŞTENE (6)

2.4 GRAFFITI
        Grafferii susţin despre arta lor că este veche de când lumea, că picturile rupestre din Epoca Primitivă n-au fost altceva decât graffiti şi că hieroglifele egiptene nu sunt altceva decât tot nişte graffiti. Deşi, în italiană, graffiti înseamnă zmângăleală sau zârieturi, ele pot fi creaţii complexe şi pot arăta ca nişte picturi murale frumoase. Nu-i de mirare că li s-a făcut loc în muzee şi galerii de artă. Însă, exercitate ilegal, graffiti sunt o „artă teroristă”, un act de vandalism. Nu poate fi numită altfel plăcerea unora, care pe drept cuvânt sunt numiţi vandali, de-a mâzgăli tot ce le iese în cale. În acelaşi timp sunt delicvenţi, pentru că nu respectă proprietatea străină şi, pe bună dreptate, ar trebui să suporte rigorile legii.
Nici Parcul Naţional n-a scăpat de barbaria mâzgălitorilor. Grafferii şi-au exercitat „arta” pe unde au apucat, înşelând vigilenţa paznicilor din parc:
 
…..pe zidul dinspre Patinoar
 
…..pe scările spre Alea Belvedere,
 
….pe turnul de paraşutism (N-aş putea spune că nu sunt interesante, dar de ce într-un loc neautorizat?),
 
……pe pereţii sălii de atletism
 
…….pe pereţii pistei de atletism,
 
Nici băncile nu au scăpat! Ce-o fi însemnând COP, scris ba cu semnul întrebării, ba cu cel al exclamării?
 
N-am nimic împotriva Graffiti atunci când este exercitată legal. Sunt dispus chiar să-i recunosc statutul de artă. Ca un gest de recunoaştere a artei lor, grafferii au fost invitaţi, în America, să decoreze sediul Facebook din San Francisco sau, la noi, să decoreze o garnitură de metrou cu prilejul Zilei Internaţionale a Apei.
Ce s-ar întâmpla cu bietul parc, dacă n-ar fi o mulţime de paznici? Nu numai că ar fi mâzgălit tot, dar s-ar şi fura tot.
De ce suntem, noi românii, atât de furăcioşi, este o altă întrebare, la care mi-e greu să răspund. Neagu Djuvara spune că sunt de vină fostele CAP-uri! În Bucureşti nu-mi aduc aminte să fi fost CAP! Lucian Boia ar spune, probabil, că sunt de vină împrejurările istorice în care ne-am format.

 

Citeşte mai mult >>

vineri, 15 martie 2013

POPAS DUHOVNICESC (27)

