miercuri, 28 august 2013

ZORI ÎNTUNECATE


Este vorba despre ultimul meu roman, dedicat aniversării a 800 de ani de atestare documentară a Bănişorului (Banul de Jos), satul meu natal. Cartea mi-a fost inspirată de însuşi documentul în care este menţionat pentru prima oară numele satului:

Golsa din Ban, sat în comitatul Crasna, a învinuit pe consăteanul său Sedun pentru arderea casei şi o pagubă de şase mărci, judecător fiind Agya, comitele de Crasna, pristov fiind Luca, din satul Căuaceu. Aşa dar, Sedun purtând fierul la Oradea şi-a dovedit nevinovăţia.”
(Din „Registrul Capitlului Catolic din Oradea”, anul 1213, pricina 22, pag. 47)

Golsa şi Sedun au devenit eroi ai cărţi. Ei pot fi urmăriţi în sat, pe drumul parcurs, pe jos, între Banul de Jos şi Oradea, în timpul procesului desfăşurat în catedrala romano–catolică de acolo şi  în perioada de după proces.
Povestea lor se împleteşte cu cea a doi  fraţi gemeni din satul lor, Traian şi Victor, luaţi ostatici de oamenii Capitlului Episcopiei Romano Catolice din Oradea, pentru neplata de către săteni a dărilor pe care le datorau acestora. Cei doi sunt, de fapt, eroii principali ai cărţi. Destinele lor se despart la scurt timp după plecarea lor din sat, primul devine haiduc, al doilea preot.
Mai există şi următoare mărturie referitoare la satul meu:

Despre biserica veche (din Bănişor n.n.), dărâmată în 1897, poporul povesteşte că a fost una din cele mai vechi biserici din Sălaj şi că pe timpul când s-a edificat erau numai şapte familii în comună. Naia bisericii era de trei orgi  lăţime şi lungime, iar altarul era aşa de mic încât preotul numai cu greu îl putea înconjura. În această bisericuţă  s-a adăpostit mai întreg poporul din comună pe timpul năvălirii tătare, sub Bela IV.
(din „Schiţa monografică a judeţului Sălaj” de Dionisie Stoica şi Ioan Lazăr, Şimleu Silvaniei, 1908)

Această mărturie m-a determinat să merg cu acţiunea până la 1241 şi câţiva ani după şi să descriu Marea Năvălirea Tătară în Transilvania şi Ungaria şi urmările ei pentru satul nostru.
Urmărind destinele eroilor cărţii, am avut prilejul să descriu satul de atunci - aflat la începuturile lui - să vorbesc despre oamenii săi, ocupaţiile şi problemele lor şi să menţionez stări de lucruri şi evenimente de pe Continentul European, din vremea aceea.
Cartea am lansat-o în Bănişor , cu prilejul manifestărilor legate de aniversarea satului, şi în Bucureşti, în cercul foştilor mei colegi de facultate.
Aspecte de la lansarea din Bănişor:


Aici a avut loc lansarea (After School, recent inaugurat)
 

 


 
Aspecte de la lansarea din Bucureşti:
 
 
  

 




Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 24 august 2013

„BĂNIŞOR” - ANUARUL NR.10 AL ASOCIAŢIEI „FIII SATULUI BĂNIŞOR”


