marți, 31 decembrie 2013

TECHERGHELI SĂLĂJENE


Am avut o discuţie/corespondenţă cu domnul Györfi-Deak György în perioada când proiecta această carte şi se gândea la titlul ei. Mi s-a părut ciudat şi nepotrivit să-şi numească drumeţiile „tetergheli”! I-am spus că, în copilărie, când întârziam pe undeva, când hoinăream fără rost, părinţii mă certau şi îmi ziceau că sunt un  tetergheu. De atunci am rămas cu convingerea că a fi tetergheu e ceva necuviincios, ne la locul lui, interzis. Îmi era neclar de ce vrea domnul Györfi-Deak să se pună într-o astfel de postură! Pe măsură însă ce i-am citit povestirile din această carte - câteva în Caiete Silvane, toate după ce le-a cuprins în acest volum -, m-am obişnuit cu acest titlu şi pot să spun că mi-a devenit chiar simpatic. Acum, cuvântul  tetergheu are pentru mine conotaţiile de ştrengar simpatic, de individ îndrăgostit de hoinăreală, dornic să meargă, să vadă şi să transmită.
Cartea, apărută în Editura Caiete Silvane, este scrisă cu talent, într-o română impecabilă, aşa cum am remarcat şi atunci când am comentat cartea dumnealui „Curiozităţi sălăjene”, apărută la aceiaşi editură. Scriitorul este, pe alocuri,  şi „un hâtru bun de glume”, pigmentându-şi textele cu glume şi remarci spirituale, ceea ce face şi mai plăcută lectura.
În techerghelile sale, autorul călătoreşte pe jos, cu bicicleta, şi, de puţine ori, cu trenul sau autostopul, dar, de fiecare dată, pe distanţe relativ mici. Lipsa altor mijloace personale de deplasare, a făcut ca techerghelile dumnealui să se limiteze, cu mici excepţii, la zona din jurul Jiboului, localitatea sa de domiciliu. Păcat! Sălajul este mult mai mare. N-are cineva un Trabant sau o Dacie veche , să i le facă cadou? Sau, şi mai bine, un cal năzdrăvan ca cel al haiducului Pintea? Este în interesul nostru ca dânsul să scrie despre întreg judeţul, ca să afle toată lumea că Sălajul  nu este un judeţ oarecare, ci unul blagoslovit de Dumnezeu.
Domnul Györfi-Deak György nu se limitează să ne povestească ce vede şi ce i se întâmplă în techerghelile  sale. Înainte de-a se aventura într-o drumeţie, se documentează temeinic şi reuşeşte astfel să ne transmită multe date interesante despre istoria şi legendele locurilor pe care le cutreieră. Face însă şi numeroase divagaţii, pentru a-şi valorifica erudiţia sau  informaţiile obţinute recent,  uneori cu o legătură forţată cu traseul parcurs. O sursă documentară importantă cu privire la istoria locurilor, citată aproape în fiecare episod al drumeţiilor sale, este Monografia Sălajului scrisă de Petri Mór. Recurge şi la multe altele.
 Fiind o persoană religioasă, dar nu numai din pricina asta, vizitează şi  toate bisericile de pe traseele parcurse,  străduindu-se să ne transmită, în legătură cu fiecare, anul construirii, numele ctitorului, numele constructorilor, numele unor preoţi care au slujit sau slujesc acolo, numele celor care le-au pictat, evenimentele care le-au marcat, nu mai vorbesc că uneori ne descrie, cu pricepere, cum arată ele pe dinăuntru şi pe dinafară. De altfel, bisericile sunt principalele monumente create de om în satele sălăjene.
În descrierea drumeţiilor sale, autorul se străduieşte să dea suficiente detalii despre traseele pe care circulă, astfel ca aceste descrieri să poată ţine loc şi de ghid turistic şi chiar reuşeşte asta.  În plus ne demonstrează câte lucruri interesante putem afla „la o aruncătură de băţ” de noi, „peste vale”, „acolo ni!”, „nu departe”, aşa cum primeşte şi dumnealui informaţiile de la localnici. Deşi am poposit sau am trecut doar cu maşina prin multe dintre localităţile menţionate în carte, deci aveam habar pe unde sunt ele, i-am citit cartea cu o hartă a Sălajului în faţă. Recomand asta şi celorlalţi cititori.
Locurile descrise nu sunt dintre cele mai spectaculoase sau interesante din lume. Defileul Someşului de la Ţicău este nimica toată pe lângă Marele Canion, Ţugluiul  Turbuţâi este un deluşor pe lângă Muntele Fuji, iar biserica din Bulgari nu se compară Tajah Mahal.  Pentru localnici însă, pentru sălăjeni şi pentru orice iubitor de inedit, ele sunt locuri minunate, ale căror imagini şi ale căror legende, le merg la suflet.
Cititorii pot afla, din carte, şi câteva lucruri practice - de exemplu ce leacuri miraculoase se pot prepara din coaja de salcie sau la ce-i bună leurda -,  ecologiştii vor aprecia apelurile de tot felul la cruţarea naturii, iar istoricii pe cele de conservare a relicvelor trecutului.
În fiecare drumeţie, autorul îşi propune să verifice sau să reconstituie o informaţie. Astfel, în prima dintre ele, doreşte să reconstituie drumul preoţilor romano catolici din Jibou care slujeau şi la biserica din Sâncraiul Silveniei. Călare pe bicicleta sa  „Ukraina”, mergând şlap, şlap, troca-boca, scriitorul vizitează şi satele Dobrin – cu o biserică din lemn avânt un turn cu  foişorul aerisit, de o deosebită eleganţă – şi Cuceu,  cu o biserică ortodoxă din piatră, un edificiu impunător şi neaşteptat de spaţios.
