luni, 27 mai 2013

UNGURII (4)


 4. Limba maghiară şi maghiarizarea

Prima limbă oficială a Regatului Maghiar a fost, până la 1698, latina, a urmat apoi germana şi abia din 1843 maghiara. Ungurii au trebuit să se lupte între ei, dar mai ales cu habsburgii ca să-şi impună limba. Cu toate astea, ei n-au ezitat, ca la rândul lor, să încerce s-o impună cu forţa celorlalte naţionalităţi din regat. În  1842, István Szécheny atrăgea atenţia că  cine schimbă limba nu schimbă şi sufletul şi că niciodată nu trebuie să-i faci altuia ceva ce nu ne-ar plăcea să ni se facă nouă.
Evoluţia Ungariei în sensul unei „autocraţii generale a limbii de învăţământ şi de stat maghiare” a fost impulsionată deja în 1790/91, spune Lajos Gogolák (pag.310).
Legile şcolare din 1879, 1883, 1891 au consfinţit obligativitatea predării limbii maghiare în grădiniţe, în şcoli primare şi gimnaziale (pag.311).
Regulile pentru maghiarizare şi sancţiunile cele mai severe pentru învăţătorii incapabili sau recalcitranţi le-a impus contele Albert Apponyi, ministru al învăţământului din 1906 până în 1910……..Într-o lucrare despre Ungaria de Sus, Béla Grünwald, istoric şi susţinător al celei mai dure asimilări forţate, dă o imagine ilustrativă privind maghiarizarea: la un capăt al unei maşini de tocat carne sunt băgaţi fii de ţărani aparţinând naţionalităţilor, în timp ce la celalalt capăt ies domni maghiari înstrăinaţi de grupul lor etnic şi cizelaţi. El mai susţinea că este „destinul maghiarimii” să-i „asimileze, să-i absoarbă în masa unui popor superior (pag.311).
În ciuda „şovinismului lingvistic maghiar”(Móritz Csáky), a interdicţiilor şi proceselor de presă iniţiate de autorităţi, în pofida unor abuzuri sângeroase izolate (în comuna slovacă Cernova, la încercarea lui Andrei Hlinka, preot naţionalist şi conducător al slovacilor, de a sfinţi o biserică sătească, 15 oameni şi-au pierdut viaţa ca urmare a intervenţiei jandarmeriei) trebuie să spunem două lucruri de bine despre unguri: maghiarizarea sau asuprirea naţionalităţilor n-a fost niciodată condiţionată „etnico-rasial”, ci cultural. Atributul ideii maghiare a fost numai şi numai limba. (pag.313). Din păcate , ceea ce susţine aici Pal Lendvay că atributul ideii maghiare a fost numai şi numai limba, vine în contradicţie cu ce am citat înainte din Béla Grünwald şi cu realitatea.
Numai un singur deputat, Lajos Mocsáry,  a căutat cu admirabilă consecvenţă să pună în gardă faţă de urmările maghiarizării;  numai el a cerut insistent, în clarvăzătoarele luări de poziţie, egalitate, toleranţă şi transpunerea în viaţă a legii naţionalităţilor. Acest nobil maghiar, incoruptibil şi neînfricat ca om şi ca politician, a fost exclus din propriul său partid şi alungat din viaţa politică (pag 315-316).
Însă apologeţii, ba chiar inventatorii de ciudate „epoci de înflorire” a unui naţionalism romantic au găsit imitatori. Modul lor de a gândi, configurat pe aceeaşi tradiţie istorico-eroică a Ungariei Mari, se face simţit până în actualitate  (pag.316). Din păcate,  acest lucru este fie foarte vizibil, fie bine disimulat  la mulţi dintre politicienii unguri din Ungaria şi România de azi.
(va urma)
Citeşte mai mult >>

luni, 20 mai 2013

UNGURII (3)