 
Este un număr de două ori jubiliar: odată pentru că este nr.10, a doua oară pentru că coincide cu aniversarea a 800 de ani de atestare documentară a satului. Ne-am străduit ca el să corespundă atât ca şi conţinut cât şi editorial acestor două evenimente.
A fost lansat, în Bănişor, pe 15 august, anul acesta, cu prilejul Zilei Satului şi a sărbătorii aniversării lui.
A apărut cu sprijinul Centrului de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj, a fost tipărit la Color Print Zalău, a primit numărul de cod ISSN 2344-1429 şi are  263 de pagini.
În preambulul anuarului se găsesc cuvintele de salut ale primarului comunei, dl. Ioan Gheorghe Pop, preşedintelui Consiliului Judeţean Sălaj, dl. Tiberiu Marc şi directorului Centrului de Cultură şi Artă Sălaj, Daniel Săuca. Urmează un „Cuvânt înainte” al redacţiei anuarului şi articolul „Bănişor 800 - file de istorie”  scris de Artemiu Vanca.
Urmează capitolele: Istorie, Înaintaşii noştri, Biserica, Şcoala, Administraţia locală, Folclor, Literatură şi arte plastice, Asociaţia „Fiii Satului Bănişor”. În aceste capitole sunt incluse cele mai reprezentative articole din numerele anterioare ale anuarului, scrise pe temele respective.
Istorie
 Se pot citi articole despre istoria geologică a satului, despre toporul de piatră datând din neolitic, descoperit pe teritoriul satului în anul 2005, despre cetăţile Crasna, Valcău şi Şimleu, de care a aparţinut Bănişorul, despre familiile Bathory, Banffy şi Rakoczi, care au deţinut proprietăţi în Bănişor, despre Căluda din sat, supranumită „Golgota Bănişoreană, despre harta satului de-a lungul timpului, despre asociaţiile sălăjene, despre participarea bănişorenilor la cele două războaie mondiale,  despre ocupaţia maghiară din perioada 1940-1944, despre perioada comunistă şi despre Revoluţia din 1989.
Înaintaşii noştri
În acest capitolul  sunt redate câteva biografii ale oamenilor de seamă ai satului.
Biserică
 S-a scris despre vechile biserici de lemn din sat, despre actuala biserică din piatră datând de la 1896,  despre cărţile vechi bisericeşti şi despre preoţii care au slujit la biserica din sat.
Şcoala
Sunt prezentate pagini din istoria şcolii din sat, o listă completă cu directorii şi cadrele didactice care s-au perindat la această şcoală şi două schiţe biografice, ale „doi dascăli de seamă ai Bănişorului”.
Administraţie locală
Se pot vedea câteva schiţe biografice  ale unor primari şi notari, o listă cu primarii şi secretarii Primăriei Bănişor, începând din 1949, câteva realizări ale primarului actual al comunei.
Folclor
Sunt redate strigături la joc şi la nuntă, doine populare, o versiune a „Fetei de Maior”, culese din sat, obiceiuri de peste an din Bănişor, despre  portul popular din sat şi despre Ansamblul Folcloric „Bănişorul”.
Literatură şi arte plastice
Pot fi citite poezii originale ale unor autori bănişoreni, eseuri şi informaţii despre lansările de carte şi cărţile scriitorilor bănişoreni, o schiţă biografică a sculptorului Doru Stoica şi despre proiectele sale de monumente dedicate satului.
Asociaţia „Fiii Satului Bănişor”
În acest capitol este prezentată o istorie a Asociaţiei, statutul Asociaţiei, aspecte de la întâlnirile fiilor satului din cei zece ani de existenţă a Asociaţiei, numerele anuarului cu pozele coperţilor şi cuprinsurile lor şi, în final, notele biografice ale colaboratorilor şi sponsorilor anuarului, însoţite de fotografiile lor.
Anuarul poate fi achiziţionat de la Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Zalău, la preţul de 15 lei.
           Aspecte de la dezvelirea plăcii comemorative şi de la depunerea de coroane la Monumentul Eroilor din sat:
 
 
 


 
 