În cea de a doua drumeţie, şi-a propus să viziteze Grădina Zmeilor şi să vadă Piatra Pintii. În drum spre aceste obiective, aflăm, dintr-o legendă, primele informaţii despre calul haiducului Pintea: de aici (din  valea Agrişului n.n.) calul lui Pintea a sărit până pe Piscul Ronei, iar apoi până în Cheud, unde-şi avea cetate. Ajunşi la Grădina Zmeilor, aflăm o altă legendă: „Fata Cătănii”. Şi uite aşa, din legendă în legendă, per pedes apostolorum, ajungem la Piatra Pintii, ca să vedem, imprimate pe ea, urmele potcoavelor calului năzdrăvan al haiducului.
Tema celei de a treia este „iarna someşană”. Someşul este unul dintre eroii povestirilor sale. Era de aşteptat, fiind cea mai mare apă care udă Sălajul şi care trece pe lângă Jibou, în apropierea căruia şi face un cot spectaculos, iar, în trecut, a fost drumul pe apă al sării. Avem ocazia să aflăm cum se traversa râul cu „brodul” şi ce minuni s-au întâmplat, mai demult, la Turbuţa.  Biserica din acest sat are un mod de acoperire al altarului ne mai întâlnit în zonă, iar, în interior, legendele picturilor sunt scrise în trei limbi! Valea Someşului este o cale menită să împlinească sufletul oricărui drumeţ care o străbate. Merită să o cercetaţi. Fie vara, fie iarna, ea vă va oferi o binecuvântată împlinire sufletească, ne asigură autorul.
Traseul celei de a patra techergeli ne duce la Porolissum,  prilej pentru autor să ne dea o sumedenie de informaţii despre fosta capitală a provinciei romane Dacia Porolissensis. Domnul Györfi-Deak György mi-a făcut cinstea să boteze traseul cu numele meu de familie, legat de faptul că eroii din romanul meu „Comorile de sub Meseş” străbat şi ei, pe jos, distanţa dintre Mirşid şi Moigrad, iar eu am fost, probabil, primul care a descris acest traseu, fără să-l fi străbătut vreodată.
Cea de a cincia drumeţie a avut ca scop vizitarea ruinelor Cetăţii Aurite - ruinele unei foste mănăstiri benedectine ,după unele surse, sau ale unei cetăţi, după altele, din satul Cheud- şi a Cheilor Ţicăului, un colţişor al Raiului pescăresc coborât pe Pământ.. Suntem copleşiţi de tot felul de date, cu caracter istoric şi geografic, unele mai interesante decât altele,  referitoare şi la alte cetăţi medievale din Sălaj, ale căror ruine se păstrează sau se mai văd încă. Ni se spun şi câteva legende.
Traseul şase duce în satul Var, aflat pe Someş, foarte aproape de Jibou. Autorul s-a dus acolo să vadă „salcia blestemată”, în apropierea căreia a fost violată apoi omorâtă, de nişte bandiţi, o fată bătrână, a cărui fantomă bântuie locul. Iată cum şi un astfel de loc poate deveni unul de pelerinaj, pentru cei care vor să vadă salcia sau să întâlnească fantoma! Aflăm că salcia nu mai există, prin urmare, „pelerinilor” le mai rămâne să întâlnească fantoma. Autorul n-a avut norocul acesta, în schimb, a văzut, în ţinţirimul din sat, un Crist răstignit, fără o mână ( să fie o ispravă a babei?) şi a trăit dezamăgirea să vadă, în satul Borza, o pădure rasă de pe suprafaţa pământului de către alţi bandiţi.
Pe traseul şapte ( Someş Odorhei-Bârsa-Domin-Bulgari) autorul merge pentru a vedea bisericile de lemn din localităţile menţionate. Despre biserica din Bârsa scrie: clădirea este complet acoperită cu tablă, inclusiv obloanele turnului pătrăţos, ceea ce-i dă aspectul unui vehicul blindat, căruia i s-a demontat turela şi în locul tunului a fost plantat un foişor cu turla ascuţită ca o lance, despre cea Domin aflăm că este singura biserică din Sălaj care are un dublu rând de streşini din şindrilă, iar despre biserica din Bugari că este cel mai vechi monument românesc de arhitectură religioasă din regiune.
Traseul opt este o excursie pe Meseş, cu pornire din cartierul Brădet, din Zalău, cu urcarea pe creasta muntelui, în zona antenelor, şi coborârea în Moigrad, probabil pe Drumul Romanilor. Aflăm lucruri interesante despre Zalău (olărit şi gară), despre serbările de la Porolissum (unde asistăm, împreună cu autorul, la prohodul unui împărat), despre poeţii Nicolae Labiş şi Ady Endre şi prozatorul Ioan Groșan.
Traseul 9 îl duce pe autor, cu bicicleta, în satul Mineu, localitate legată de începutul răscoalei lui Doja (1514) şi de domiciliul forţat al lui László Tökés (1989). Biserica reformată din localitate este un unicat mondial:singura biserică de lemn cu portal de marmură roză. Mai aflăm că: Din cauza unei atitudini suspectabile de segregare, descrierea şi istoria ei lipsesc din majoritatea lucrărilor dedicate bisericilor de lemn din judeţ, deşi ea reprezintă cel mai vechi edificiu de acest tip din regiune.