Inculpat la judecata Tatălui
Duminica Înfricoșătoarei Judecăți(Matei25,31-46)
De fiecare dată când ne raportăm la relația noastră cu Dumnezeu, suntem tentați să ne canalizăm atenția numai asupra iubirii, milei, iertării sau îngăduinței pe care o are Dumnezeu față de noi și uităm de judecata dreaptă care va veni, sau ne place mai degrabă să credem că dreptatea lui Dumnezeu va fi covârșită de mila Sa. Tema înfricoșătoarei judecăți rânduită acum la începuturile Postului Mare este ca un duș rece, menit să ne trezească din amorțeala propriei îndreptățiri și să ne scoată din clișeele destul de generaliste și foarte optimiste care arată la unison că: ,,Dumnezeu e bun și ne iartă!” ,,Nu poate  omul greși cât poate ierta Dumnezeu”, era replica încurajatoare a unui Sfânt Părinte, dar cu toate acestea nu putem scoate din ecuație probabilitatea, ca la judecată, să auzim din gura lui Hristos: ,,Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui.”(Matei 25,41)
În fond, trebuie să știm că Judecata de pe urmă nu este a Tatălui, eu am folosit în titlu această sintagmă tocmai pentru a produce suspansul, pentru a naște un semn de întrebare pentru cei ce cred că Dumnezeu în calitate de Tată nu-și poate osândi copiii, că va fi, vorba lui Origen, o apocatastază, o reabilitare finală generală în care iubirea va covârși dreptatea și toate se vor ierta. Realitatea este că Dumnezeu Tatăl iartă, în baza jertfei pe cruce a Fiului Său, dar de judecat nu judecă pe nimeni pentru că  ,, toată judecata a dat-o Fiului”(Ioan 5,22)
Citind la prima vedere textul evanghelic, suntem tentați să credem, așa cum au făcut-o de altfel mulți exegeți, că Hristos ne va judeca doar după faptele pe care le-am făcut semenilor noștri, că nu ne va întreba nici de credință, nici de post, nici de slujbe, nici de privegheri, ci doar de capacitatea noastră de a face bine. În felul acesta, Biserica ar trebui să fie o instituție eminamente de ajutor social, asigurând astfel răspuns bun credincioșilor ei la înfricoșătoarea judecată. Realitatea însă este cu totul alta. Nu putem face o dogmă din câteva versete biblice, pentru că realitatea Evangheliei trebuie percepută în întregimea ei, noi nu putem neglija cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos din predica de pe munte unde spunea că: ,,cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului”(Matei 5,22) sau în altă parte spunea că după cuvintele noastre pe care le-am rostit în această viață vom fi judecați, că fiecare cuvânt trebuie să fie bine chibzuit pentru că își are rostul său.  Nu putem de asemenea neglija, avertismentul ferm al Sf. Ap. Pavel care zice: ,,Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”(I Cor.6,9-10). Dacă ne raportăm la judecată doar prin prisma textului de la Matei 25,31-46, atunci monahii, pustinicii, nevoitorii de orice fel, și-ar pierde mântuirea pentru că ei n-au avut șansa să facă acele fapte bune semenilor lor, iar Patericul ar deveni o carte care n-ar mai avea nicio valoare.
Hristos însă, a vrut să scoată în relief cu totul altceva și Biserica prin pericopele evanghelice anterioare acesteia (a înfricoșătoarei judecăți), ne-a pregătit pentru acest mesaj. Hristos pune accentul pe starea inimii, pe acea stare de trăire lăuntrică în care conștientizezi că ești nimic în comparație cu Dumnezeu, că tot ceea ce ai făcut tu este zero în comparație cu deplinătatea iubirii și a milei lui Dumnezeu. Așa se face că vameșul care deși nu făcuse nici un bine, prin căință ajunge la o asemenea stare a inimii și se ,,întoarce mai îndreptat la casa lui” decât fariseul, de asemenea fiul risipitor în autoexilul său, ajunge prin reflecție și prin căință, la aceeași stare cu care vine în fața Tatălui care-l primește și-l iartă. Trebuie să reținem un lucru foarte important, mântuirea sufletului nu este un bun pe care noi îl dobândim, ci este mai degrabă un dar pe care Hristos ni-l oferă tuturor celor ce știm să-l primim. Sf. Ap. Pavel zice: ,,Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2,8-9), tâlharul de pe cruce n-a avut fapte bune, dar a dobândit acea stare în care conștientiza că viața lui depinde numai de Dumnezeu. Pentru aceasta, cei care au dobândit o asemenea stare, adică drepții, atunci când li se menționează faptele lor, nu le aprobă ci răspund cu mare uimire lui Hristos: ,,Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei?...” (Matei25,37)
 Tocmai pentru faptul că fiecare zi pe care o trăim, este o pregătire pentru înfățișarea la judecata lui Hristos, se pune mare accent pe smerenie, ea fiind cea care aduce aduce acea stare a inimii de care am vorbit, acea trăire lăuntrică profundă, pentru că smerenia te golește de propriul sine, ca să facă loc prezenței lui Dumnezeu. Asfel să nu ne mire faptul că, vom regăsi între rugăciunile Bisericii, fragmente ca și cel al Sf. Macarie care zice: ,,Doamne, curățește-mă pe mine păcătosul, că niciodată n-am făcut bine înaintea ta…” și altele asemenea, cuvinte  care întrețin pe de o parte smerenia iar pe de alta întrețin prezența harului lui Dumnezeu în sufletele noastre. Și dacă vom ajunge să trăim acestă stare a inimii de care am vorbit aici, tot ne mai rămâne să apelăm neîncetat la mila lui Dumnezeu cerând de fiecare dată la Sf. liturghie: ,,Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, fără ruşinare, în pace, şi răspuns bun la Înfricoşată Judecată a lui Hristos”.
                                                                                  Pr. Augustin Câmpean
Citeşte mai mult >>