Citeşte mai mult >>

luni, 12 august 2013

BĂNIŞOR 800


Anul acesta, se împlinesc 800 de ani de  la prima atestare documentară a Bănişorului, satul meu natal. Sărbătorirea va avc ea loc pe 15 august, zi declarată, cu zece ani în urmă, "Ziua Satului".
Satul a existat, cu siguranţă, cu mulţi ani înainte. Pe teritoriul lui există urme de locuire din epoca bronzului (3500-1150 î.H) . În  primele documente în care este menţionat Bănişorul, el se confundă cu satul  Ban. Mulţi ani, istoria nu ştie să facă distincţie între cele două sate. Abia în 1481, el este denumit distinct: Banul de Jos. Această denumire, precum şi cea care a urmat, Bănişor, ne îndreptăţeşte să credem că mai întâi a fost Banul, iar Bănişorul a „roit”, adică s-a desprins, din el. Când s-a întâmplat asta, nimeni nu ştie precis!
Documentul în care a fost pentru prima dată menţionat satul nostru, este „Registrul de la Oradea”. În acest registru, Capitlul* Episcopiei Catolice din Oradea a menţionat procesele pe care el le-a judecat între anii 1208-1235. Printre aceste procese este menţionat, în anul 1213, şi cel între Golsa şi Sedun, locuitori ai satului Ban. Iată cum sună menţiunea:
Golsa din Ban, sat în comitatul Crasna, a învinuit pe consăteanul său Sedun pentru arderea casei şi o pagubă de şase mărci, judecător fiind Agya, comitele de Crasna, pristov fiind Luca, din satul Căuaceu. Aşa dar, Sedun purtând fierul înroşit la Oradea şi-a dovedit nevinovăţia.”
În „proba fierului înroşit”, atât pârâtul cât şi pârâtorul erau obligaţi să ia în mână un fier înroşit în foc, să facă cu el nouă paşi după care să-l lepede. Mâna în care au purtat fierul li se bandaja, iar bandajul se sigila ca să nu se poată umbla la el. După opt zile bandajul se desfăcea şi se examinau mâinile împricinaţilor. Dacă rana era nevindecată, împricinatul era declarat vinovat, iar dacă era vindecată, nevinovat.
Golsa şi Sedun erau ruteni (ucrainieni). În aceiaşi perioadă (1208-1235), în Registrul de la Oradea, unde au fost menţionaţi şi cei doi, mai apar si alţi împricinaţi cu domiciliul în Ban/Bănişor, care se declară “oameni liberi şi ruteni de neam”. Ei erau de religie catolică şi de aceea pricinile dintre ei se judecau la Episcopia Catolică din Oradea. Credem că ei au fost aduşi în sat ca să ajute la tăierea pădurilor şi convieţuiau cu olahii (românii), de religie ortodoxă.  Câţiva ani mai târziu, la 1341,  Ban/Bănişorul apare în documente ca fiind “possessio olachalis” (posesiune de români).
La începutul mileniului doi (anul 1000), aproape tot teritoriul Transilvaniei era împădurit. Satele luau naştere pe terenurile provenite din defrişarea (tăierea) pădurilor. Defrişarea era săvârşită de grupuri de populaţii organizate în obşti. Obştea obţinea automat drept de folosinţă asupra terenului defrişat, iar satul care lua fiinţă purta numele şefului obştii. Este posibil, că pe  şeful obştii care a defrişat pădurea pe teritoriul căreia se află azi satele Ban/Bănişor să-l fi chemat Ban (nume de origină slavă). Aceasta este o altă teorie privind originea denumirii satului alături de cea a istoricului ungur Petri Mor care presupune că denumirea satului provine de la Banffy, familie  care abia la 1481 este menţionată de documente ca stăpânind cea mai mare parte din sat.