        Traseul 10, ne duce la rezervaţia naturală Stanii Cliţului, cireaşa de pe tortulTecherghelilor sălăjene”. Despre Stanii Cliţului, autorul mai scrie: Dacă ar afla de existenţa acestei minunăţii someşene, japonezii şi-ar trage tren de mare viteză până aici. Dumnealui ne indică şi cum putem vedea minunăţiile de acolo pe Internet. I le-am urmat şi am rămas încântat!
„Micile Bucurii” este intitulată ultima parte a cărţii, în care scriitorul ne demonstrează că astfel de bucurii ni le pot procura locurile aflate în imediata apropiere a localităţilor noastre de domiciliu. Descrie câteva: Pietrele Popii - din Creaca -, Leurdarii, Băile din Jibou, La Dumbrăviţa, La antene.
Cartea se termină cu capitolul „Sălajul pentru întotdeauna” (de ce „întotdeauna” şi nu „totdeauna”?!) în care autorul ni-l prezintă pe Peter Mayle, cel care a popularizat prin cărţile sale Prvence-ul francez şi încheie: Sălajul este un colţ de rai asemănător, dar care încă nu şi-a găsit geniul popularizator. Îl contrazic: şi-a găsit un popularizator. Chiar  dacă nu de geniu, unul foarte talentat. El se numeşte Györfi-Deak György. Îi lipseşte doar un cal năzdrăvan.
Citeşte mai mult >>

miercuri, 18 decembrie 2013

MARIAN


Ne-am obişnuit să vedem cerşetori la tot pasul. Îi cunoaştem bine pentru că au locuri fixe de cerşit şi ne lovim zilnic de ei. Unii ne impresionează şi ne vedem obligaţi să băgăm mâna în buzunar, cei mai mulţi însă ne revoltă, pentru că fie îi bănuim de excrocherie, simulând cine ştie ce handicap, fie considerăm că şi-ar putea câştiga pâinea cea de toate zilele muncind şi nu cerşind.
Întruna din zile, am remarcat la intrarea magazinului Mega Image din cartierul meu, un ţigănuş, de vreo zece ani, care cerşea. Dacă n-ar fi întins implorator mâna la toţi cei ce treceau prin dreptul lui, n-ai fi zis că este cerşetor: era curat şi îngrijit îmbrăcat. „Cu siguranţă, băiatul ăsta are acasă tot ce-i trebuie şi cerşeşte pentru aşi face rost de bani pentru ţigări, băutură sau droguri”, mi-am zis.
- Ce-i cu tine aici? l-am întrebat, pe un ton răstit.
S-a uitat intimidat la mine şi nu mi-a răspuns.
- Dacă nu pleci imediat, chem poliţia, l-am ameninţat eu.
Când am ieşit din magazin, băiatul nu mai era acolo. Dar, după aproximativ o lună de zile, l-am văzut din nou, în acelaşi loc, cu mâna întinsă. M-am apropiat de el şi l-am întrebat pe un ton mai blând decât data trecută:
- De ce cerşeşti?
Nu mi-a răspuns şi mă privea speriat.
- Ce faci cu banii pe care ţi-i dau oamenii? l-am întrebat.
- Îi dau lui tata, mi-a răspuns el, gata, gata să izbucnească în plâns.
- El te trimite să cerşeşti?
- Da, mi-a răspuns el, în timp ce începuseră să-i curgă lacrimile.
M-am simţit „ca dracu”. Îl bănuisem pe nedrept pe băiat. Tocmai mă pregăteam să-i mai pun câteva întrebări, ca să aflu mai multe, dar băiatul mi-a întors spatele şi a plecat. „Ce-o fi cu tatăl său? O fi şomer şi n-are bani ca să-şi întreţină familia? O fi bolnav şi nu are bani de medicamente?  O fi un  prăpădit care are nevoie de bani ca să-şi cumpere ţigări şi băutură?” m-am întrebat. Dornic să aflu un răspuns la aceste întrebări şi dornic să-l ajut în vreun fel pe copil, am început să mă uit după el de câte ori treceam prin dreptul magazinului. A reapărut acolo, nu după foarte mult timp. M-am grăbit să stau de vorbă cu el.
- Mă recunoşti? l-am întrebat
- Da, mi-a răspuns el.
- Să nu-ţi fie frică de mine. Vreau să ştiu de ce te trimite tatăl tău la cerşit. Are serviciu?
- Nu are.
- Este bolnav?
- Are un picior tăiat.
Am înghiţit un nod mare. Am depăşit momentul de slăbiciune şi am continuat să-l întreb:
- Mama ta lucrează?
- Nu.
- Din ce trăiţi?
- Din ajutorul de la stat şi din ce strâng eu.
Nu-mi venea să cred! „Copilul ăsta nu e sincer cu mine. Cât de mare poate fi ajutorul şi cât de mult poate „strânge” el, ca banii, puşi laolaltă,  să satisfacă nevoile de trai a trei persoane?”, m-am întrebat. „Poate-i adevărat şi trăiesc ca vai de ei.”, am presupus. Am remarcat şi că băiatul avea un defect la ochiul stâng.  I-am dat cinci lei şi am plecat. N-am făcut decât câţiva paşi şi m-am întors.
-   Cum te cheamă? l-am întrebat.
-   Marian.
-   Mergi la şcoală?
-   Da.
-   Ce clasă eşti?
-   Am terminat a treia.
-   La ce şcoală?
-   La numărul 70.