3. Inegalitate socială, revolte, revoluţii, revoluţionari

Inegalitatea socială şi nedreptăţile sociale şi etnice şi religioase  din Ungaria şi Transilvania Evului Mediu au fost dintre cele mai mari. Mai ales după răscoala condusă de Gheorghe Doja (1514), când Dieta maghiară a votat „Codul tripartit” sau Tripartitum, cum este cunoscut el, care şi-a păstrat valabilitatea până în 1848, nedreptăţile sociale au atins apogeul. Nobilimea i-a condamnat la „iobăgie perpetuă” pe toţi ţăranii pentru „necredinţa” lor. Li s-a contestat orice proprietate: din acel moment, nici o lege şi nici un tribunal nu-i mai apăra pe iobagi în faţa nobilimii (pag.96-97).
Răscoala a fost înăbuşită cu sălbăticie, în stilul năvălitorilor asiatici (unguri, tătari, turci etc):  Doja a fost legat de un tron de fier înroşit în foc, iar pe cap i s-a pus o coroană înroşită în foc. Ceilalţi conducători, care timp de două săptămâni nu primiseră nici un fel de hrană, au fost forţaţi să smulgă carne din trupul lui Doja încă viu şi s-o mănânce (pag. 96).
În secolul XVII, în ciuda faptului că reprezentau în Transilvania propriu zisă elementul etnic majoritar, românii erau crunt discriminaţi. Credinţa  ortodoxă a românilor trecea drept religie „tolerată”, pentru că românii nu formau o naţiune reprezentată în Dietă (aşa cum, începând din 1437, era cazul nobililor unguri, al secuilor şi al saşilor), adică ortodoxia putea fi într-adevăr practicată liber, dar adepţilor ei li se refuza egalitatea de drepturi politice (pag.120).
Dovadă a „simpatiei” sale pentru români, o serie de evenimente legate de cei din Transilvania sunt ori minimalizate ori trecute cu vederea de către Paul Lendvai, în cartea pe care o analizăm. Despre momentul Mihai Viteazul catadicseşte să spună doar atât: Transilvania a fost lăsată de Sigismund mai întâi pe seama domniei îngrozitoare generalului Giorgio Basta, comandantul imperial apoi nu mai puţin groaznicei intervenţii a lui Mihai Viteazul, voivodul Ţării Româneşti, şi în sfârşit şi pe seama turcilor setoşi de răzbunare (pag.121) De ce o fi fost atât de groaznică intervenţia lui Mihai Viteazul? Nu ni se dau amănunte. Despre răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan şi despre cea condusă de Avram Iancu (1848), scriitorul nici barem nu pomeneşte!
Ungurii susţin că epoca cea mai glorioasă din istoria lor a fost  Revoluţia de la 1848, lupta pentru independenţă dusă de maghiari împotriva Casei de Habsburg, ca şi împotriva croaţilor, românilor şi sârbilor aliaţi cu austriecii şi, în final, împotriva Rusiei chemate în ajutor (pag.218).
Conducătorul Revoluţiei a fost Lajos Kossuth. Nici un politician ungur nu a fost vreodată în aşa măsură obiect al glorificării din partea tuturor straturilor poporului şi totodată ţintă a demonetizării din partea politicienilor popoarelor vecine, cum a fost omul a cărui viaţă lungă (1802-1894) se confundă cu victoriile şi înfrângerile poporului său, spune Paul Lendvai (pag. 219). …unii istorici şi foşti tovarăşi de drum au scris mult despre: gelozia şi vanitatea sa, despre firea sa rece şi egoismul său, despre incapacitatea sa de a se transpune în situaţia celuilalt şi de a manifesta o minimă înţelegere pentru doleanţele naţionalităţilor (pag.243). István Szécheny spunea despre el: că este o otravă morală (pag.235), iar politicianul liberal Pál Nyáry că a fost „un comediant blestemat”. Scriitorul englez Edward Crankshaw spune că el este un slovac de la ţară, iar mama lui nu ştia ungureşte. Cert este că numele de Kossuth provine de la un cuvânt slovac care înseamnă ţap, afirmă autorul cărţii. Kossuth susţine despre el: M-am născut ca ungur şi am fost educat ca ungur (pag.220). Eu consider că nu este important ce a fost el cu adevărat ci ce a simţit şi ce a făcut el pentru unguri.  Privit prin această prismă, a fost, fără doar şi poate, ungur. Acelaşi lucru se poate spune despre mulţi unguri vestiţi, pe care Paul Lendvai se bucură să-i descopere că au fost evrei, au în ei sânge evreiesc sau au alte origini.  Este şi cazul lui Iancu de Hunedoara şi a fiului său Matei, amândoi unguri prin ceea ce simţeau şi au făcut pentru Ungaria.