luni, 11 martie 2013

FĂRĂ BASTON PRIN PARCURILE BUCUREŞTENE (5)


2.3 BĂTRÂNII
 
Bătrânii sunt o altă categorie socială întâlnită foarte frecvent în parcuri. Este normal: au timp liber berechet şi majoritatea simt nevoia, la fel ca şi mine, să facă mişcare în natură. Există şi bătrâni care preferă să stea pe o bancă şi să privească la lume sau - este vorba de bărbaţi - să joace şah sau table în chioşcul pensionarilor. Unii vin singuri, alţii cu perechea lor, iar aţii ca să-şi plimbe nepoţii sau câinii. Dacă vii zilnic în parc, începi să-i cunoşti.
O bancă aproape de intrarea în parc dinspre  Maior Coravu, este ocupată aproape invariabil de un grup de cinci, şase bătrâne. După aprecierea mea, sunt toate trecute de 70 de ani şi  sunt, probabil, văduve.  Stau de vorbă. Trecând mereu pe lângă ele, am auzit şi frânturi de conversaţii: povestesc întâmplări din viaţa lor legate de familie sau de serviciu. Destul de rar, le-am văzut şi plimbându-se, tot în grup, prin parc. Merg alene şi discută continuu.
Într-una di zile, pe când se plimbau , le-am făcut o poză, de la distanţă, apoi când am ajuns în dreptul lor le-am întrebat.
- Vă deranjează că v-am pozat?
- Nu ne deranjează. Dar de ce ne-ai pozat? m-a întrebat una din ele.
- Pentru că îmi sunteţi simpatice, le-am răspuns. Vă văd zilnic în parc discutând între dumneavoastră şi tare aş vrea să ştiu ce discutaţi. Bănuiesc că vă spuneţi poveşti interesante?
- Pentru noi sunt interesante. Discutăm despre familii , despre copii şi nepoţi.
- Politică nu discutaţi?
- Câteodată, rar de tot, că noi nu facem politică.
- La vot mergeţi?
- Mergem.
- Înseamnă că faceţi politică. Atunci când votaţi, vă spuneţi cuvântul în treburile ţării. Despre fotbal discutaţi?
Le-a distrat întrebarea mea.
- Nu discutăm aşa ceva. Fotbalul îi pentru bărbaţi.
        Era să le spun că nu au dreptate, dar n-am făcut-o. Mama mea, până la vârsta de 79 de ani, când a murit, urmărea toate meciurile de fotbal la televizor şi cunoştea jucătorii mai bine decât mine.
Pe 1 martie, anul acesta, le-am dat câte un mărţişor. S-au uitat mirate la mine ca şi cum mă vedeau pentru prima oară, s-au mirat, mi-au mulţumit şi atât. Peste câteva zile, când le-am văzut din nou, le-am salutat. S-au uitat la mine şi nu mi-au răspuns. Mi-am dat seama că nu m-au recunoscut şi că, deocamdată, am ratat orice ocazie de-a mă apropia de ele şi ale asculta poveştile.
La chioşcul „Luna Parc Teo” de lângă locul de joacă al copiilor, unde se vând sucuri, bomboane, cafea, îngheţată, biscuiţi, popcorn, iar rana şi ceai, ciocolată caldă şi chiar vin fiert, serveşte o doamnă în vârstă, a cărei nume este, probabil Teo. Iese rareori din chioşc. Când a făcut-o odată şi m-am nimerit prin preajmă, am avut surpriza să constat că are un braţ retezat de la încheietura mâinii.
- Ce-aţi păţit am întrebat-o?
- Am avut un accident, mi-a răspuns, fără să-mi dea detalii.
 De câteva ori când am trecut pe aici, am simţit un miros plăcut de mâncare gătită.
- Aveţi şi de vânzare? am întrebat-o
- Nu. Gătesc doar pentru oamenii aceştia care mă ajută.
Mi-a arătat spre un domn în vârstă, sărăcăcios dar îngrijit îmbrăcat, care, la o masă din apropiere, vinde tot felul de obiecte mărunte: jucării, baloane, mingi etc. M-a impresionat conştiinţa valorii de sine pe care o afişează acest domn, convins, sunt sigur, că face ceva cu adevărat important. Chiar face. Mi-a plăcut.
Deşi este încă frig, la chioşcul pensionarilor este activitate. Bătrâni înfofoliţi joacă şah şi table sau chibiţează. Pentru că băncile sunt reci, şi-au pus sub fund bucăţi de polistiren. Se mai încălzesc unii cu câte o cafea, alţii cu câte o……bere. S-or mai fi încălzit şi cu altceva, dar nu i-am surprins. Se cunosc bine între ei, căci i-am auzit tutuindu-se, tachinându-se iar unii dintre ei vorbind cu „ Ce p… mea!”.  Ăştia au fost, probabil, „băieţi de băieţi”?! Am jucat şi eu partidă de şah cu unul din ei. Am mâncat bătaie. Mai joc, din când în când, cu calculatorul şi mă bate şi ăsta. Când eram elev, eram bunicel la şah, dar asta nu-mi mai foloseşte la nimic.
Aceasta este banca pe care stau, de obicei, bătrânele. Acum sunt doar două.
 