Este o şcoala nu departe de mine. M-am hotărât să mă interesez acolo despre el. Zis şi făcut: de şi era încă vacanţă, m-am dus la şcoală. L-am găsit pe director, i-am spus ce doresc, m-a înţeles şi a încercat să mă ajute. Ghinionul meu a fost că erau trei clase de a treia şi, în două din ele era câte un Marian. Unul avea note foarte bune, celalalt bunicele.
- Băiatul de care mă interesez eu, are un defect la unul din ochi, l-am informat pe director.
- Degeaba îmi spuneţi. Eu nu-i cunosc pe copiii din cele două clase. Ar putea să vă ajute doar învăţătoarele.
Învăţătoarele erau însă în vacanţă, aşa că l-am rugat pe director să-mi dea adresele amândurora ca să-i caut acasă. Ne-am dus la secretariat şi  am aflat cele două adrese. Amândoi locuiau în cartier: unul  pe strada Ţiglina, unul pe strada Anestinelor.  
Am început cu prima, pentru că o ştiam şi era chiar lângă şcoală. Toate casele de pe stradă sunt tip, construite între cele două războaie, pentru familii cu venituri medii: funcţionari, profesori, medici, ingineri etc. Am găsit casa lui Marian, l-am cunoscut şi pe el şi pe părinţii lui. Era cel cu note bunicele, dar nu cel pe care-l căutam. Prin urmare,  celalalt Marian, ţigănuşul de la Mega Image, e cel cu note foarte bune. O surpriză cât se poate de plăcută!  
Ca să aflu cea de a doua stradă, a trebuit să merg mai întâi acasă şi să mă uit pe o hartă a Bucureştilor. Am găsit-o şi m-am dus acolo. De cum am intrat pe ea, m-am speriat: nu-mi închipuiam că într-o zonă relativ centrală a Capitalei, poate să existe o stradă atât de amărâtă! Intrarea din spre Delea Nouă este atât de strâmtă, încât nu poate trece o maşină. Cele pe care le-am văzut pe stradă, două Dacii scoase din uz şi vreo două maşini mai noi, intraseră pe la capătul străzii ce dă în Theodor Speranţia. Majoritatea caselor sunt mici, vechi şi dărăpănate. Sunt şi nişte barăci, nişte încropeli jalnice, dar în care locuiesc oameni! Pe garduri sau porţi erau haine la uscat. Pe stradă mai erau şi două cărucioare, unul plin cu fier vechi, altul plin cu cartoane, care trădau ocupaţia unora dintre locuitorii ei. La porţi, pe scaune aduse din case, bărbaţi şi femei - mai ales femei – stăteau la taifas. Un „comerciant” îşi etalase marfa în stradă, iar doi tineri jucau  cărţi. Câţiva copii alergau şi ţipau. Aşa cum arăta, această stradă era mi degrabă o curte mare, comună, decât o arteră de circulaţie.
Apariţia mea n-a rămas neobservată: copiii s-au oprit din alergat,  tinerii şi-au întrerupt jocul de cărţi, cei din faţa porţilor au încetat să mai discute şi toţi şi-au îndreptat privirile spre mine. Pe semne vizita unui străin pe strada lor nu este un eveniment obişnuit. M-am intimidat. O femeie tânără s-a grăbit să mă interogheze:
- Pe cine căutaţi?
Din cauza emoţiei, nu mi-am amintit numele tatălui băiatului. A trebuit să scot din buzunar hârtia pe care mi-l notasem.  L-am citit cu voce tare. O altă femeie, mai în vârstă, modest dar curat îmbrăcată, cu o  figură de om cumsecade, s-a sculat de pe scaunul pe care şedea şi   s-a îndreptat spre mine.
- Sunt soţia lui. Ce treabă aveţi cu el?
- Sunt de la şcoală, am minţit eu, şi, pentru că se apropie începerea anului şcolar, vreau să mă interesez de Marian: dacă e sănătos, dacă va veni la şcoală, dacă are bani de cărţi şi rechizite.
Am văzut cum i s-au umplut femeii ochii de lacrimi, şi cum îşi făcea curaj să-mi spună ceva.
- Nu va veni…, a reuşit să zică.
- De ce?
- E plecat din ţară.
- Unde?
- În Franţa.
- Singur?
- Cu tatăl lui.
- Ce să facă acolo?
Femeia nu mi-a răspuns şi a început să plângă de-a binelea. În jurul nostru se adunaseră toţi oamenii de pe stradă.
-   L-a dus taică-său la studii, s-a băgat în vorbă un bărbat tuciuriu, şi toată lumea a început să râdă.
-   S-au dus cu afaceri, l-a contrazis altul, şi s-au mai auzit câteva râsete.
Mi-am dat brusc seama pentru ce au plecat acolo, tatăl fără un picior, şi băiatul cu un defect de vedere: să cerşească.
- Păcat! Marian a fost un elev foarte bun la învăţătură, am spus eu.
- Eu i-am spus să nu-l ia cu el, se căina femeia, în timp ce-şi ştergea lacrimile. Ştiam că învaţă bine. Îmi pusesem mari speranţe în el. Nădăjduiam că, la bătrâneţe, ne va asigura o viaţă mai bună, că ne va scoate de aici.
- Nu te mai văieta femeie! O să se întoarcă de acolo cu o mulţime de bani, o să-şi cumpere o maşină trăsnet şi o casă la Znagov, a spus cineva, şi iar s-au auzit râsete.
- Să se întoarcă şi fără nici un ban, numai să se întoarcă, i-a răspuns femeia şi a izbucnit din nou în plâns.