Obiectivele revoluţiei de la 1848 au fost, după ziarul Pesti Hirlap - al cărui redactor şef era chiar Kossuth - obligativitatea nobililor la plata impozitelor, desfiinţarea iobăgiei, reforme umanitare, unirea cu Transilvania şi introducerea maghiarei ca limbă oficială în întreaga ţară. Faptul că atunci populaţia Transilvaniei consta majoritar din români nu era relevant pentru Kossuth, cum nu era aproape nici pentru un reformator cu idei radicale sau conservatoare (pag. 222). Chestiunile de viaţă şi de moarte ale revoluţiei maghiare erau relaţiile tensionate cu Austria, cu Croaţia şi cu cele mai importante grupuri etnice străine, precum cele ale românilor, sârbilor şi croaţilor (pag. 236). Grupurile etnice au cerut în primăvara lui 1848 autonomie şi auto-administraţie, unele în interiorul Ungariei, altele, precum croaţii, chiar în cadrul Casei de Habsburg (pag. 237). Bineînţeles că nu li s-au acordat. În zilele noastre este rândul ungurilor din ţările vecine cu Ungaria să ceară acelaşi lucru (vezi secuii din România) şi se miră că sunt trataţi cu aceeaşi lipsă de înţelegere.
 În primăvara lui 1949, revoluţionarii maghiari au repurtat victorii strălucite în lupta cu austrieci, au nimicit rezistenţa naţionalităţilor conlocuitoare, au reuşit să elibereze majoritatea teritoriului  ţării şi şi-au declarat chiar independenţa faţă de austrieci, Kosuth fiind ales guvernator preşedinte. Au intervenit însă ruşii şi revoluţia maghiară a fost înfrântă. Paul Lendvai remarcă: Ca de atâtea ori în perioade mai îndepărtate şi mai apropiate ale istoriei maghiare (din 1241 până în 1956) nici o putere europeană nu a mişcat nici măcar un deget în interesul maghiarilor (pag. 249). De ce oare? După înfrângerea revoluţiei, treisprezece generali ai armatei revoluţionare ungare au fost executaţi – nouă prin ştreang, patru prin împuşcare – la şanţul de fortificaţie al Aradului.  Ei au fost: un german de provenienţă ne austriacă, un german austriac, doi germani unguri, un croat, un sârb bănăţean şi doi maghiari de origine armeană şi cinci maghiari. Nu toţi cei cinci maghiari „puri” puteau să vorbească sau să înţeleagă ungureşte (pag. 251). Kossuth a murit în exil.
Printre eroii revoluţiei maghiare de la 1848 se numără şi Sándor Petöfi (1823-1849), poetul naţional maghiar. El provenea dintr-o familie iniţial sârbească şi, începând cu străbunicul, deja slovacă. Părinţii lui, un măcelar şi o servitoare, încă mai vorbeau cu accent limba maghiară.  Tânărul poet şi actor s-a numit iniţial Petrovics, el folosindu-se de numele Petöfi abia după 1842 (pag.232). La fel ca şi Eminescu al nostru, care s-a născut Eminovici. Încă odată, nu contează ce te-ai născut ci contează ceea ce crezi sincer şi ceea ce dovedeşti prin faptele tale că eşti. Petöfi a căzut, la 13 iulie 1849, în bătălia de la Sighişoara în lupta contra ruşilor.
Inegalitatea socială a continuat să existe şi în regimul dualist. La 1899, episcopul catolic Ottoká Prohászka declara: Domnul (stăpânul n.n.) nu-l vede pe ţăran ca pe un om întreg, ci, după vechea concepţie feudală, ca jumătate de vită cornută. Iar Paul Lendavai adaugă: O treime dintre ţărani erau, în realitate, semiproletari cu o proprietate minusculă, cu mai puţin de trei hectare….În 1910, ieşeau la numărătoare trei milioane de ţărani săraci, iar dacă se luau în calcul semiproletarii, se ajungea chiar la patru milioane (pag.337). La începutul secolului al XX-lea 15 la sută dintre maghiari trăiau în gospodării izolate şi în pustele marilor moşii, 30 până la 35 la sută în oraşe sau oraşe de câmpie, 50 până la 55 la sută însă în sate…..Budapesta nu era numai oraşul celor 600 de cafenele, al celor 40 de bordeluri şi al celor mai multe mori din lume, ci şi cel al cartierelor mizere pentru mână de lucru auxiliară sezonieră, lucrători zileri fără şcoală, de cele mai multe oro slovaci şi germani. La sfârşitul secolului, un sfert din populaţie locuia în condiţii atât de mizerabile, încât ajunsese la raportul de şase persoane pe cameră (pag. 338)
 
