luni, 12 august 2013

BĂNIŞOR 800


Anul acesta, se împlinesc 800 de ani de  la prima atestare documentară a Bănişorului, satul meu natal. Sărbătorirea va avc ea loc pe 15 august, zi declarată, cu zece ani în urmă, "Ziua Satului".
Satul a existat, cu siguranţă, cu mulţi ani înainte. Pe teritoriul lui există urme de locuire din epoca bronzului (3500-1150 î.H) . În  primele documente în care este menţionat Bănişorul, el se confundă cu satul  Ban. Mulţi ani, istoria nu ştie să facă distincţie între cele două sate. Abia în 1481, el este denumit distinct: Banul de Jos. Această denumire, precum şi cea care a urmat, Bănişor, ne îndreptăţeşte să credem că mai întâi a fost Banul, iar Bănişorul a „roit”, adică s-a desprins, din el. Când s-a întâmplat asta, nimeni nu ştie precis!
Documentul în care a fost pentru prima dată menţionat satul nostru, este „Registrul de la Oradea”. În acest registru, Capitlul* Episcopiei Catolice din Oradea a menţionat procesele pe care el le-a judecat între anii 1208-1235. Printre aceste procese este menţionat, în anul 1213, şi cel între Golsa şi Sedun, locuitori ai satului Ban. Iată cum sună menţiunea:
Golsa din Ban, sat în comitatul Crasna, a învinuit pe consăteanul său Sedun pentru arderea casei şi o pagubă de şase mărci, judecător fiind Agya, comitele de Crasna, pristov fiind Luca, din satul Căuaceu. Aşa dar, Sedun purtând fierul înroşit la Oradea şi-a dovedit nevinovăţia.”
În „proba fierului înroşit”, atât pârâtul cât şi pârâtorul erau obligaţi să ia în mână un fier înroşit în foc, să facă cu el nouă paşi după care să-l lepede. Mâna în care au purtat fierul li se bandaja, iar bandajul se sigila ca să nu se poată umbla la el. După opt zile bandajul se desfăcea şi se examinau mâinile împricinaţilor. Dacă rana era nevindecată, împricinatul era declarat vinovat, iar dacă era vindecată, nevinovat.
Golsa şi Sedun erau ruteni (ucrainieni). În aceiaşi perioadă (1208-1235), în Registrul de la Oradea, unde au fost menţionaţi şi cei doi, mai apar si alţi împricinaţi cu domiciliul în Ban/Bănişor, care se declară “oameni liberi şi ruteni de neam”. Ei erau de religie catolică şi de aceea pricinile dintre ei se judecau la Episcopia Catolică din Oradea. Credem că ei au fost aduşi în sat ca să ajute la tăierea pădurilor şi convieţuiau cu olahii (românii), de religie ortodoxă.  Câţiva ani mai târziu, la 1341,  Ban/Bănişorul apare în documente ca fiind “possessio olachalis” (posesiune de români).
La începutul mileniului doi (anul 1000), aproape tot teritoriul Transilvaniei era împădurit. Satele luau naştere pe terenurile provenite din defrişarea (tăierea) pădurilor. Defrişarea era săvârşită de grupuri de populaţii organizate în obşti. Obştea obţinea automat drept de folosinţă asupra terenului defrişat, iar satul care lua fiinţă purta numele şefului obştii. Este posibil, că pe  şeful obştii care a defrişat pădurea pe teritoriul căreia se află azi satele Ban/Bănişor să-l fi chemat Ban (nume de origină slavă). Aceasta este o altă teorie privind originea denumirii satului alături de cea a istoricului ungur Petri Mor care presupune că denumirea satului provine de la Banffy, familie  care abia la 1481 este menţionată de documente ca stăpânind cea mai mare parte din sat.
Banffy este o familie nobiliară (baroni) maghiară, a cărei membri au jucat însemnate roluri în istoria Ungariei. Sunt amintiţi deja în secolul XII, sub numele de Buzard. De altfel familia derivă din conţii Hahold de Arlamunda. În secolul XIV membrii ei au primit numele de Banffy. Familia se împarte în trei ramuri : Alsó-Lerdna, Losoncz şi de Tallacs. Stăpânii Bănişorului proveneau din ramura Losoncz. Aceste date infirmă şi ele teoria că numele satului provine de la această familie.