Banffy este o familie nobiliară (baroni) maghiară, a cărei membri au jucat însemnate roluri în istoria Ungariei. Sunt amintiţi deja în secolul XII, sub numele de Buzard. De altfel familia derivă din conţii Hahold de Arlamunda. În secolul XIV membrii ei au primit numele de Banffy. Familia se împarte în trei ramuri : Alsó-Lerdna, Losoncz şi de Tallacs. Stăpânii Bănişorului proveneau din ramura Losoncz. Aceste date infirmă şi ele teoria că numele satului provine de la această familie.
În Transilvania împădurită, localităţile se înfiinţau lângă cursurile de apă. Defrişările au început pe terenurile situate în imediata apropiere a văii şi au avansat, de-a lungul anilor, pe cele două dealuri situate de o parte şi alta a ei. Prima vatră a satului a fost aşezată în imediata apropiere a văii. Cele două biserici de lemn cunoscute în istoria satului ( cea menţionată la 1241 şi cea construită în secolul XVI şi demolată la 1896) şi prima şcoală din sat erau situate nu foarte departe de vale.
Casele din această perioadă erau semi-bordeie, uşor adâncite în pământ, la suprafaţă din lemn, sprijinite pe lespezi de piatră şi acoperite cu paie sau trestie. Despre biserica de la 1241 ştim că era din lemn şi că naia avea 3 orgi lăţime şi tot atâtea lungime, iar altarul era aşa de mic încât preotul numai cu greu îl putea înconjura. Locuitorii se ocupau cu agricultura, creşterea animalelor şi cu vânatul. Printre animalele sălbatice este semnalată prezenţa în ţinutul Crasnei a bourilor (zimbrilor)
La început, cele două sate au aparţinut de Capitlul Catolic din Oradea, apoi de cetatea Crasna, iar începând cu anul 1319, de cetatea Vălcău.
Cetăţile erau aşezări întărite cu şanţuri şi valuri de pământ situate în centrul unui teritoriu care aparţinea regelui. La venirea ungurilor în Transilvania, regele ungur a luat în proprietatea regatului întregul teritoriu. Ulterior, el a răsplătit cu părţi din acest teritoriu pe unii nobili maghiari pentru merite militare sau altfel de merite. Unii nobili au cumpărat de la rege pământ, iar alţii l-au acaparat cu forţa. În unul din aceste feluri a devenit şi familia Banffy proprietara celor două sate. Ulterior, numărul proprietarilor s-a înmulţit. Locuitorii celor două sate erau aserviţi proprietarilor lor în diferite grade de dependenţă: oameni ai cetăţii, iobagi, jeleri (zileri), udvornici (slugi) etc.
În 1508, este menţionată, pentru prima oară, apartenenţa  unor locuitori ai Bănişorului la cetatea Şimleu, proprietate a Bathoreştilor. Niciodată Bănişorul n-a aparţinut unui singur  proprietar. Proprietarii au fost totdeauna unguri, iar bănişorenii, cu foarte puţine excepţii, români. În afară de familiile nobiliare Banffy şi Bathory care au avut proprietăţi în Bănişor, merită menţionată şi familia Rakoczi. Cele trei familii la un loc au dat nu mai puţin de şapte principi ai Transilvaniei şi doi guvernatori.
În 1554, s-a edificat o biserică de lemn în Bănişor (probabil cea de-a doua existentă în sat), care avea să dăinuie, cu reparaţiile sau reconstrucţiile de vigoare, până la sfârşitul secolului XIX,  fiind declarată, atunci, cea mai veche biserică din Sălaj. Limba în care se slujea era cea slavonă, iar  cărţile bisericeşti erau tipărite în alfabetul chirilic. Începând cu secolul al XVIII-lea biserica din sat achiziţionează primele cărţi bisericeşti scrise în limba română şi tipărite  în Ţara Românească, tot în alfabetul chirilic. Exemplarele păstrate până în zilele noastre (23 la număr) se află la depozitul de carte bisericească veche din Şimleul Silvaniei.
În  1758, diacul Filip din Bănişor,  a copiat cu litere chirilice, în limba română, o cazanie pentru morţi. Cartea este păstrată la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti.
