marți, 19 noiembrie 2013

COMOARA


De când eram copil, mă obsedează comorile, mai ales după ce am aflat că, demult, a fost ascunsă una pe un deal din satul meu natal. Am căutat-o, dar fără succes. Mult mai târziu – eram pensionar deja -, am scris un ciclu de trei romane a căror acţiune se învârte în jurul acelei comori, în speranţa că ar putea-o găsi unul din cititorii mei. Eu mă resemnasem, convins că atât cât voi mai trăi, n-o să am norocul să descopăr una. Dar n-a fost aşa: norocul a dat şi peste mine. Iată cum s-a întâmplat:
În această toamnă (2013), în timp ce săpam în grădina de la ţară, am scos la suprafaţă mai întâi o alună apoi încă una şi încă una şi din ce în ce mai multe. La un moment dat, am scos şi o nucă, după care a crescut şi numărul lor. Nucile erau amestecate cu alunele. Continuam să sap şi să scot fără întrerupere la suprafaţă alune şi nuci, nuci şi alune. Am chemat-o pe Ana să-i arăt minunea.
-   Ai dat peste depozitul de provizii al unor şoareci, mi-a spus ea.
În momentul acela, am pus cazmaua la o parte, m-am înarmat cu o mistrie, un cuţit, un făraş şi o măturică şi am început să sap după toate regulile arheologiei, preocupat să descopăr tunelul de acces al şoarecilor, dormitorul lor şi magazia de alimente. Din păcate era prea târziu: fără să-mi dau seama am distrus tunelul şi dormitorul şi ceea ce am găsit a fost ultima parte din depozit. Am umplut cu nucile şi alunele găsite, un lighenaş. Mi-am întrerupt săpatul ca să le număr. N-o să vă vină să credeţi: au fost, rotund, 100 (o sută) de nuci şi 600 (şase sute) de alune!!!!! O adevărată comoară! Un record demn de Guiness Book. Le-am încercat: erau bune, dar insuficient de coapte (uscate), la fel cu cele culese de noi din alun respectiv nuc, imediat după recoltare. Le-am spălat şi le-am lăsat să se „împlinească”. Apreciez că după circa o lună vor fi foarte bune.
După terminarea acestor operaţiuni, pe când mai eram încă la ţară, apoi pe drumul de întoarcere şi, în cele din urmă, acasă, am încercat să răspundem la câteva întrebări pe care ni le-a ridicat această descoperire:
1.      Cum au transportat şoarecii nucile şi alunele în depozit? Distanţele între depozit şi nuc, respectiv între  depozit şi alun sunt amândouă de aproximativ 10 m; atât alunele cât şi nucile sunt prea mari ca să poată fi transportate în gură, de nişte fiinţe relativ mici (5-6 cm); ca să transporte singur întreaga cantitate, un şoarece ar fi trebuit să parcurgă, dus-întors, 14 km!
2.      Cum au săpat şoarecii galeriile? Nu se vede unde au depozitat pământul scos! În timp ce cârtiţele îl scot la suprafaţă şi fac muşuroaie, pământul scos de ei nu se vede nicăieri, deşi în vara care a trecut grădina era plină de găuri!
3.      Nu se inundă aceste galerii când plouă? Nu există riscul să se înece puii? (cea găsită de mine era la o adâncime de doar 20 cm)
4.      Cum sunt organizate familiile de şoareci? Cine comandă? Cine munceşte? Cum se împart proviziile?
   Acasă, am început să ne documentăm. Ne-a mirat numărul mare de specii de şoareci care trăiesc în natură, sapă galerii şi adună provizii pentru iarnă: şoarecele de câmp sau  pământ, şoarecele de pădure, şoarecele scurmător, şoarecele pitic. După descriere şi după dimensiunile găurilor observate la suprafaţă, şi din câte mi-i amintesc, înclin să cred că, în cazul nostru, e vorba de şoarecele de câmp. Am aflat că sunt extrem de prolifici: se înmulţesc de 5-6 ori pe an, şi aduc pe lume, de fiecare dată, câte 5-6 pui. Vestea bună e că trăiesc doar un an. La 3-4 ani au loc invazii şi pot produce pagube foarte mari. Îi vânează păsările răpitoare, printre care şi ciuful de pădure. Ciufii ne vizitează în fiecare toamnă şi rămân peste zi în nucul nostru, iar după ce acesta îşi leapădă frunzele, în gutui, ultimul care-şi pierde podoaba verde. Am numărat şi 12 ciufi în acelaşi pom! Sub pomi, în ingluviile lor (resturi nedigerate pe care le regurgitează), am găsit multe rotocoale de păr de şoareci. Ei înghit şoarecii întregi, iar în guşă (sau stomac) le dizolvă carnea şi oasele, iar părul, care păstrează forma lor, îl regurgitează. Cred că numai datorită lor şoarecii nu ne-au ros tot ce avem la ţară. E adevărat că atunci când au intrat în magazie sau cămară, ne-am luptat şi noi cu ei.
         Pe cât sunt şorecii de simpatici în filmele de desene animate, pe atât sunt de antipatici în realitate.
Scormonind pământul
Alune şi nuci
Destindere
Citeşte mai mult >>