În Transilvania împădurită, localităţile se înfiinţau lângă cursurile de apă. Defrişările au început pe terenurile situate în imediata apropiere a văii şi au avansat, de-a lungul anilor, pe cele două dealuri situate de o parte şi alta a ei. Prima vatră a satului a fost aşezată în imediata apropiere a văii. Cele două biserici de lemn cunoscute în istoria satului ( cea menţionată la 1241 şi cea construită în secolul XVI şi demolată la 1896) şi prima şcoală din sat erau situate nu foarte departe de vale.
Casele din această perioadă erau semi-bordeie, uşor adâncite în pământ, la suprafaţă din lemn, sprijinite pe lespezi de piatră şi acoperite cu paie sau trestie. Despre biserica de la 1241 ştim că era din lemn şi că naia avea 3 orgi lăţime şi tot atâtea lungime, iar altarul era aşa de mic încât preotul numai cu greu îl putea înconjura. Locuitorii se ocupau cu agricultura, creşterea animalelor şi cu vânatul. Printre animalele sălbatice este semnalată prezenţa în ţinutul Crasnei a bourilor (zimbrilor)
La început, cele două sate au aparţinut de Capitlul Catolic din Oradea, apoi de cetatea Crasna, iar începând cu anul 1319, de cetatea Vălcău.
Cetăţile erau aşezări întărite cu şanţuri şi valuri de pământ situate în centrul unui teritoriu care aparţinea regelui. La venirea ungurilor în Transilvania, regele ungur a luat în proprietatea regatului întregul teritoriu. Ulterior, el a răsplătit cu părţi din acest teritoriu pe unii nobili maghiari pentru merite militare sau altfel de merite. Unii nobili au cumpărat de la rege pământ, iar alţii l-au acaparat cu forţa. În unul din aceste feluri a devenit şi familia Banffy proprietara celor două sate. Ulterior, numărul proprietarilor s-a înmulţit. Locuitorii celor două sate erau aserviţi proprietarilor lor în diferite grade de dependenţă: oameni ai cetăţii, iobagi, jeleri (zileri), udvornici (slugi) etc.
În 1508, este menţionată, pentru prima oară, apartenenţa  unor locuitori ai Bănişorului la cetatea Şimleu, proprietate a Bathoreştilor. Niciodată Bănişorul n-a aparţinut unui singur  proprietar. Proprietarii au fost totdeauna unguri, iar bănişorenii, cu foarte puţine excepţii, români. În afară de familiile nobiliare Banffy şi Bathory care au avut proprietăţi în Bănişor, merită menţionată şi familia Rakoczi. Cele trei familii la un loc au dat nu mai puţin de şapte principi ai Transilvaniei şi doi guvernatori.
În 1554, s-a edificat o biserică de lemn în Bănişor (probabil cea de-a doua existentă în sat), care avea să dăinuie, cu reparaţiile sau reconstrucţiile de vigoare, până la sfârşitul secolului XIX,  fiind declarată, atunci, cea mai veche biserică din Sălaj. Limba în care se slujea era cea slavonă, iar  cărţile bisericeşti erau tipărite în alfabetul chirilic. Începând cu secolul al XVIII-lea biserica din sat achiziţionează primele cărţi bisericeşti scrise în limba română şi tipărite  în Ţara Românească, tot în alfabetul chirilic. Exemplarele păstrate până în zilele noastre (23 la număr) se află la depozitul de carte bisericească veche din Şimleul Silvaniei.
În  1758, diacul Filip din Bănişor,  a copiat cu litere chirilice, în limba română, o cazanie pentru morţi. Cartea este păstrată la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti.