                                                                 (va urma)
                                                                



Citeşte mai mult >>

luni, 13 mai 2013

UNGURII (2)


2. Originea românilor
Vorbind despre Marea Năvălire Tătară de la 1241, Paul Lendvai menţionează: Populaţia slavă din Ungaria de Sus precum şi secuii şi românii din zona Transilvaniei au scăpat în mare măsură neatinşi (pag.58).
M-a surprins această afirmaţie! Ori i-a scăpat, ori a ţinut să-l contrazică în felul acesta pe Roesler şi pe toţi istoricii străini - în marea lor majoritate maghiari - care susţin că românii s-au format la sud de Dunăre şi de acolo au ajuns în Transilvania, după 1241. E de la sine înţeles că acei români existau acolo „din totdeauna” şi nu au venit în Transilvania abia după Marea Năvălire Tătară,  „furişându-se” peste graniţă, cum susţin aceştia. În sprijinul faptului că la năvălirea ungurilor în Transilvania acolo existau români, în afară de mărturiile lui Anonimus şi Simon Kézai, pe care aceşti istorici refuză să le ia în considerare, există şi acelea ale cronicarului rus Nestor (1100).
În continuare autorul insistă pe ideea că de-a lungul anilor numărul românilor din Transilvania a crescut şi pe seama colonizărilor sau a trecerii frauduloase a graniţelor. El susţine că după  năvălirea tătarilor, în Transilvania au venit germani şi români, dar şi mulţi unguri (pag.66). Or fi venit, aşa cum este de presupus că şi mulţi unguri şi-au părăsit în acea perioadă ţara. Scriitorul nu vine însă cu nici o dovadă în sprijinul acestei afirmaţii.
 Insistând pe ideea că românii din Transilvania au venit din afară, Paul Lendvai afirmă că  Regele (Matei Corvin n.n.) a dat cea mai mare atenţie înviorării procesului de colonizare. Au fost aduşi în ţară slovaci, cehi, ruteni, polonezi, români şi, nu în ultimul rând, mineri germani (pag.72).
Scriitorul mai afirmă că în timpul celor170 de ani (1526-1698) în care cea mai mare parte a Ungariei a fost sub stăpânire turcească ( cea mai mare catastrofă din istoria ungară- pag. 109),  s-a înregistrat o scădere a ponderii ungurilor în totalul populaţiei din regat şi pe seama masivului aflux de români din Ţara Românească (pag.111). Mai susţine că: În acest timp, pătrund aici sau sunt colonizaţi români şi sârbi, care trăiesc adesea în colibe de lemn primitive, pe jumătate îngropate în pământ, care în caz de transformare în păşuni a terenului arabil sau de pericol de incidenţă la graniţă le părăseau imediat (pag.112). Nici de data aceasta scriitorul nu vine  cu dovezi în sprijinul afirmaţiilor sale! Noi credem că pentru „colonizarea” românilor ar trebui să existe documente, aşa cum ele există pentru colonizarea germanilor.
Paul Lendvai vorbeşte şi despre aşa zisă „colonizare tăcută” de la sfârşitul secolului XVIII: În nord, veneau în ţară slovaci şi ruteni, în est şi sud est români, care în Transilvania formau deja majoritatea absolută. În sud croaţi şi sârbi. După catastrofele de la sfârşitul Evului Mediu şi în urma stăpânirii turceşti, ponderea maghiarilor nu se ridica decât la 35 până la 39 la sută.
Mă întreb ce-i putea determina pe români să vină în Transilvania, unde exploatarea ţăranilor de către nobilime era cruntă, dovadă a răscoalei  din acea perioadă (1784).  condusă de Horea, Cloşca şi Crişan? Mă mai întreb cum puteau să treacă graniţa mii de familii de români, cu copii mici cu căţei şi purcei, fără să fie împiedicaţi s-o facă? Să nu uităm că la graniţa de est a Principatului erau secuii, grăniceri de la venirea lor acolo, iar de-a lungul celorlalte graniţe au fost colonizaţi germani şi cu sarcina de a le păzi. Există însă dovezi că exact în acea perioadă, o mulţime de români proveniţi din Transilvania s-au stabilit în Ţara Românească. Dovezile constau în numeroasele sate de pe versantul sudic al Carpaţilor Meridionali, populate cu „ungureni”, care şi-au păstrat până în zilele noastre portul şi obiceiurile cu care au venit acolo. Pe de altă parte, ceangăii din Moldova sunt dovada trecerii secuilor  dincolo de graniţă, din motive religioase, din cauza temerii tinerilor  de încorporarea forţată în armată şi  din cauza foametei din Ungaria şi Transilvania din acea perioadă (Iosif Cambioli, scrisoare trimisă Congregaţiei De Propaganda  Fide, în 1763).
 
