Între anii
1950-1954, am fost elev la Cluj. Tot atunci, trăia acolo, lucra şi suferea
Lucian Blaga. N-am avut fericirea să-l cunosc, să-l aud şi nici barem să-l văd.
Am vrut ca asta să nu se întâmple şi eroilor cărţii la care lucrez, a cărei
acţiune se petrece în capitala Ardealului, în aceiaşi perioadă. Documentându-mă
în legătură cu marele poet şi filozof, am dat peste romanul său, „Luntrea lui
Caron, despre care, când am aflat că a fost scris în clandestinitate şi că a putut
fi tipărit abia după Revoluţie, că este, într-un fel, autobiografic şi că se
referă la anii de instaurare a dictaturii proletariatului în ţara noastră, m-am hotărât să-l procur şi să-l citesc. Nu
m-au descurajat afirmaţiile lui Nicolae Manolescu şi Alex Ştefănescu, din
istoriile lor literare, primul susţinând că este un roman
ratat, cu carenţe stilistice, iar
cel de al doilea că de fapt nici nu este
roman, ci doar poezie povestită, şi
nici atenţionarea lui Sorin Lavric, dintr-un articol apărut în „România
Literară”, că s-ar putea să abandonez cartea
doar după câteva pagini citite.
Citeşte mai mult >>