Iată-le plimbându-se prin parc (n-am pus poza făcută din faţă pentru a le proteja imaginea)
 
 "Luna Parc Teo"
 
Chioşcul pensionarilor
 
Un bătrân mărşăluind prin parc (la fel ca şi mine)
Un altul mergând agale şi intonând cântece religioase
 
El îşi plimbă nepotul
 
Ea îşi plimbă câinele
Citeşte mai mult >>

vineri, 8 martie 2013

POPAS DUHOVNICESC (26)


Întoarcerea fiilor risipitori.
Reflecție la duminica a-II-a din perioada Triodului.
Evanghelia  de la Luca (15,11-32).

       Duminica Fiului risipitor este a doua, dintr-o perioadă de trei săptămâni ce precede Postul Mare. Tema acestei Duminici este pocăința, parabola este o icoană fidelă a pocăinței care ne îndeamnă să medităm la necesitatea schimbării relației noastre cu Părintele cel Ceresc, de aceea mi-am propus să medităm împreună asupra condiției păcătosului, cum se face pocăința și nemărginita compasiune a lui Dumnezeu.
         În fiul risipitor vedem întregul tablou al tinereții ușuratice: desfrâul, superficialitatea, neseriozitatea, patima independenței. Ajungând la anii tinereţii, și-a închipuit că deja casa părintească era prea strâmtă pentru el. Aceste lucruri l-au determinat să se înstrăineze de casa în care a crescut, dând bucuriile copilăriei pe înghimpoasele griji ale vieții. Noi toți ne asemănam cu fiul risipitor. Casa părintească este Biserica lui Hristos, cu liniștea rugăciunii, dulceața cântărilor și lipsa de orice grijă lumească. Oare de ce devine incomodă pentru noi această atmosferă sfântă ? Pentru că păcatul ne scoate din mijlocul sfințeniei, diavolul ne atrage spre plăceri trecătoare, ne scoate dintr-o lume a sfințeniei și ne aruncă într-o lume a căutărilor incoerente, a năzuințelor iluzorii, a poftelor nesatisfăcute de mâncare şi băutură, o lume în care nimic nu mai are, în cele din urmă, sens; o lume cuprinsă de neadevăr, falsitate și păcat. Lumea în care trăim nu este o lume normală. Noi am făcut pustiu în jurul nostru pentru că nu mai avem dreaptă judecată, nu mai știm să ne cerem iertare.
         Păcatul este exil, iar cei ce stăruiesc în păcat simt un gol interior imens, foamete și înstrăinare față de cei dragi. Pocăința este întoarcerea din exil la casa Părintelui nostru unde reprimim libertatea sfântă și liniștitoare. Pocăința nu înseamnă doar părere de rău, ci este mai mult decât atât, implică acțiune, în schimbarea comportamentului nostru. Acelor care sunt cuprinşi de mare disperare din cauza păcatelor, gândindu-se că nu mai există iertare, această parabolă le oferă speranţă. De cele mai multe omul se afundă atât de mult în păcate încât ajunge să deznădăjduiască în privința dragostei lui Dumnezeu. Diavolul ne întunecă mintea, ne lasă să ne tăvălim în pustiul inimii noastre, să mâncăm ,,roșcovele,, porcilor ca fiul risipitor.
          Fiecare dintre noi ne regăsim mai mult sau mai puțin în cele trei tipologii de oameni pe care Mântuitorul le aduce în fața ochilor noștri ca să învățăm. Fiul risipitor ne oferă lecția pocăinței adevărate, revenirea la normalitate, în casa Tatălui. Nu s-a îndoit de dragostea brațelor Părintești, nu a uitat liniștea lor de care i-a fost atât de dor ci și-a cerut iertare din suflet. Tatăl ne învață bucuria primirii fiilor risipitori. Dumnezeu se bucură de pocăința noastră, nu ne reamintește păcatele, ne iubește așa cum suntem, ne așteaptă cu iubirea Lui iertătoare și îmbrățișarea Lui mântuitoare, ne îmbracă în haina sfințeniei. Deloc de neglijat este atitudinea fratelui, care nu se bucură de revenirea ,,risipitorului’’. De fapt fiecare fiu a risipit averea Tatălui care este sfințenia, unul a risipit-o în desfrâu și beții, altul a risipit-o prin neiubire.
       În cele din urmă, această parabolă ne oferă o perspectivă asupra lumii în care trăim. Ne risipim averea cea mai de preț, mântuirea, pe care Hristos ne-a dăruit-o cu prețul cinstitului Său sânge. Ne risipim viața trăind-o în exilul păcatelor noastre, în singurătatea egoismului și mândriei în loc să ne bucurăm de casa Tatălui Ceresc. Este vremea întoarcerii noastre, vremea pocăinței, vremea iertării. Să-i cerem la Hristos să ne ierte și să ne vindece.
   ,,Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău!” Ajută-mă Doamne !  Vindecă-mă, nu mai suport păcatul !
          Amin.
                                                                                                Pr. Crăciunaș Adrian
Citeşte mai mult >>