Nu mai aveam ce face acolo. Am salutat şi am plecat cu imaginea acelei mame îngrijorată pentru soarta  copilului ei şi dezamăgit că n-am putut să-l ajut pe Marian.
Citeşte mai mult >>

miercuri, 11 decembrie 2013

AVOCAŢII CERULUI


La Târgul Gaudeamus din anul acesta, am descoperit, la etajul doi al pavilionului principal Romexpo, standul modest al Editurii Singur, din Târgovişte. Pe măsuţa din stand, trona cartea „Avocaţii cerului” scrisă de domnul Ştefan Doru Dăncuş. Am luat-o, am răsfoit-o şi am întrebat-o pe doamna de la stand cât costă. „Treizeci de lei”, mi-a spus ea. Mi s-a părut mult, cartea nu are decât o sută de pagini, iar editura nu era Humanitas şi nici autorul ei Andrei Pleşu  Gabriel Liiceanu sau Radu Paraschivescu, scriitori în vogă, prezenţi la târg. „De ce costă atât de mult?” am întrebat-o pe doamnă. „Cumpăraţi-o şi o să vedeţi de ce.”, mi-a răspuns ea. Am scos din buzunar treizeci de lei. Doamna mi-a dat cartea, mi-a  restituit zece lei şi mi-a mai dat, bonus, o cărticică de versuri a scriitorului. Cu alte cuvinte: treizeci de lei pentru cine întrebă, douăzeci de lei pentru cine cumpără.
Îl ştiu pe Ştefan Doru  Dăncuş” din revista „Caiete Silvane”. Deţine în ea o rubrică de interviuri neconvenţionale. Înterveviaţilor le pune nişte întrebări tip, printre care şi una, evident ironică, „Cum te simţi ca mare scriitor ?” Mi-ar face plăcere să văd cum răspunde dumnealui la această întrebare. L-am văzut apoi la două ediţii „ Zilele Caiete Silvane”. Nu semăna cu tânărul rebel, cu păru-n vânt, din fotografia care-i însoţea rubrica. Era mai în vârstă, mult mai corpolent, cu fruntea mai înaltă, pletele mai rare şi avea, în plus, o barbă înspicată. Ţinuta şi purtarea lui  erau ale unui nonconformist.
Cartea, scrisă la persoana I-a, este concepută ca un proces pentru reabilitarea  lui Ştefan Doru Dăncuş, eroul cărţii,  întemniţat în urma unei condamnări  al cărei motiv scriitorul evită să ni-l spună direct. Ne lasă să înţelegem ceva din fraza: …a greşit şi a plătit într-o vreme când toată lumea fura pe toată lumea. A fost eliberat după ce şi-a ispăşit pedeapsa.  Procesul are loc la Tribunalul Cerului. El se consideră nevinovat: Conform legilor omeneşti trebuie să fiu vinovat deşi, oricât am încercat, nu mi-am găsit nici o vină.
Avocaţii Cerului, în număr de doisprezece, vor încerca să demonstreze  că Ştefan Doru Dăncuş  este, aşa cum se consideră, un OM, fiu al lui Dumnezeu, frate cu Isus,  care a fost obligat, ca şi El, să sufere din cauza răutăţii şi obtuzităţii oamenilor. Această calitate urma să-l absolve de ori ce vină. Mărturiile pe care le aduc ei, ca să demonstreze asta, sunt fragmente din scrierile lui.
Din documentul adus de primul avocat, rezultă că Tribunalul se află în faţa unui caz neobişnuit. Acuzatul este un exemplar ciudat,  despre care… cineva a fost de părere că n-ar strica să-l fixeze pe o cruce…-  exact ca pe Isus Hristos.
Al doilea avocat citează dintr-un alt document, din care reiese că Dumnezeu, auzindu-l pe Ştefan Doru Dăncuş  jelind condiţia umană, a tresărit şi a aflat, mirat, că mai are un fiu.
Următorul avocat reproduce aprecierile sau avertismentele la adresa bisericilor, pe care, aşa cum susţine Ştefan Doru Dăncuş, Dumnezeu  i le-a încredinţat lui, ca să le transmită mai departe. Martorilor lui Iehova, le spune: Sunteţi copiii Mei de care mă bucur;  pe Biserica Catolică o acuză:  Aţi făcut din Cuvântul Meu o armă cu care aţi ucis; pe ortodocşi îi face cămătari; Biserica Penticostală este alintată: …pentru voi am o afecţiune părintească….; Mausoleelor neamurilor arabe le atrage atenţia: Eu nu v-am învăţat să ucideţi, ci să vă iubiţi aproapele ca pe voi înşivă; Templelor neamurilor orientale le zice: Aţi venerat zeităţi care nu erau de la mine; teozofilor, oamenilor de ştiinţă şi prezicătorilor le reproşează: Voi aţi fragmentat ştiinţa pe care v-am dat-o. Aţi făcut din ea interes personal şi sfidare.
Al patrulea avocat citează din lamentările acuzatului, ajuns într-o situaţie disperată: Doamne. …lasă-mă să merg la Tine, nu sunt pe măsura aşteptărilor tale; De ce trebuie să fiu eu aşa, de ce nu ca ei (ca ceilalţi oameni n.n.)?
Al cincilea vrea să-i ofere lui Ş.D. Dăncuş o circumstanţă atenuantă, legată de ţara în care acesta a fost şi este obligat să trăiască: Stimaţi colegi, nu m-am dus întâmplător în România. Să fugi, asta e senzaţia pe care ţi-o inoculează ţara aceea…
Al şaselea are chiar el revelaţia  că cel aflat în boxă nu este un om oarecare: Ştefan Doru Dăncuş nu se trage din neamul celor doi aruncaţi din Eden. El este OMUL, Omul creat de Dumnezeu pentru a-I fi tovarăş, nu rival. Omul – aşa cum şi L-a dorit Dumnezeu dintotdeauna.