(va urma)

Citeşte mai mult >>

marți, 7 mai 2013

UNGURII (1)


 

1.Demitizări
Am cumpărat cartea lui Paul Lendvai, apărută în traducere românească la Editura Humanitas, în 2013, ne ştiind cine-i autorul, curios să aflu cât mai multe despre poporul de care vrând nevrând am fost legaţi noi românii, mai ales cei ardeleni. Am aflat, după aceea, că autorul cărţii este un evreu maghiar, ziarist şi scriitor şi că trăieşte, după 1956, în Austria. Este acuzat că a fost un colaborator al Partidului Comunist Maghiar.
 Pe coperta a patra a cărţii scrie  că el  abordează „cu exemplară obiectivitate istoria Ungariei”. Nu trebuie să fii istoric, tobă de istorie maghiară, ca să-ţi dai seama că nu face asta. De fapt nici nu cred că un istoric poate fi sută la sută obiectiv. El  poate să fie cel mult sincer şi  cinstit, adică să creadă în tot ce susţine şi să nu mintă nici  chiar prin omisiune.
Am avut prilejul să citesc şi  compendiul „Istoria Ungariei”, scris de András Gherghely şi tradus în româneşte. Eram deci oarecum edificat despre felul cum îşi văd istoria lor ungurii.  Paul Lendvay nu o vede esenţialmente altfel, el vine însă cu mult mai multe amănunte şi unele recunoaşteri şi dezvăluiri care m-au surprins. Citindu-le, mi-am zis că probabil este la modă ca istoricii de pretutindeni să înceapă să demoleze o serie de mituri legate de istoria şi personalităţile istorice ale neamului lor, la fel cum o face şi Lucian Boia în ce ne priveşte pe noi românii. Voi încerca să  redau şi să  comentez  unele dintre ele. Mă întreb cum au reacţionat la aceste dezvăluiri ungurii? Faptul că autorul lui i-a fost conferită în anul apariţiei cărţii (2003) cea mai înaltă distincţie a statului maghiar, Crucea Comandorului cu Stea, Ordinul de Merit al Republicii Ungare, denotă că i-a fost apreciată cartea.
Afirmaţia din carte care m-a surprins cel mai mult a fost următoarea: În orice caz, se poate spune fără exagerare că puţine sunt naţiunile (poate cu excepţia sârbilor)cărora să li se potrivească mai mult decât ungurilor cuvintele lui Ernest Renan:”Nici o naţiune fără falsificarea propriei sale istorii” (pag. 70).
Falsificarea istoriei lor începe  cu începutul: „descălecatul” ungurilor în Câmpia Panoniei şi, mai târziu, cucerirea de către ei a Transilvaniei. Sursele documentare ale istoricilor unguri privind această perioadă sunt legendele şi cronicile lui Anonymus şi Simon Kézai. Din ele, ei iau doar ceea ce le convine. Nu le convine existenţa pe acele teritorii, în acele timpuri, a unei populaţii româneşti, menţionată de Anonymus, ei o neagă, iar, din păcate, Paul Lendvay o trece pur şi simplu cu vederea. Romancierul Jókai Mór, pe care autorul îl citează, susţine o chestiune de bun simţ:  legenda şi istoria se întreţes  în aşa fel, încât trebuie ori să le acceptăm în întregime, aşa cum face opinia publică, ori să le respingem în totalitate (pag.31).
S-a încercat ( şi se mai încearcă încă) să se susţină identitatea veche dintre secui, huni şi maghiari. Autorul cărţii este categoric: secuii nu sunt rude cu hunii, originea şi evoluţia lor rămânând până în ziua de azi mai degrabă o problemă deschisă (pag.31). Lendvai neagă şi orice legătură între huni şi maghiari (pag.68).
Referitor la  regele Ştefan I, creştinătorul ungurilor, sanctificat la 1083, autorul se întreabă: A fost el oare bun şi „cel mai evlavios”, cum l-au caracterizat cronicarii germani de la Curtea lui, sau mai degrabă necruţător şi barbar? S-a mulţumit el doar cu uciderea lui Koppany, cosângeanul lui, sau i-a mai şi tăiat cadavrul în patru? Se povesteşte că din ordinul lui Ştefan, trei părţi din trupul căpeteniei au fost pironite una la porţile oraşului episcopal Vezprém din apropiere, a doua la Györ, iar a treia la Székesfehérvár, în timp ce a patra a fost trimisă, ca avertisment, trufaşului său