luni, 4 martie 2013

DIN VIAŢA UNUI OM OARECARE


Herman Victorov, autorul cărţii „Din viaţa unui om oarecare. Pagini de jurnal”, este un fost cetăţean român, stabilit în Canada în 1976. Cartea lui a apărut la Editura Maple Red Publishing House din Toronto.
Îl cunosc bine pe autorul cărţii. În anii 1963 şi 1964, am lucrat amândoi pe şantierul de montaj al Termocentralei Işalniţa. În perioada ianuarie 2006 şi martie 2007, am fost angajatul lui la una din cele trei fabrici ale sale, din România, aflată în construcţie. Am încetat colaborarea cu el în momentul în care şi-a vândut fabrica. Mă consider prietenul lui. Prin urmare, îl cunosc destul de bine ca să-mi  permit să spun, încă de la început, că nu este nici pe departe un om oarecare, ci  unul deosebit: inteligent, cult şi de omenie. După lecturarea cărţii, cititorii ei vor ajunge, sunt sigur, la aceiaşi concluzie cu mine.
Cartea sa, de patru sute de pagini, este structurată pe patru capitole: „Întâmplări pe Şantier”, „Emigrarea Israel, Grecia, Canada”, „Călătorind prin lume”, „Alte povestiri”.
Herman Victorov este evreu. Un evreu care, deşi a purtat steaua galbenă în anii ’40, are sufletul şi inima de român: M-am considerat totdeauna român; Acum, la 80 de ani, ştiu că România este ţara sufletului meu; Să ne ajute şi binecuvânteze Dumnezeu pe fiecare dintre noi şi neamul nostru românesc, scrie el. M-am convins de sentimentele lui frumoase pentru România şi români. Iată câteva argumente: în fabrica lui din Windsor, Canada, pe care am vizitat-o în 2005, 95% dintre angajaţi erau români; şi-a investit banii în România şi nu altundeva, pentru că a dorit să contribuie la propăşirea ţării lui natale; ajută românii necăjiţi ori unde-i întâlneşte; cunoaşte pe de rost sute de poezii din Eminescu, Coşbuc, Goga, Topârceanu ş.a. şi le recită cu patos; îi plac la nebunie romanţele noastre  pe care le cântă sau le ascultă cu plăcere de câte ori are ocazia.; cunoaşte toţi munţii ţării, pe care i-a parcurs în tinereţe; are o casă şi în România şi vine aici de câte ori poate. Condamnă pe evreii care după venirea comuniştilor la putere în România au devenit în număr mare cadre ale Securităţii şi ale organelor de represiune;  îl citează pe tatăl său: Evreii care s-au înrolat în forţele de securitate şi miliţie nu fac altceva decât să ducă la extinderea urii rasiale şi la dezvoltarea antisemitismului.  Condamnă şi  pe evreii care au emigrat din România în Israel şi criticau ţara în care se născuseră şi trăiseră o parte din viaţă.