Al şaptelea lipseşte, iar al optulea  aduce în instanţă un lung şi frumos poem - scris se pare în închisoare -,  o rugă a lui  Ştefan Doru Dăncuş  pentru îngerul său (soţia sa), din care rezultă şi relaţia lui specială cu Dumnezeu: Ia-mi îngerul că nu-l mai pot duce / Puterile ce mi le-ai dat sunt grele / Mă răstignesc nemotivat pe Cruce / Şi nu mai strălucesc în lume stele //
De la al nouălea  avocat, aflăm că pentru el este  o onoare să-l apere pe Ştefan Doru Dăncuş şi că pe baza dovezilor aduse de colegii lui poate afirma răspicat şi cu toată responsabilitatea că OMUL trebuie achitat.  Acest OM n-a fost niciodată vinovat.
Al zecelea este Avraam, întâiul Patriarh. El dă următorul verdict: Isus a fost Fiul Omului. Ştefan Doru Dăncuş, aşa cum reiese din documentele studiate, este fratele Lui. Cer ca acuzatul să fie scos din boxă. …Verdictul meu: Nevinovat. Irevocabil.
Al unsprezecelea susţine şi el că Dăncuş este fratele lui Isus şi precizează că i s-au dat puteri necunoscute oamenilor.
 Cel de al şaptelea, venit între timp, prezintă instanţei manuscrisul „Copiii Raiului”. Este vorba despre nişte fiinţe suave şi naive, perechi izolate de Adami şi Eve în care recunoşteam tristeţea şi lumina cuplului primordial. Pentru ei merită să lupte şi să sufere, consideră Ştefan Doru Dăncuş. Coboară de munte - aşa cum în trecut au făcut-o Moise şi Isus - şi începe o răfuială cu viermii…din ce în ce mai graşi, gelatinoşi, plini de râia orelor exacte şi mirosind a latrină temporală, care se consideră stăpâni pe destinele oamenilor şi le provoacă necazuri şi suferinţă, cu popii, ajunşi robii dracului şi ai banului.
  Acelaşi avocat prezintă jurnalul din închisoare al lui Ştefan Doru Dăncuş, partea cea mai consistentă a cărţii, care trece în revistă  patimile lui:
Ieri am fost căutat de mama şi de soţia mea. Una din ele m-a întrebat dacă nu mi-e greu în închisoare şi am spus că asta în care stau e una mică, în comparaţie cu marea închisoare ce se numeşte Terra…sau puşcăria cu deschidere la Marea Neagră (România n.n.)  A vrut să spună că mai greu decât lui, le este celor din afara închisorii.
Adevărul este că şi lui i-a fost foarte greu. Spirit mândru şi liber, i-a fost imposibil să se împace cu   condiţia de puşcăriaş. Acolo a citit foarte mult, a scris, a ţinut prelegeri colegilor de celulă, a avut discuţii individuale cu ei, le-a scris misive pentru cei „de afară”, a băut multă cafea, a fumat mult şi a…. suferit, suferit, suferit.
 A suferit din cauza condiţiilor din celulă: o colivie gri, un fel de depozit în care se aruncă lucrurile care nu-ţi trebuie, un spaţiu în care este mizerie, sunt muşte, foşcăie gândacii, sunt şoareci, iar becul arde neîntrerupt, ziua şi noaptea, obligându-i pe deţinuţi să doarmă cu capul sub pernă; pe holuri, gardienii fluieră, enervant, tot timpul.
A suferit de dorul soţiei, îngerul  lui „de afară”.
A suferit, mai ales, din lipsă de libertate, din cauza faptului că orele trec, uneori, ca veacurile de greu.  Cea mai cumplită stare în puşcărie e aşteptarea, spune el.
Abia când ura nu l-a mai înecat, când a reuşit să-şi ierte călăii, şi a conştientizat şi că puşcăria în care se află face parte dintr-un plan divin, suferinţa i-a devenit suportabilă, iar celula un loc unde se petrece zilnic un miracol. Îşi dă seama şi că: Comparativ cu patimile lui Isus, detenţia mea este o blândă vacanţă.  
 Într-o noapte, în somn, a avut o revelaţie. O voce i-a spus: „În orice închisoare te-ai afla,  tu trăieşti în Biserica Mea.”
În închisoare, Ştefan Doru Dăncuş are impresia că este dotat cu puteri supranaturale: se roagă lui Dumnezeu să plouă, şi plouă atât de mult încât se inundă oraşul Baia Mare, în apropierea căruia este penitenciarul unde a fost deţinut. I-am spus Gabrielei (soţia lui n.n.) că dispun de puteri noi. „Poate erau necesare zidurile şi gratiile pentru ca acestea, existând în faza latentă, să se dezvolte în paralel cu starea de captivitate…..Deţinuţii din cameră nu ştiu nimic despre asta şi nici nu trebuie să ştie, încă. Vor afla cine a stat printre ei abia după ce voi fi plecat – vor regreta că nu mi-au pus întrebări, că şi-au irosit vremea jucând cărţi sau remi pe ţigări.”