miercuri, 6 noiembrie 2013

OTELLO LA OPERA NAŢIONALĂ DIN BUCUREŞTI

 
 
Stagiunea 2013-2014 a Operei Naţionale din Bucureşti s-a deschis pe 17 octombrie, cu opera „Otello”, deşi ea a mai fost prezentată de două ori, în luna septembrie a acestui an, în cadrul Festivalului „George Enescu”.
Eu şi soţul meu eram curioşi să vedem această operă, pentru prima oară în cariera noastră de melomani.  Mai văzusem, demult,  filmul „Otello”, cu Serghei Bondarciuk şi soţia sa, Irina Skobţeva, şi fragmente de spectacole  din operă pe la TV Mezzo sau la TV Cultural.
Ne-au contrariat câteva aspecte din spectacol:
  • Ne aşteptam ca personajul Otello să fie un maur cu pielea neagră, aşa cum l-am văzut în celelalte spectacole de operă sau filme, dar interpretul acestui rol din spectacolul Operei Naţionale din Bucureşti – Marius Vlad Budoiu, directorul Operei din Cluj, invitat în spectacol – n-a fost vopsit. Abia în actul III, zdrobit de durere şi gelozie, s-a pătat pe faţă cu vopsea neagră. N-am înţeles de ce s-a procedat aşa!
  • Costumaţia  interpreţilor a fost din zilele noastre ! Membrii corului, fiecare îmbrăcat altfel, ne-au lăsat impresia unei tabere de refugiaţi şi nu de locuitori ai Ciprului, pe care-i interpretau.
  •  Soldaţii care au apărut în spectacol au arătat ca unii din trupele NATO, cu armament pe măsură. De fapt, întregul spectacol, prin costumaţie şi scenografie, a fost adus din secolul XV, aproape de zile noastre
  • Scenografia, aparţinând VICTORIEI PETROVICI, constând într-un plan înclinat (piaţa), un turn metalic (?) şi un copac metalic (?), a fost foarte potrivită pentru scenele exterioare şi complet nepotrivită în rest. A fost deranjant pentru noi ca scena finală,cea care trebuia să aibă loc în dormitorul conjugal al lui Otello şi al Desdemonei, să se desfăşoare în piaţă, pe caldarâm.
Ne-au plăcut alte aspecte:
  • Regizoarea, bulgăroaica VERA NEMIROVA (stabilită din 1982 în Germania), a vrut şi a reuşit să facă un spectacol modern, teatralizat. intenţia ei fiind împărtăşită de scenografa VIORICA PETROVICI.
  • Ne-au plăcut interpreţii. Soţului meu i-a plăcut mai ales VALENTIN VASILIU (Iago), mie românca IULIA ISAEV (Desdemona) şi MARIUS VLAD BUDOIU, care pe lângă faptul că s-au achitat bine de partitura muzicală, au avut şi o trăire teatrală foarte bună.
  • Iulia Isaev a fost o Desdemonă blondă, cu pletele împletite în mai multe cozi, cu o rochie albă, lungă, în primul act, apoi în alte rochii în celelalte acte. În actul IV ne-a impresionat cu dramatismul interpretării. Şi Valentin Vasiliu a fost convingător în rolul lui.
În final, câteva consideraţii despre muzică. Giuseppe Verdi (1813-1901) a trăit mult şi a scris opera Otello în 1887, deci spre sfârşitul vieţii, şi dacă comparăm muzica cu cea a operelor din tinereţe (Traviata şi Rigoletto), constatăm că e diferită. Ni s-a părut că nu e la fel de melodioasă şi că, pe alocuri, e prea puternică, datorită numărului mare de trompete. E asemănătoare muzicii lui Wagner. Cu toate acestea, premiera de la Scalla din Milano, din 1887, a fost un succes enorm. Biletele s-au vândut cu săptămâni înainte, iar câţiva fani ai compozitorului, au scos caii de la trăsura lui Verdi, pe care au tras-o ei, de la operă până la domiciliul marelui compozitor. Duetul Otello Desdemona şi câteva coruri au devenit celebre, dar nu ca şi  corul robilor din opera Nabuco, compusă în 1842.
Spectacolul merită a fi văzut.