Întâmplările de pe şantier ne dau posibilitatea să-l descoperim pe Herman Victorov  priceput, îndrăzneţ, neconformist şi rebel: Eram considerat specialist în transportul şi ridicarea de utilaj greu, de sute de tone, scrie el; Nu ştiu cum reuşeşti, dar peste tot unde mergi, intri în conflict cu miliţia, securitatea şi partidul, îi spune directorul general al Energomontaj; Nu mă suportau din cauza atitudinii mele, „dar mă tolerau” pentru că aveau nevoie de mine, ne explică el. Unele din întâmplări prilejuiesc cititorului român reîntâlnirea cu sărăcia, abuzurile, exagerările,  nelegiuirile şi carghioslâcurile din perioada comunistă pe care am traversat-o: Care-i situaţia pe şantier?  întreabă H.V. pe un inginer. Nu e apă, nu-i lumină, nu-i mâncare, nu-i maşină, îi răspunde acesta. Nici că se putea o caracterizare mai bună, zic eu,  pentru „epoca de aur” de tristă amintire.
Povestea emigrării în Israel, Grecia şi Canada  este povestea întâlnirii lui cu o altă lume şi povestea drumului anevoios spre succes. Nu o singură dată, faţă în faţă cu dificultăţile şi greutăţile inerente, se întreabă, descurajat sau revoltat: Cum dracu am ajuns eu aici?  A reuşit să învingă obstacolele care i-au ieşit în cale, pentru că este priceput şi inteligent şi pentru că a muncit din greu. După ce face tot felul de munci şi schimbă o mulţime de slujbe, ajunge să întemeieze o companie al cărui obiect era fabricarea de echipament farmaceutic - Technophar Equipment and Service Limited - cu care cunoaşte succesul şi bunăstarea. Respectul faţă de clienţi, cinstea, corectitudinea, profesionalismul au contribuit la succesul şi prestigiul companiei înfiinţate de mine, care este şi astăzi, după aproape treizeci de ani, unică în lume prin produsele şi serviciile care le oferă, ne explică el.
Echipamentele produse de compania sa au fost livrate în 26 de ţări, pe care le-a vizitat de mai multe ori. A fost în Bulgaria, România, Germania de Est, Iugoslavia şi în Rusia,  pe când erau comuniste. După ce  se reîntoarce în Occident, dintr-o călătorie în Bulgaria şi România, plină de întâmplări neplăcute, scrie: Am reflectat atunci la contrastul dintre lumea civilizată în care mă aflam şi în care exista respect şi preţuire faţă de om şi lumea întunecată în care mă zbătusem în ultimele 24 de ore. A mai călătorit în Jamaica, Bangladesh, Vietnam, SUA, Arabia Saudită, China ( de 46 de ori). Din aceste călătorii, H.V. ne relatează mai ales despre oamenii întâlniţi, despre caracterele, necazurile şi bucuriile lor.
Capitolul „Alte povestiri” ne dă posibilitatea să-l reîntâlnim pe Herman Victorov, cu sensibilităţile, pasiunile şi omenia lui.
Cartea este pasionantă şi foarte bine scrisă. La fel de bine scrisă, de către Mihaela Victoria Ignat, este şi prefaţa cărţii. Îi felicit pe  amândoi!
Citeşte mai mult >>