  Conştient că este un om deosebit, cu o misiune specială pe Pământ, dată de Dumnezeu, se simte şi obligat să se pronunţe şi să facă lumină în legătură cu unele dintre problemele controversate care frământă omenirea, cum ar fi: naşterea, moartea, reîncarnarea, Raiul etc.  Aproape de sfârşitul cărţii ne spune: Nu va mai veni nimeni după mine care să vă spună aceste lucruri, aşa cum nimeni, niciodată, nu va mai inventa becul electric.
Al doisprezecelea avocat a fost  Iuda, care în loc să-l apere îl acuză:  A fumat, a băut, s-a drogat cu ceşti mari de cafea, s-a culcat cu mai multe femei, şi-a urât aproapele, a minţit, a furat, s-a crezut mai mare decât Dumnezeu, ……a făcut doi copii pe care i-a lăsat de izbelişte…
A fost dată sentinţa finală în „Cazul Dăncuş”, din care, printre altele, rezultă că cel în cauzăeste nevinovat, indiferent de deciziile luate de autorităţile timpului în care a apărut”,  şi că „este absolvit în totalitate de vinovăţia de-a-şi grăbi apariţia într-o lume nepregătită pentru a înţelege ce spune.”
Eu am înţeles că mărturia lui Iuda n-a fost luată în considerare, nu pentru că n-ar fi fost adevărată, ci poate pentru că Tribunalul a considerat că, între timp, Ştefan Doru Dăncuş şi-a ispăşit aceste păcate, sau poate fiindcă i s-au pus în balanţă faptele bune şi faptele rele, primele înclinând balanţa de partea lor. Nu cred că era suficient să i se recunoască calitatea de Frate al lui Isus, ca să fie absolvit de orice vină. Sunt convins că şi în cer, ca şi pe pământ, nimeni nu este mai presus de lege. Dovada o constituie faptul că, demult, la începuturi, au fost izgoniţi din cer Adam, Eva şi mai mulţi îngeri pentru că au încălcat nişte legi.
Am mai înţeles că, în cartea lui Ştefan Doru Dăncuş, este vorba de o ficţiune, în care autorul i-a împrumutat eroului principal numele său, personalitatea sa, convingerile sale şi foarte multe elemente din biografia sa. Cartea este un protest la adresa neregulilor din societate şi împotriva nedreptăţilor pe care oamenii i le-au pricinuit autorului. Nu consider că tot ce a făcut eroul cărţii a fost corect şi nu sunt de acord cu tot ce-a spus sau a gândit el.
Cartea este interesantă şi scrisă ori foarte vehement, ori de-a dreptul duios. Mi-a plăcut. Merita treizeci de lei.

 
Citeşte mai mult >>

luni, 2 decembrie 2013

CENACLUL


Şedeam pe un şezlong, la umbră, pe gazonul din curtea mea. Mă uitam la vrăbiile care intrau sau ieşeau de sub streaşina casei - unde îşi au ele cuiburile -, la Totemul  care stătea spăşit, la adăpost, pe treptele de la pivniţă, la Cuminţenia Pământului şi la  Adam şi Eva de pe prispa casei şi, mă rog, la tot ce foşnea, lătra sau zbura prin preajmă. Acesta-i unul din avantajele proprietăţii noastre de la Runcu: ori unde te aşezi, îţi ţine cineva de urât.
La un moment dat, am adormit.   În vis, m-a interpelat o vrabie, de pe streaşină:
- Ne-ai luat peste picior în cartea ta!
Am rămas tablou! Nu pentru că îmi vorbea, ci pentru că ştia de „Nobilul proprietar”, cartea mea, apărută anul trecut.
- Ai citit-o? am întrebat-o.
- Eşti prost. Cum era s-o citesc? I-am auzit vorbind despre ea pe oamenii din sat.
- Dar n-am scris despre voi numai de rău. Am scris şi de bine, adică aşa cum sunteţi.
- Adică nişte mahalagioaice, că aşa au început să ne apostrofeze oamenii de aici.
- Despre mine ce-a scris? s-a interesat totemul.
- Că eşti un deştept şi un filozof şi că Nobilul Proprietar  te-a făcut paznic pe „moşia” lui. Dar, după câte văd eu, în curând n-o să mai rămână nimic din tine: te ronţăie cariile şi larvele bărzăunilor.
- O să rămână ce-a scris despre noi omul ăsta.
- Crezi? Am aflat că nu-l prea bagă nimeni în seamă ca scriitor.
- De la cine ai aflat?
- Chiar de la el. Vorbea într-o zi cu nevastă-sa.
- Nu chiar nimeni, am intervenit eu. Nu mă bagă în seamă criticii. În schimb, alţii, oameni simpli, mi-au adus cuvinte de laudă.
- Probabil că-i vorba de cei din familia ta, a insinuat vrabia.
- Nu numai de ei, am adăugat eu.
- Dar criticii  de ce nu te apreciază? a întrebat Cuminţenia Pământului.
- Pentru că scriu gazetăreşte, au spus unii, pentru că folosesc un limbaj administrativ, au zis alţii, pentru că scriu pentru cititorii mai puţin avizaţi şi pentru că ce scriu eu seamănă mai mult a monografie decât a literatură, a zis un critic, o doamnă frumoasă, din Sălaj, acolo unde am ţinut, mai mult decât în Capitală, să fac o impresie bună.
- Ce înseamnă aia „cititori mai puţin avizaţi”? a întrebat vrabia.
- Unii care citesc mai puţin, i-am răspuns eu.
- Dar ăştia sunt cei mai mulţi. E bine că scrii pentru ei, iar dacă cărţile tale sunt şi monografii, înseamnă că cititorii au ceva de învăţat din ele, îmbină plăcutul cu utilul, a fost de părere Totemul.