Comunităţile româneşti din Transilvania continuau să fie organizate în voivodate, conduse de un voievod. Voivodatele la români se cunosc de pe vremea lui Gelu şi Menumorut, dinaintea sosirii ungurilor în Transilvania. În sec. XVI, un voivodat avea dimensiunile unei comune actuale. Satele componente ale voivodatului erau conduse de un crainic. În 1594 Bănişorul făcea parte din voivodatul Peceiului avândul  voievod pe un anume Luca iar  crainic pe Theodor Curta.
În 1697 Sinodul de la Alba Iulia  acceptă unirea cu Roma a unei părţi importante a  creştinilor ortodocşi din Transilvania. Ia naştere biserica Greco-Catolică. Conscripţia Klein din 1733 pomeneşte Bănişorul ca fiind greco-catolic şi menţionează existenţa în sat a unei biserici şi, pentru prima oară, este menţionată şi existenţa unei şcoli. Şcoala era confesională (aparţinea de biserică), iar învăţător era diacul din sat. Românii greco-catolici primesc aceleaşi drepturi  cu celelalte trei naţionalităţi recunoscute în Transilvania: ungurii, secuii şi saşii. Începe o perioadă de renaştere culturală  pentru românii ardeleni. Apare Şcoala Ardeleană, ai cărui promotori (Samuil Micu, Ioan Budai Deleanu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai) militează pentru emanciparea naţională a românilor din Ardeal, pentru recunoaşterea originii noastre daco-latine şi a continuităţii noastre pe aceste meleaguri. Şcoala Ardeleană a avut o influenţă decisivă în înlocuirea grafiei chirilice cu cea latină.
Conscripţia Anton Cziraki, din 1820, menţionează existenţa a 8 „nobili opincari” în Bănişor. Ei proveneau din rândul oştenilor evidenţiaţi pe câmpul de luptă. Erau scutiţi de obligaţiile iobăgeşti, erau proprietarii loturilor pe care le lucrau, aveau iobagi şi jeleri.
În 1848 are loc abolirea iobăgiei în Transilvania. Toţi locuitorii Bănişorului devin oameni liberi şi proprietari deplin pe pământul pentru care, până acum, aveau doar dreptul de folosinţă.
În 1859, în războiul franco-austro-italian, Ioan Bota a Luchii este decorat cu o medalie de argint. Începând din 1699, de când Transilvania este inclusă în Imperiul Habsburgic, foarte mulţi bănişoreni au luptat şi mulţi s-au distins (dovadă „nobilii opincari”) sau au murit în numeroasele războaie purtate de austrieci.
În 1867, ia fiinţă Imperiul Austro-Ungar şi Transilvania este inclusă în Ungaria. Este pentru prima oară de la venirea ungurilor pe aceste meleaguri când Transilvania îşi pierde suveranitatea şi devine a ungurilor. Începe o campanie de maghiarizare forţată a românilor.
În 1895, se sfinţeşte actuala biserică din sat.
La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, până la izbucnirea Primului Război Mondial, mulţi români transilvăneni, printre care şi bănişoreni, pleacă în America, la lucru. Unii rămân acolo, alţii se întorc şi cu banii câştigaţi cumpără pământ şi îşi fac case.
În Primul Război Mondial, mor 38 de bănişoreni. În 1918, la sfârşitul războiului,  ostaşii întorşi de pe front declanşează aşa zisa „Revoluţie din 1918”. În Bănişor, „revoluţionarii” devastează casele şi prăvăliile evreilor din sat, primăria şi alungă autorităţile locale. În luna noiembrie, se constituie, în Bănişor,  Comitetul Naţional Român şi Garda Naţională locală.
 La 1 Decembrie 1918, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care hotărăşte unirea Transilvaniei cu România, participă 4 bănişoreni.