vineri, 1 martie 2013

POPAS DUHOVNICESC (25)

Antitezele credinței
Duminica a XXXIII-a după Rusalii (Luca 18:10-14)
 
Despre credință s-a vorbit mult și încă se va mai vorbi și de acum înainte, este un teren destul de bătătorit în mediul teologic, credința fiind un subiect întors pe toate fețele și analizat cu multă atenție. Mi-aș dori însă, pornind de la această pildă a vameșului și a fariseului, să scot în evidență anumite subtilități ale credinței, care neglijate, pot face ca aceasta la un moment dat să nu mai aibă valoarea spirituală pe care ne-o dorim noi. De exemplu, Hristos zice: ,,Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”(Marcu 8:34) iar în altă parte zice tocmai contrariul, că e bine să-ți vii în sine (Luca 15:17), ce să mai crezi? În Evanghelia după Matei, tot Mântuitorul impune un standard moral înalt: ,,Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”(Mt.5:48) sau ,,Râvniţi însă la darurile cele mai bune” (I Cor. 12:31) ca mai apoi să zică: ,,Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17.10), adică să râvnești sus, să atingi idealul ca mai apoi să-ți zici că de fapt asta trebuia să faci.  Greu de înțeles!
Însuși Mântuitorul Hristos, conștient fiind de aceste lucruri, a pus de multe ori în antiteză atât  personaje cât și  idei sau situații care aveau rolul de a scoate în relief diferența dintre alb și negru, dintre pozitiv și negativ. Recurgea la acest procedeu, deoarece de cele mai multe ori, precum în cazul de față, era greu să-i facă pe farisei să înțeleagă, că atitudinea lor nu era pe placul lui Dumnezeu. De fapt ei respectau cu strictețe legea lui Moise, împlineau toate prescripțiile vechi-testamentare în litera lor, se rugau de mai multe ori în zi, posteau și umblau în sac și în cenușă, își plăteau zeciuiala către templu. Ce i-ar fi făcut să creadă că nu sunt pe placul lui Dumnezeu?
Cea mai subtilă dar în același timp și cea mai grea situație, este atunci când trebuie schimbat ceva și nu-ți dai seama de acest lucru, mai ales atunci când trebuie schimbată atitudinea, nu forma. Din păcate, acesta este examenul cel mai dificil și mai greu de trecut, iar mulți dintre noi nu conștientizăm că împlinind formal anumite lucruri fără să ne schimbăm atitudinea suntem niște credincioși de formă. Nu este durere mai mare decât să constați în fața judecății lui Hristos că tu știindu-te credincios, poți auzi cuvinte ca acestea: ,,Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi”(Matei 25:12).
Mergând pe aceași logică a lucrurilor se poate naște următoarea întrebare: Poate exista un creștinism fără de Hristos? Poate. Sorin Dumitrescu vorbea la un moment dat despre ,,ortodocșii atei”, adică acei oameni care au fost creștinați prin botez dar n-au de-a face cu credința, oameni despre care părintele Arsenie Boca spunea: ,,cel ce și-a îngropat talantul, este cel ce a primit botezul și nu a mai făcut apoi nimic.” Niciun fel de terapie, nicio schimbare de orice fel, nici viața duhovnicească, nici spovedania, nici vindecarea, nici mântuirea ... nu sunt posibile fără acordul persoanei. Metaforic vorbind: nici Dumnezeu nu ,,poate” spune DA, unde omul spune NU. E marele mister, marea Lege a iubirii divine: unde libertate nu e, nici dragoste nu e și nici responsabilitate. Omul este ființă cu capacitate decizională, el este responsabil de ceea ce face cu viața lui, indiferent de ceea ce i se întâmplă. Vorba lui Sartre: ,,nu este important ceea ce ni se întâmplă, ci ceea ce facem noi cu ceea ce ni se întâmplă”.