Comunităţile româneşti din Transilvania continuau să fie organizate în voivodate, conduse de un voievod. Voivodatele la români se cunosc de pe vremea lui Gelu şi Menumorut, dinaintea sosirii ungurilor în Transilvania. În sec. XVI, un voivodat avea dimensiunile unei comune actuale. Satele componente ale voivodatului erau conduse de un crainic. În 1594 Bănişorul făcea parte din voivodatul Peceiului avândul  voievod pe un anume Luca iar  crainic pe Theodor Curta.
În 1697 Sinodul de la Alba Iulia  acceptă unirea cu Roma a unei părţi importante a  creştinilor ortodocşi din Transilvania. Ia naştere biserica Greco-Catolică. Conscripţia Klein din 1733 pomeneşte Bănişorul ca fiind greco-catolic şi menţionează existenţa în sat a unei biserici şi, pentru prima oară, este menţionată şi existenţa unei şcoli. Şcoala era confesională (aparţinea de biserică), iar învăţător era diacul din sat. Românii greco-catolici primesc aceleaşi drepturi  cu celelalte trei naţionalităţi recunoscute în Transilvania: ungurii, secuii şi saşii. Începe o perioadă de renaştere culturală  pentru românii ardeleni. Apare Şcoala Ardeleană, ai cărui promotori (Samuil Micu, Ioan Budai Deleanu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai) militează pentru emanciparea naţională a românilor din Ardeal, pentru recunoaşterea originii noastre daco-latine şi a continuităţii noastre pe aceste meleaguri. Şcoala Ardeleană a avut o influenţă decisivă în înlocuirea grafiei chirilice cu cea latină.
Conscripţia Anton Cziraki, din 1820, menţionează existenţa a 8 „nobili opincari” în Bănişor. Ei proveneau din rândul oştenilor evidenţiaţi pe câmpul de luptă. Erau scutiţi de obligaţiile iobăgeşti, erau proprietarii loturilor pe care le lucrau, aveau iobagi şi jeleri.
În 1848 are loc abolirea iobăgiei în Transilvania. Toţi locuitorii Bănişorului devin oameni liberi şi proprietari deplin pe pământul pentru care, până acum, aveau doar dreptul de folosinţă.
În 1859, în războiul franco-austro-italian, Ioan Bota a Luchii este decorat cu o medalie de argint. Începând din 1699, de când Transilvania este inclusă în Imperiul Habsburgic, foarte mulţi bănişoreni au luptat şi mulţi s-au distins (dovadă „nobilii opincari”) sau au murit în numeroasele războaie purtate de austrieci.
În 1867, ia fiinţă Imperiul Austro-Ungar şi Transilvania este inclusă în Ungaria. Este pentru prima oară de la venirea ungurilor pe aceste meleaguri când Transilvania îşi pierde suveranitatea şi devine a ungurilor. Începe o campanie de maghiarizare forţată a românilor.
În 1895, se sfinţeşte actuala biserică din sat.
La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, până la izbucnirea Primului Război Mondial, mulţi români transilvăneni, printre care şi bănişoreni, pleacă în America, la lucru. Unii rămân acolo, alţii se întorc şi cu banii câştigaţi cumpără pământ şi îşi fac case.
În Primul Război Mondial, mor 38 de bănişoreni. În 1918, la sfârşitul războiului,  ostaşii întorşi de pe front declanşează aşa zisa „Revoluţie din 1918”. În Bănişor, „revoluţionarii” devastează casele şi prăvăliile evreilor din sat, primăria şi alungă autorităţile locale. În luna noiembrie, se constituie, în Bănişor,  Comitetul Naţional Român şi Garda Naţională locală.
 La 1 Decembrie 1918, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care hotărăşte unirea Transilvaniei cu România, participă 4 bănişoreni.