 Bănişorenii nu beneficiază de reforma agrară din 1919-1921, pe teritoriul Bănişorului neexistând mari proprietăţi ungureşti care, în anii aceea, sunt date în arendă forţată la ţărani, cu posibilitatea răscumpărării lor de către aceştia. Nici un locuitor al satului nu deţinea o suprafaţă  de teren agricol mai mare de10 ha. Hotarul Bănişorului era la fel de fărâmiţat ca şi azi.
Între cele două războaie, mulţi bănişoreni lucrează în  Vechiul Regat (la extracţiile petroliere  sau la căile ferate), pentru a agonisi bani, cu scopul să-şi dezvolte gospodăriile.
În 1935, se construieşte vechea şcoală cu două săli de clasă, azi cămin cultural.
În anul 1936, se ridică în sat monumentul în cinstea eroilor căzuţi pe front.
În 1940, ca urmare a Dictatului de la Viena, Ardealul de Nord, din care face parte şi Bănişorul, este cedat ungurilor. O parte din intelectualii satului se refugiază. În sat vine o familie de învăţători unguri care nu ştiau o boabă româneşte. Se reia campania de maghiarizare a românilor întreruptă în 1918.
În cel de al doilea război mondial (1940-1944), mor pe front 27 de bănişoreni. În curtea bisericii din sat s-a ridicat un monument în cinstea lor. La sfârşitul războiului, Ardealul de Nord se realipeşte la România, iar în ţară se instaurează regimul comunist.
În 1948, are loc trecerea forţată la ortodoxism şi desfiinţarea bisericii greco-catolice.
În 1962, se înfiinţează sub presiunea, ameninţările şi represaliile  comuniştilor,  Gospodăria Agricolă Colectivă din sat. Tinerii pleacă în număr mare la şcoli la oraş, iar după absolvirea acestora nu se mai întorc în sat. Are loc un proces îngrijorător de scădere a populaţiei satului, concomitent cu unul de îmbătrânire a  ei, proces care continuă şi azi.
În perioada 1964-1965, satul este electrificat şi este asfaltat drumul judeţean ce traversează satul, dar continuă  să rămână fără canalizare.
În anul 1965, se dă în folosinţă actualul local al şcolii, cu 8 săli de  clasă. Din anul 1965, şcoala funcţionează cu clasele I-VIII, iar din anul 1969, cu clasele I-X.
În anul 1968 se dă în folosinţă clădirea actualului dispensar.
Revoluţia din 1989 înlătură regimul comunist şi ca urmare, în anii imediat următori, se desfiinţează G.A.C şi se restituie pământul ţăranilor,care, azi, îl lucrează aproximativ cu aceleaşi mijloace ca şi în epoca dinaintea colectivizării. Fostele grajduri ale G.A.C. cad în paragină.
În 2003, ia naştere Asociaţia „Fiii Satului Bănişor” care editează, cu regularitate, anuarul Asociaţiei. Ziua de 15 August este decretată de către Consiliul Local, ziua satului.
Începând cu ani ’60, au loc mai multe etape de reparare şi înfrumuseţare a bisericii. În anul 2004 se construieşte, în curtea bisericii, un altar în aer liber.
Mai ales după intrarea ţării noastre în Uniunea Europeană (2007), foarte mulţi bănişoreni pleacă la lucru în străinătate. Depopularea satului se accentuează. Banii câştigaţi acolo îi învestesc în case sau în mici afaceri. În sat apar multe case noi şi frumoase.
Cu bani de la Uniunea Europeană se amenajează cursul râului Valea Banului pe teritoriul satului şi se pietruiesc toate uliţele din sat.
În 2011, se inaugurează podul peste Valea Banului, primul peste acest râu din istoria satului.
În 2012, are loc reparare şi modernizarea localului şcolii, şi construcţia unui „after school”
*Corporaţie (asociaţie) a clericilor aparţinând Episcopiei Catolice din Oradea
Citeşte mai mult >>