Ana VANCA

Citeşte mai mult >>

vineri, 1 noiembrie 2013

MONOGRAFIA SATULUI MESEŞENII DE SUS


Mă leagă de Meseşenii de Sus o amintire veche. În 1949, eram elev la şcoala elementară din Zalău şi am fost în vizită la fiul preotului din acest sat, coleg cu mine. Pe atunci, satul se numea Căţălul Românesc. Am şi o amintire mai recentă: în 2008,  am vizitat Muzeul Satului din localitate şi am cunoscut-o pe doamna Floare Ţurcaş. În acel an, în Bănişor, satul meu natal, exista, înfiinţată cu cinci ani în urmă, Asociaţia Fiii Satului Bănişor şi eram preocupaţi de înfiinţarea şi a unui muzeu sătesc, după modelul celui din Meseşenii de Sus. Am discutat cu doamna Ţurcaş despre muzeu şi despre asociaţie. Urmarea: în 2009, a luat naştere Asociaţia Fiii Satului Meseşenii de Sus. Din păcate, în Bănişor, nu s-a înfiinţat un muzeu al satului nici până în ziua de azi.
Sub auspiciile „Asociaţiei Fii Satului Meseşenii de Sus”, a apărut, în 2013, monografia „Căţălul Românesc. Vatră străbună la poale de Meseş - 1213-2013 ”, cu prilejul aniversării a 800 de ani de atestare documentară a satului. Autoarele monografiei sunt doamnele: Floare Ţurcaş, profesoară şi fostă directoare a şcolii din sat;  Maria Moraru, pofesor doctor la Universitatea din Iaşi; Minerva Ilieş – economistă. E numai un exemplu de cât de benefice pot fi aceste asociaţii pentru satele lor.
Am fost impresionat de grosimea cărţii (575 de pagini, în format academic) şi de conţinutul ei! Aşa cum a fost gândită şi realizată, monografia este, în cea mai mare măsură, un document pentru satul Meseşenii de Sus, iar, într-o măsură mai mică, un document pentru oricare alt sat sălăjean. Asta pentru că evenimentele istorice locale au fost prezentate în contextul evenimentelor la scară naţională şi regională, iar tradiţiile şi obiceiurile din sat şi graiul popular local sunt aproape aceleaşi şi în celelalte sate sălăjene, mai ales în cele de la poalele Meseşului.
Documentul în care apare pentru prima oară menţionat numele satului este Registrul de la Oradea. La Capitlul Episcopiei Romano Catolice din Oradea, a avut loc, în anul 1213, un proces între Zoloc din satul Căţălul şi trei cetăţeni din satul Bădăcin. Procesul a fost menţionat în registrul amintit. Pentru mine, este interesant şi faptul, că pristav (crainic, portărel) în acest proces a fost un oarecare Golosa din satul Ban ( Ban, Bănişor; între aceste două localităţi nu se făcea distincţie la vremea aceea). Prin urmare, acest document este al doilea, din anul 1213, în care este menţionat satul meu natal, după cel pe baza căruia şi-a aniversat şi Bănişorul, în 2013, 800 de ani de atestare documentară.
Denumirea de Căţăl nu vine de la puiul de câine, ne atrage atenţia doamna Maria Moraru, ci de la cuvântul de origine gepidică „kessel”, care înseamnă „cazan”, „căldare”, legat de aşezarea satului într-o căldare naturală, la poalele Munţilor Meseş.
Aşa cum se întâmplă cu majoritatea localităţilor, şi Meseşenii de Sus este mult mai vechi decât atestă primul document în care apare citat. Pe teritoriul lui s-au găsit obiecte datând din neolitic, apoi din epocile bronzului şi a fierului. Abia începând cu Evul Mediu, apar şi alte documente. Din ele rezultă că, la 1341, satul făcea parte din domeniul Cetăţii Valcău, după care a aparţinut unui număr mare de proprietari - toţi de etnie maghiară, deşi satul era românesc -,  printre care şi lui Ştefan Bathory (1533), devenit, ulterior, principe al Transilvaniei şi rege al Poloniei. Cu cât ne apropiem de Epoca Contemporană, documentele sunt tot mai numeroase, unele din ele fiind lăsate de locuitori ai satului, mai ales de preoţi. Există mărturii despre participarea locuitorilor satului la evenimente legate de:  Memorandumul de la 1892,  Primul Război Mondial, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, al Doilea Război Mondial. Nu lipsesc relatările din timpul ocupaţiei hortiste (1940-1944) şi din timpul perioadei comuniste, de tristă sau mai puţin tristă amintire (1944-1989).