Nu vreau să divaghez de la subiect, dar ceea ce vrea să scoată în relief Mântuitorul Iisus Hristos prin această pildă are o sensibilitate aparte. De fapt rostirea pildei este provocată de  contextul suficienței de sine al fariseilor, Hristos arătând ,,către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta…”(Luca 18:9) punând în antiteză atât două clase sociale (vameșii și fariseii adică păcătoșii și drepții) cât și două atitudini de închinare (mândria și smerenia). Noi uităm de cele mai multe ori că scopul vieții creștine este dobândirea harului Duhului Sfânt (Sf. Serafim de Sarov), că fără de acest har noi nu suntem nimic și nici nu putem face nimic pe tărâmul credinței. Harul lui Dumnezeu coboară înlăuntrul omului și dă acea stare de împreună trăire cu Dumnezeu. Noi nu putem face nimic, nu-l putem ,,sili” pe Dumnezeu să ne dea acest har, căci El îl oferă gratuit, din dragoste tuturor celor ce cred în El. Nu împlinirea sterilă a unor precepte aduce harul ci atitudinea pe care o ai față de Dumnezeu, atitudine pe care David o scoate în evidență în psalmul 50 arătând că:,,inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi”. Dacă nu ești smerit, nu poate face nimic harul lui Dumnezeu înlăuntrul tău. Oricât de bine ai cunoaște cu mintea ta și oricât te-ai arăta a avea dispoziție sau râvnă, nu se va întâmpla nimic dacă nu pătrunde adevărul lui Dumnezeu în sufletul tău, ca un dar al Lui.
Omul poate fi religios, la fel cum toți evreii erau religioși, dar se raportau la Dumnezeu într-un mod prin care ei și-au creat propriul sistem, și-au creat un idol din forma văzută a închinării, timp în care s-a așezat în sufletul lor îndreptățirea de sine adică autosuficiența. Un om care se îndreptățeste pe sine înlăuntrul lui și care are îngâmfare sau egoism, acela nu poate înțelege ce înseamnă harul dar nici nu poate primi harul, oricât ar încerca să acționeze harul asupra lui. Așa cum peste un lucru înfășurat în nailon sau închis ermetic chiar dacă ar cădea râuri de apă peste el,  tot nu va pătrunde nicio picătură înăuntrul său ci va rămâne perfect uscat, tot astfel și sufletul autosuficient nu poate fi atins de  harul lui Dumnezeu ci va rămâne mereu încrezător în propriile puteri.
În  viața cotidiană e bine să crezi în tine, în puterea ta de a învinge și de a trece peste obstacole, mai ales atunci când nutrești speranța că Dumnezeu este cu tine, dar în credință e necesar să renunți la tine și întru umilință(care în limbaj biblic, nu înseamnă înjosire ci conștientizarea stării pe care o ai) să ceri harul dumnezeiesc. Când ai harul lui Dumnezeu, toate se așează în noi într-o ordine desăvârșită, fapt ce îl face pe Sf. Ap. Pavel să zică: ,,Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!”(IICor.13:13)
                                                                          Pr. Augustin Câmpean
Citeşte mai mult >>