 Bănişorenii nu beneficiază de reforma agrară din 1919-1921, pe teritoriul Bănişorului neexistând mari proprietăţi ungureşti care, în anii aceea, sunt date în arendă forţată la ţărani, cu posibilitatea răscumpărării lor de către aceştia. Nici un locuitor al satului nu deţinea o suprafaţă  de teren agricol mai mare de10 ha. Hotarul Bănişorului era la fel de fărâmiţat ca şi azi.
Între cele două războaie, mulţi bănişoreni lucrează în  Vechiul Regat (la extracţiile petroliere  sau la căile ferate), pentru a agonisi bani, cu scopul să-şi dezvolte gospodăriile.
În 1935, se construieşte vechea şcoală cu două săli de clasă, azi cămin cultural.
În anul 1936, se ridică în sat monumentul în cinstea eroilor căzuţi pe front.
În 1940, ca urmare a Dictatului de la Viena, Ardealul de Nord, din care face parte şi Bănişorul, este cedat ungurilor. O parte din intelectualii satului se refugiază. În sat vine o familie de învăţători unguri care nu ştiau o boabă româneşte. Se reia campania de maghiarizare a românilor întreruptă în 1918.
În cel de al doilea război mondial (1940-1944), mor pe front 27 de bănişoreni. În curtea bisericii din sat s-a ridicat un monument în cinstea lor. La sfârşitul războiului, Ardealul de Nord se realipeşte la România, iar în ţară se instaurează regimul comunist.
În 1948, are loc trecerea forţată la ortodoxism şi desfiinţarea bisericii greco-catolice.
În 1962, se înfiinţează sub presiunea, ameninţările şi represaliile  comuniştilor,  Gospodăria Agricolă Colectivă din sat. Tinerii pleacă în număr mare la şcoli la oraş, iar după absolvirea acestora nu se mai întorc în sat. Are loc un proces îngrijorător de scădere a populaţiei satului, concomitent cu unul de îmbătrânire a  ei, proces care continuă şi azi.
În perioada 1964-1965, satul este electrificat şi este asfaltat drumul judeţean ce traversează satul, dar continuă  să rămână fără canalizare.
În anul 1965, se dă în folosinţă actualul local al şcolii, cu 8 săli de  clasă. Din anul 1965, şcoala funcţionează cu clasele I-VIII, iar din anul 1969, cu clasele I-X.
În anul 1968 se dă în folosinţă clădirea actualului dispensar.
Revoluţia din 1989 înlătură regimul comunist şi ca urmare, în anii imediat următori, se desfiinţează G.A.C şi se restituie pământul ţăranilor,care, azi, îl lucrează aproximativ cu aceleaşi mijloace ca şi în epoca dinaintea colectivizării. Fostele grajduri ale G.A.C. cad în paragină.
În 2003, ia naştere Asociaţia „Fiii Satului Bănişor” care editează, cu regularitate, anuarul Asociaţiei. Ziua de 15 August este decretată de către Consiliul Local, ziua satului.
Începând cu ani ’60, au loc mai multe etape de reparare şi înfrumuseţare a bisericii. În anul 2004 se construieşte, în curtea bisericii, un altar în aer liber.
Mai ales după intrarea ţării noastre în Uniunea Europeană (2007), foarte mulţi bănişoreni pleacă la lucru în străinătate. Depopularea satului se accentuează. Banii câştigaţi acolo îi învestesc în case sau în mici afaceri. În sat apar multe case noi şi frumoase.
Cu bani de la Uniunea Europeană se amenajează cursul râului Valea Banului pe teritoriul satului şi se pietruiesc toate uliţele din sat.
În 2011, se inaugurează podul peste Valea Banului, primul peste acest râu din istoria satului.
În 2012, are loc reparare şi modernizarea localului şcolii, şi construcţia unui „after school”
*Corporaţie (asociaţie) a clericilor aparţinând Episcopiei Catolice din Oradea

2 comentarii:

Anonim spunea...

Felicitari D-le Vanca pentru tot ceea ce ati făcut pentru Bănișor!
A.C.

Artemiu Vanca spunea...

Multumesc, parinte. Iertati-ma pentru intarzierea cu care o fac.

Trimiteți un comentariu