Meseşenii de Sus aparţine, din punct de vedere administrativ, de Meseşenii de Jos, denumită în trecut Căţălul Unguresc sau Căţăluşa.
Din conscripţiile şi recensămintele  efectuate de-a lungul timpului, vedem cum populaţia satului a crescut, treptat, de la aproximativ 20 de locuitori în anul 1715, la 1475, în anul 1895.  Ea scade în timpul celor două războaie, apoi creşte din nou, atingând un maxim de 1824 locuitori, în anul 1934, urmată de o scădere dramatică în ultimii ani ai comunismului, dar mai ales după Revoluţie, ajungând la 845 de locuitori, în anul 2011.
Un capitol mai rar întâlnit în monografiile satelor noastre, este cel referitor la sistemul denominativ (onomastica) din sat, întocmit pe baza conscripţiei din anul 2004, completată, până în anul 1957, cu date din diferite surse. Concluziile acestui capitol sunt foarte interesante.  Menţionez  doar una dintre ele: au dăinuit familiile din nucleul iniţial al satului şi au dispărut cele venite  mai târziu.
Locuitori satului s-au ocupat, de-a lungul timpului, cu cultura plantelor şi creşterea animalelor. Principalele plante cultivate au fost: grâul, porumbul, cânepa, pomii fructiferi şi viţa de vie, iar animalele erau cornutele mari, porcinele, ovinele şi albinele. La aceste îndeletniciri agricole s-au adăugat unele meşteşugăreşti: prelucrarea cânepii şi a lânii, confecţionarea de îmbrăcăminte, dulgheria şi tâmplăria, croitoria, cojocăria, cizmăria, fierăria.
În 1952, s-a înfiinţat în sat Gospodăria Agricolă Colectivă. Deşi n-a fost primită cu braţele deschise, deşi a provocat şi numeroase traume, comasarea terenurilor agricole, mecanizarea lucrărilor, introducerea metodelor ştiinţifice de lucrare a pământului, de cultivare a pomilor, a viţei de vie şi de creştere a animalelor, a făcut ca producţia şi productivitatea să crească foarte mult. După Revoluţie, când proprietatea agricolă s-a fărâmiţat din nou, numărul locuitorilor satului a scăzut, ponderea persoanelor în vârstă a crescut, iar majoritatea proprietarilor de pământ n-au mai avut la îndemână mijloace mecanice de lucru, atât producţia cât şi productivitatea s-au dus pe râpă. 
În conscripţia Clein, de la 1733, este menţionată, pentru prima oară, biserica din sat şi este precizat numele preotului Filip. Cu siguranţă, în sat au existat biserici şi preoţi şi înainte de această dată. Până la 1700, oamenii din sat şi preoţii lor au fost ortodocşi , iar după această dată, până  în 1948, uniţi. În 1848, s-a revenit la ortodoxism. Între 1875-1974, preoţii care     s-au perindat în sat au întreţinut un „Memorial”, un registru în care au consemnat evenimente legate de sat şi biserică, un adevărat letopiseţ. Este un document extraordinar, foarte preţios, care le-a facilitat autoarelor monografiei scrierea istoriei acestei perioade, iar nouă ne dă posibilitatea să vedem cum a evoluat limba română şi scrierea în limba română, din această parte de ţară, în decurs de un secol.
Preotul care a început Memorialul a fost Simeon Bocşa (1875-1894), protopop şi arhidiacon emerit, decorat de autorităţile austriece cu „Crucea cu Cunună de Aur”. Primul lui înscris începe astfel: O, bune Lectore! Dacă vei citi şi lectura paginile acestui Memorial, vei întâlni descrieri amănunţite referitoare la strădania preoţilor, a Consiliului Parohial, a oamenilor de rând, chiar a parohiilor învecinate pentru binele „Sfintei noastre Biserici, Sfintei Religiuni şi dulcei naţiuni.”
Lui Simeon Bocşa îi succede Graţian Flonta (1894-1936), protopop şi „arhidiacon onorariu”, decorat, în 1930, de Statul Român cu „Ordinul Coroana României în grad de ofiţer”. El a scris şi o primă monografie a satului şi a fost, timp de mai mulţi ani,  preşedintele Despărţământului Crasna al ASTRA.
 Ceilalţi preoţi care au scris în Memorial, au fost: Iosif Bilaţiu (1936-1942), Ştefan Şuta (1942-1957), Ion Gâlgău (!957-1958), Rusu Petru (1958-1966), Pamfil Vlaicu (1966-1970) şi Ioan Ardelean (1971-1976).