- Şi Hemingway a fost învinuit că scrie într-un limbaj gazetăresc şi, cu toate astea, i s-a decernat premiul Nobel pentru literatură, a menţionat Cuminţenia.
- De unde ştii tu?! am întrebat-o eu, mirat.
- L-am auzit comentând pe Brâncuşi, în timp ce mă sculpta.
- Dar pe tine te-am sculptat eu, nu Brâncuşi.
- Este adevărat, dar ai făcut-o având ca model Cuminţenia sculptată de el şi, odată cu înfăţişarea, mi-ai reprodus, fără să-ţi dai seama şi memoria.
- Înseamnă că ai putea spune multe altele despre Brâncuşi.
- Aş putea, dar nu vreau.
- Hemingway a luat premiul pentru povestirea „Bătrânul şi marea”, pentru măiestria artei narative, cum scrie în motivaţia comitetului de decernare, le-am spus eu.
- Asta înseamnă pentru arta de a povesti, a precizat vrabia. Dar eu i-am auzit pe oameni spunând că şi tu povesteşti bine.
- Pentru gustul lor, poate, dar nu şi pentru gustul celor ce taie şi spânzură în literatură.
- Poate că ăia nici nu ţi-au citit cărţile, interveni Totemul.
- Am avut grijă să trimit o carte şi câteva povestiri la nişte concursuri literare, pentru a vedea cum o apreciază ei, pentru că făceau parte din jurii.
- Şi cum le-au apreciat? întreabă Totemul.
- Nu ştiu. La urechile mele n-a ajuns nimic. Dar, dacă nu le-au premiat, înseamnă că nu le-au apreciat.
- Pe vremea când am fost sculptată eu, am auzit de cenacluri literare, unde se întâlnesc scriitorii pentru a-şi spune părerea unii despre cărţile celorlalţi. Azi mai există aşa ceva? m-a întrebat Cuminţenia.
- Da, există. Particip şi eu la două.
- Şi care au fost părerile celor de acolo în legătură cu cartea ta? insistă Cuminţenia.
- În cenacluri, cărţile se comentează, aproape în exclusivitate, elogios, iar autorilor li se fac, de multe ori, complimente nemeritate. Despre mine s-a spus, de către un şef de cenaclu, că sunt „un mare romancier român”. Exagerări, bineînţeles. Şi despre „Nobilul proprietar”    s-au spus cuvinte frumoase, dar poţi să le mai iei în considerare când se exagerează  atât de mult? Un scriitor, coleg de cenaclu, care mi-a editat-o şi prefaţat-o, a scris despre mine: Autorul are talent, stăpâneşte bine tehnica apropierii cititorilor, vede multiplu, sufletele oamenilor şi tainele naturii, descifrează înţelept evoluţiile lor.”. Un alt cenaclist a scris, tot în legătură cu această carte: Excelează în genul miniatural, descriere, dialog, notație, schiță, portret… Un al treilea, şeful celui de al doilea cenaclu, a scris: Cartea este scrisă într-un mod cursiv, cu capitole scurte, uşor de citit …
- Dacă toţi te laudă, o fi ceva adevărat din tot ce spun ei, a fost de părere Totemul. Dar cei din Sălaj ce au scris despre carte?
- În revista culturală a judeţului a apărut o notiţă scurtă, în care un prieten a pus degetul pe rană: Creatorul „muşchetarilor din Bănişor”(adică eu) ştie că este doar un „ucenic literar”, dar are multe de povestit şi o face într-un fel captivant, chiar dacă uneori n-a fost gustat de criticii calofili, interesaţi cu precădere de formă şi mai puţin de substanţă.
- Adică, părerea lor este că limbajul folosit de tine nu-i destul de frumos? mă întreabă Totemul.
-  Exact. Părerea lor este că nu scriu destul de colorat că nu sunt suficient de preocupat de amănunte, că mă exprim prea direct, prea laconic, sau, cu alte cuvinte,  că am un stil gazetăresc, ceea ce am mai spus. Aşa este: acesta este stilul meu şi, pe bună dreptate, unora le place, altora nu.
- De, nu-i nimeni profet în ţara lui! a spus Totemul.
„Şi pe asta o ştie!”, m-am mirat eu.
- Dar oamenii simplii, prietenii tăi, ce părere au? m-a întrebat Cuminţenia.
- Toţi mi-au elogiat cartea. Bineînţeles, unii au făcut-o din convingere, alţii din complezenţă.
- Eu zic că aprecierile scrise sau spuse din inimă, fac mai mult decât un premiu literar, a fost de părere Cuminţenia.
- Nu sunt de aceeaşi părere, a intervenit vrabia. Când o să scrie  mai păsăreşte, mai pe gustul nostru, abia atunci va fi apreciat şi de critica literară şi vor veni şi premiile.
- Voi ce părere aveţi? i-am întrebat eu pe Adam şi Eva, sculpturile mele, înnegrite de timp,  care, până atunci, nu se amestecaseră în vorbă.
- Dacă ce scrii tu crezi că le place şi le foloseşte unora, continuă să scrii, mi-a răspuns Adam. Nu-ţi face probleme din faptul că n-o să devii un mare scriitor, acceptat şi aplaudat de toată lumea. La puţini din cei ce scriu le e dat asta. E nevoie şi de scriitori ca tine.
M-am trezit. Mi-a părut rău. Aş fi vrut ca visul să continue. A fost cea mai combativă şedinţă de cenaclu la care am participat până acum.
Citeşte mai mult >>