unchi Gyula la GyulaFehérvár (Alba Iulia din Transilvania) (pag.38). Dacă asta nu este suficient ca să aflăm cât de evlavios a fost Ştefan I, am mai putea adăuga:  Ştefan l-a pedepsit crunt (pe Vászoly, vărul său n.n.) : a pus să fie orbit, să i se toarne plumb topit în urechi şi să i se surghiunească cei trei fii în Polonia, respectiv la Kiev (pag.45). Credem că Ştefan I al ungurilor a fost tot atât de sfânt ca şi Ştefan cel Mare al românilor, despre care Grigore Ureche spunea: Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fară giude că era iute la mânie şi pedepsea fără judeţ şi despre care mai ştim că şi-a presărat ţara cu biserici şi cu copii din flori.
Despre „coroana lui Ştefan”, autorul cărţii afirmă: Se poate însă constata chiar acum că Ştefan n-a putut  niciodată să poarte coroana venerată de secole şi expuse în zilele noastre la Muzeul Naţional din Budapesta,, deoarece partea ei inferioară, aşa zisă parte „grecească”, a fost confecţionată abia în 1074, deci aproape la patru decenii după moartea lui, iar partea superioară, „latinească”, probabil abia în secolul al XIII-lea. Unii istorici unguri perseverează în a trece sub tăcere faptul că Henric III, după tulburările din Ungaria şi după  victoria lui asupra răsculaţilor (1044, în apropiere de Györ), a luat ca pradă coroana şi a trimis-o la Roma (pag.40).
Din dinastia Arpád, din care făcea parte şi Ştefan I, au mai fost sanctificate alte şapte persoane, printre care şi Ladislau cel Sfânt, înmormântat la Oradea şi pe mormântul căruia se depuneau jurăminte de cei judecaţi de Capitlul Episcopiei Romano Catolice de acolo. El a săvârşit fapta oribilă de al orbi pe fratele său şi pe Béla, fiul cel mic al acestuia, pentru a-i asigura propriului său fiu succesiunea (pag.49. Din fericire, Vlad Ţepeş al nostru, a cărui cruzime este cunoscută, n-a fost declarat şi el sfânt, deşi a ctitorit şi el biserici, este adevărat, nu atât de multe ca Ştefan cel Mare.
O sfântă din aceeaşi dinastie a fost şi Elisabeta, căsătorită cu Ludovic al IV-lea de Turingia, călugărită după moartea soţului ei şi decedată şi ea la vârsta de 24 de ani. Ea s-a remarcat prin activități caritabile în favoarea bolnavilor și săracilor. Am văzut, înainte de Paşti, anul acesta, la Opera Naţională din Bucureşti, opera Tannhäuser de Richard Wagner, în care se împletesc două legende: una despre cavalerul Tannhäuser, alta despre Sfânta Elisabeta de Ungaria.
 Dinastia arpadiană se stinge în 1301. Referitor la perioada care a urmat, Paul Ledvai declară: În cei 225 de ani până la catastrofa de la Mohács, n-a existat decât un singur rege de baştină din Ungaria: Mátyás (Matei) Hunyadi, numit Corvinul. Şi chiar şi acest – după legendă – foarte popular ungur era, pe linie paternă, român (pag.71). Când este vorba însă de tatăl regelui, Iancu de Hunedoara, autorul declară, fără a mai face referire la legendă: Se înscrie , desigur, printre multele contradicţii uimitoare din  istoria acestei ţări faptul că în  momentele cruciale s-au ivit strategi, oameni de stat sau poeţi al căror „arbore genealogic” şi devenire nu se pretează nicicum la teorii naţionaliste şi cu atât mai puţin la unele rasiste. Astfel Hunyadi se trage şi el dintr-o familie românească (după unele izvoare şi slavă) emigrată din ţara Românească în Transilvania. Numele unguresc vine de la Vajdahunyad (astăzi Hunedoara, în România) din Transilvania. Această cetate împăratul Sigismund i-o face cadou tatălui lui Iancu, Voicu, un român din mica nobilime (pag.84).  Această realitate continuă să fie negată de către unii istorici, scriitori şi oameni politici unguri, în loc ca ea să fie considerată ca o punte de legătură între unguri şi români, obligaţi de istorie şi geografie să trăiască unii lângă alţii sau amestecaţi unii cu alţii.
(va urma)
Citeşte mai mult >>

