LUCA (4)

Aşa cum am mai spus, Luca a fost de acord să ne citească o compunere a sa. Eram în camera de zi a familiei prietenului meu, tolăniţi în câte un fotoliu,  bărbaţii cu câte o sticlă de bere în faţă, soţia prietenului meu cu un pahar de socată, iar Luca cu…un caiet.

-   Titlul compunerii este „Max”, ne-a informat Luca şi a început să citească:

 

Max este un muscoi mare, negru, pe care l-am găsit zbătându-se între ferestrele de la bucătăria bunicului de la ţară. L-am prins, l-am dus afară şi i-am dat drumul. A doua zi, pe când şedeam lângă lac ca să pot veni în ajutor albinelor care cad în apă, aud un bâzâit, apoi văd muscoiul dându-mi târcoale şi aşezându-se pe umărul meu. Întind mâna după el şi văd că nu zboară. Se lasă prins. Îl iau în mână. Nu bâzâie şi nu se zbate în pumnul meu. Deschid pumnul. Stătea şi se uita la mine. Nu ştiam ce să cred! M-am gândit că ar putea fi un prinţ sau o prinţesă transformaţi în muscoi de vreo vrăjitoare rea - aşa cum se întâmplă în poveşti - şi aşteaptă ca cineva să se îndrăgostească de el ca să se transforme din nou în om. „Te iubesc” i-am spus, curios să văd ce se întâmplă după asta. S-a uitat la mine, a bâzâit nu ştiu ce şi şi-a luat zborul.

Începând de atunci, mă vizitează în fiecare zi, iar eu stau de vorbă cu el. De fapt, îi vorbesc numai eu. Îi povestesc tot ce mi se întâmplă, ce –am făcut , la ce mă gândesc.  M-am convins că înţelege ce-i spun. Am văzut că el nu bâzâie totdeauna la fel. Am reuşit să-i descifrez două feluri de bâzâituri: unul cu care mă aprobă şi altul cu care mă dezaprobă. I-am spus, de exemplu: „Vrei să-ţi dau nişte zahăr?” şi el a bâzâit „Da”, sau: „Am să las proastele astea de albine să se înece.”, iar el a bâzâit „Nu”.

M-am convins şi mai mult că este un muscoi năzdrăvan, când a venit după mine  la Bucureşti. Îi povestisem despre învăţătoarea care a cerut să fiu dat afară din şcoală sau să fiu mutat din clasa ei. Într-o zi, în timpul orelor, numai ce mă pomenesc cu el că intră, pe fereastra deschisă,  în clasă.  Zboară la învăţătoare, se învârte în jurul ei, i se aşează şi pe cap  şi o bâzâie în mod continuu. Învăţătoarea, speriată, încercă fără succes să-l alunge, dar nu reuşeşte. Îi vin în ajutor toţi copiii, cu excepţia mea, dar nu reuşesc nici ei. A continuat   s-o bâzâie până ce mi s-a făcut milă de ea şi  i-am şoptit muscoiului: „Ajunge, Max! Poţi să pleci.” şi a plecat.

Toţi  m-au  învinuit pe mine, fiind convinşi că eu l-am adus în clasă pe Max.

- Şi nu-i ăsta adevărul? l-am întrebat eu

- Nu. Adevărul e cel din compunerea mea, ne-a răspuns el şi a început să râdă.

Nici eu şi nici bunicii lui nu l-am crezut.

-    Dar cu Grig cum a fost? Şi el a apărut singur în buzunarul tău? l-a întrebat bunicul.

-   Asta-i altă poveste. Am s-o scriu şi pe asta.

-   Bravo, Luca! Scrii bine pentru vârsta ta. O aştept cu nerăbdare pe cea cu Grig.

Am plecat de la colegul meu, mirat şi extrem de nedumerit. „Ce-i adevărat şi ce-i neadevărat din poveştile lui Luca?”, m-am întrebat şi continui să mă întreb.

În episodul următor, compunerea "Grig".