luni, 5 august 2013

LUCA (3)


Eram încă la casa de vacanţă a colegului meu. Ne plimbam prin grădină, discutând despre Luca. Am ajuns la iaz.
- Iazul acesta l-am făcut pentru că  îmi plac întinderile de apă, fi ele mari sau mici, cu vegetaţia lor specifică şi cu viaţa din jurul lor, înţelegând prin asta, animalele şi insectele pe care ele le atrag.
M-am uitat atent la iazul prietenului meu. Era de mărimea unui teren de tenis. Pe margini creşteau stufăriş, stânjenei, pipirig, o salcie pletoasă. În apă erau nuferi, plante de sagittaria, o mulţime de peşti şi câteva vrăbii care se bălăceau în apă. Deasupra apei zburau câteva libelule, iar malurile îi erau tivite de albine, al căror zumzet alcătuia fondul sonor din zonă, peste care se suprapuneau ciripitul vrăbiilor şi bâzâitul altor insecte. M-au intrigat paiele răsfirate pe o distanţă de un metru de mal, de jur împrejurul lacului!
- Ce-i cu paiele astea? am întrebat eu.
- E una din isprăvile lui Luca. A observat că o mulţime de albine venite aici să bea apă, dar şi să o ducă în stup pentru a fi utilizată în laboratorul de acolo, cădeau în apă şi să înecau. Chestia asta l-a alarmat pe Luca. La început, îşi pierdea o mulţime de timp  stând lângă lac sau intrând chiar în el, pentru a salva albinele care se zbăteau în apă. Cum nu putea să stea tot timpul acolo şi cum nu le putea salva pe toate, mi-a cerut, nici mai mult nici mai puţin, să desfiinţez iazul. Bineînţeles că nu am fost de acord. A plâns, m-a ameninţat că nu mai vine la mine. Degeaba, nu m-a înduplecat. I-am explicat că mult mai multe albine se îneacă în Argeş în lacurile şi bălţile de lângă el. „Pe alea nu le văd”, a fost răspunsul lui. „Spune-mi ce să fac ca să nu se mai înece?”, a insistat el. „Aruncă-le colaci de salvare!”, am răspuns eu ironic, exasperat de insistenţele lui. Fără să vreau, i-am dat o idee. La început a aruncat în apă, acolo unde se zbăteau albinele, nişte crenguţe uscate. A văzut că albinele se agaţă de ele şi atunci i-a venit ideea cu paiele. Deşi strică aspectul lacului, am cedat, ce era să fac?
- Care a fost rezultatul?
- Că se îneacă mult mai puţine, iar albinele îi sunt parcă recunoscătoare. Nu l-au înţepat niciodată, deşi le culegea din apă, şi le mai culege încă, cu mâna goală, pe cele care nu se pot salva singure.
- Dar ţânţarii? Ei nu-l înţeapă? Nu-i omoară atunci când îl atacă?
- Nu-i omoară. Se protejează ungându-se cu o alifie specială sau purtând brăţări anti ţânţari. El este un adept convins al Jainismului, de care a aflat de la televizor. Ştii ce-i ăsta?
- Nu ştiu.
- Este o religie indiană, cea mai veche din câte se spune, care şi-a transmis influenţele şi asupra budismului. Practicanţii acestei religii sunt vegetarieni şi se străduiesc să nu vatăme nici o fiinţă vie. Ei umblă desculţi și mătură pământul din fața lor pentru a nu strivi vreo insectă cu piciorul. Protejează corpurile de iluminat fierbinţi, care se ştie că atrag şi omoară insectele. 
 Tu nu ai becuri de iluminat în curte?
- Am avut. Mi le-a spart Luca şi m-am văzut obligat să le înlocuiesc cu corpuri de iluminat reci, cu LED-uri.
- Dar cu animalele care  vânează insectele cum se împacă.
- A stricat cuiburile de rândunele de sub straşina casei, m-a obligat să astup toate găurile  unde vrăbiile îşi puteau face cuiburi, a născocit nişte capcane pentru guşteri, pe care îi prinde vii şi îi duce departe de casa noastră.
- Bine, bine, dar nu-şi dă seama că rândunele, vrăbiile şi guşterii din afara curţii voastre se hrănesc nestingherite  cu insecte?
- Îşi dă seama, bineînţeles. El se luptă să creeze aici un rai al insectelor, o zonă fără duşmani de-ai lor, după modelul „Zonă liberă de comunism”, din Piaţa Universităţii, din Bucureşti. M-a obligat să renunţ la insecticide, aşa că fructele şi legumele mele sunt produse „bio” garantate.
- Nu i-ai explicat că în natură trebuie să existe un echilibru între vieţuitoare şi că ăsta-i motivul că se devorează unele pe altele?
- I-am explicat, dar este de părere că în natură există o mare inegalitate, că el vede cum vieţuitoarele mai puternice le răpun pe cele mai slabe şi, cum din categoria acestora din urmă fac parte toate insectele, el este hotărât să le apere.
- Remarc că adevăratul stăpân aici este Luca, el stabileşte şi impune regulile.
 Aşa este. Exercită asupra noastră un soi de terorism. L-am acceptat, pentru că este singurul nostru nepot şi ştii cum sunt  bunicii: neputincioşi în relaţia cu nepoţii lor. Şi apoi, cred că pasiunea lui pentru insecte se poate transforma, mai târziu, într-o profesie cu rezultate care să ne depăşească aşteptările. Ar putea deveni şi scriitor. O să-l rog, deseară, să ne citească o compunere de-a lui, ca să vezi ce bine scrie.
În seara acelei zile, ne-am reconciliat cu Luca, iar el ne-a citit o compunere a sa, pe care, cu acceptul lui, o s-o v-o redau în episodul următor.
Citeşte mai mult >>