vineri, 3 mai 2013

POPAS DUHOVNICESC (33)


Învierea Domnului – stimul pentru propria noastră  înviere

           

            În fiecare an așteptăm cu oarecare emoţie cea mai mare sărbătoare a creștinătătii, acest ”praznic al praznicelor” și această ”sărbătoare a sărbătorilor”. Nu știu însă câtă valoare afectivă, cât înțeles cu adevărat creştin mai are aceasta sărbătoare pentru omul de azi, care este din ce in ce mai neatent cu adevăratele valori, alunecând spre o superficialitate a lucrurilor și aruncând în derizoriu valori cu adevărat esenţiale. Nu știu ce mai înseamnă pentru noi Învierea Domnului, un stimul spre propria noastră înviere sau un prilej de petrecere in jurul unei mese copioase. 
            Învierea Domnului nu a fost un scop în sine, o performanță personală ca aceea a unui atlet care vrea să-și dovedească sieși și altora că a fost în stare să învingă un obstacol. Învierea Domnului e mai mult decât un eveniment: e o lucrare. Drumul Său a fost acela de a se pogorî la iad și de a-i dezlega din legăturile morții pe cei ce-L așteptau acolo, începând cu Adam și Eva și terminând cu Ioan Botezătorul. Hristos nu a murit spre a învia doar personal, ci pentru ca prin învierea Lui să-i elibereze pe oameni din robia morții. Dacă pentru noi oamenii S-a pogorât din cer și S-a întrupat, dacă pentru noi a suferit, dacă pentru noi S-a răstignit și a gustat moartea, El tot pentru noi oamenii a și înviat; și nu numai pentru cei dinainte ci și pentru toți cei după El, care mor în numele Său și care tot întru El vor și învia. Astfel prin învierea Sa, Domnul S-a făcut începătură, model și arhetip al propriei noastre învieri.
            Există un moment special înainte de Patimi și Înviere, un moment care clarifică și dă note lămuritoare despre aspectul dinamic al propriei noastre învieri. Este vorba de Cina cea de Taină, care se descoperă ca un moment al sărbătoririi Paștilor de dinainte de Paști, adică al Paștilor celor noi, a Paștilor lui Dumnezeu prefigurate până atunci de Paștele evreiesc. Paștele iudaic, sărbătoare ținută anual la Ierusalim și care rememora trecerea miraculoasă prin Marea Roșie, nu este adevăratul Paște, adevărata trecere. Acesta simboliza doar trecerea dintr-o tară în alta către pământul făgăduinţei, trecerea adevărată și definitivă însă, din robia păcatului și a morții către viața veșnică o realizează Hristos. Astfel, Paștele cel nou sau ”noua trecere” a avut nevoie nu de un Moise