În anul 2011, tot sub auspiciile „Asociaţiei Fiii Satului Meseşenii de Sus”, s-a tipărit Memorialul, cu titlul „Memorialulu Besericescu. Căţălul Românesc – 1875-1974”. Alături de  textul tipărit, apar, scanate,  textele olografe ale autorilor. Este un document cu totul şi cu totul deosebit!
În depozitul de carte veche bisericească din Zalău, se păstrează 15 cărţi care au aparţinut bisericii din Meseşenii de Sus. Pe fiecare există însemnări de mână - mărturii din trecut - interesante şi preţioase.
Nu se cunoaşte data înfiinţării primei şcoli din sat. E de presupus că şi în Căţălul Românesc, ca şi în alte sate din Sălaj, a existat, cu mult înainte de-a fi confirmată oficial, o formă de învăţământ pe lângă biserica din sat, unde copiii învăţau să scrie şi să citească , iar dascăli erau diacul sau preotul din sat şi că ea s-a dezvoltat mult în anii în care vicar greco- catolic la Şimleu a fost Alexandru Sterca Şuluţiu (1836-1850). Prima şcoală, din pământ, a fost construită în 1856. În 1883 s-a construit o alta, de piatră.
Învăţământul primar de atunci, era organizat în două trepte: copiii între 6 şi 12 ani frecventau 6 clase, după care, timp de trei ani, până la 15 ani, urmau şcoala de repetiţie, mergând la şcoală odată sau de două ori pe săptămână. După 1918, s-a trecut la învăţământul de şapte ani.  În 1953 se dă în folosinţă un local nou pentru şcoală în care va funcţiona ciclul II (clasele V-VII), înfiinţat atunci. El avea doar două săli de clasă şi i se vor mai adăuga două, în 1964, an în care vechea şcoală devine cămin cultural. În 1976, se dă în folosinţă actualul local al şcolii, cu două niveluri şi opt săli de clasă. Încă din 1964, s-a trecut la învăţământul cu opt clase.
În 1976, în sat s-a înfiinţat Cenaclul poeţilor ţărani „Cuib de daci”, un eveniment fără precedent în satele sălăjene, iar, în 2009, aşa cum am mai spus, „Asociaţia Fiii Satului Meseşenii de Sus”, care, începând de la înfiinţare şi până azi, redactează, an de an, publicaţia „Căţălul Românesc 800”. Doamna profesoară Floare Ţurcaş a fost cea care a avut iniţiativa înfiinţării Asociaţiei, a fost prima ei preşedintă, calitate pe care o deţine şi azi. De numele  dumneaei sunt legate numeroase iniţiative culturale din sat şi tot dumneaei  este autoarea a  nouă capitolele întregi şi al unuia parţial, din monografie.
Tradiţiile şi obiceiurile din sat sunt prezentate pe larg în monografie. Sub titlul „Cununa anului”, doamna Minerva Ilieş trece în revistă obiceiurile de peste an ale căţălanilor, legate de posturi, sărbători religioase, habă (şezătoare), danţ (horă), seceriş, naştere, nuntă, moarte şi reproduce numeroase creaţii folclorice ale oamenilor din sat, sau dintre cele care circulau în judeţ, legate de aceste obiceiuri.
Pentru conservarea vechiului grai local, în monografie a fost inclus un „Index alfabetic al regionalismelor specifice graiului local din Căţălul Românesc”, cuprinzând aproximativ 500 de cuvinte.
Un capitol amplu din monografie conţine 40 de biografii ale oamenilor de seamă ai satului, morţi sau în viaţă.
Un alt capitol, pe care nu l-am mai întâlnit în alte monografii,  se intitulează „Cartea neamurilor”. Sunt prezentaţi arborii genealogici, extrem de ramificaţi, a cinci familii din sat, însoţiţi de numeroase explicaţii. Întocmirea lor a presupus o muncă extrem de laborioasă la care s-a înhămat şi-a dus-o la bun sfârşit, doamna Floare Ţurcaş.
Monografia se termină cu un capitol de anexe în care este inclusă şi bibliografia generală, foarte bogată, consultată pentru întocmirea lucrării, care se adaugă bibliografiei menţionată la sfârşitul fiecărui capitol.
În final, nu am decât cuvinte de apreciere pentru această lucrare şi pentru autoarele ei. Ea poate servi celor interesaţi de localitatea Meseşenii de Sus, dar şi de model şi material bibliografic, tuturor sălăjenilor  care vor dori să scrie o monografie.
                                                                                          
Citeşte mai mult >>