ci de Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat, care în persoana Sa divino-umană este și realizează un un îndoit Paște sau o ”dublă trecere” atât a lui Dumnezeu în noi cât și a noastră în Dumnezeu, devenind astfel ”Paștile lui Dumnezeu” (ca pogorâre a lui Dumnezeu la om) cât și ”Paștile noastre cele de taină” (ca ridicare a noastră la viața de comuniune cu Dumnezeu în Treime). În acest fel putem înțelege bucuria, oarecum nestăpânită cu care Hristos se adresează dicipolilor Săi:” Cu dor am dorit să manânc acest Paști cu voi mai înainte ca Eu să pătimesc” Lc.22;15, ucenicii devenind astfel primii care vor sărbători anticipat Paștile cele noi care vor fi mai apoi lumii prilej de bucurie negrăită. Această Cină de Taină se permanentizează în Sfânta Liturghie și devine apogeul manifestărilor noastre cultice, devine bucurie pascală a coborârii lui Dumnezeu la noi și de înălțare a noastră la Dumnezeu, devine înviere din monotonia unei vieți lipsite de sens și devine arvună a unei vieți veșnice în Împărăția lui Dumnezeu.
O ieşire din rutina și uneori din tumultul cotidian, este încercarea conştientizării că Hristos, cu toate că S-a înălţat la cer este și in mijlocul nostru. Dacă zicem si noi împreună cu Toma: ”Domnul meu și Dumnezeul meu” cu toată credinţa noastră, nepipăind trupul Său fizic ci gustând trupul Său euharistic prin Sf. Împărtășanie, acest ”meu”, este garanţia că Hristos Domnul poate deveni un ”bun” al nostru, foarte personal si foarte intim, pe care Il purtăm fiecare in inimile noastre. În acest fel trăim prima etapă a învierii noastre și conştienţi de aceasta realitate, dorind a o trăi permanent, se produce o comuniune lăuntrică intre noi și Dumnezeu, care naşte o bucurie negrăită, ce nu are termen de comparaţie cu celelalte bucurii ale lumii. Intr-o forma lirică, această bucurie o remarca si L.Blaga atunci când zicea:”O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!/ Să nu se simtă Dumnezeu / in mine/ un rob in temniţă – încătuşat.”(Vreau sa joc!) arătând la rândul său, că de multe ori noi putem să fim cauza propriei noastre nefericiri.
            Doresc tuturor cititorilor, să petreacă Sfintele Sărbători în pace, cu bucurie în suflet și cu dorința nestăvilită de învia din amorțeala păcatelor sau din rutina cotidiană în care ne pierdem de multe ori și să începem sau să ne continuăm ”viața cea nouă”, viața în Hristos Domnul nostru.

Pr. Augustin Câmpean
Citeşte mai mult >>