Versiunea în
română a cărţii a apărut la Editura Corint,
în anul 2015, în traducerea din engleză a doamnei Carmen Ion. Autorul ei, Jaap Scholten, este un scriitor
olandez, născut în anul 1963. S-a căsătorit cu o unguroaică şi s-a stabilit în
Ungaria. Soţia sa are origini nobile, ungureşti şi transilvane. A fost impresionat de poveştile de viaţă ale
unor nobili transilvăneni şi de suferinţele suferite de ei după terminarea celui de al Doilea Război Mondial.
Se hotărăşte să le pună poveştile pe hârtie. În vederea acestui fapt călătoreşte mult în Transilvania pentru a se
documenta. Întâlneşte urmaşi ai nobilimii transilvane preocupaţi să-şi
redobândească de la statul român averile deţinute în 1945, luate abuziv luate
abuziv de acesta.
Deşi are
origini burgheze şi este doar căsătorit
cu o unguroaică descendentă a unei familii cu sânge albastru, autorul se
consideră, în mod inconştient poate, ca
făcând parte din nobilimea maghiară, îi place să se amestece printre
membrii acesteia, vorbeşte în numele lor, se străduieşte să-i pună pe cât
posibil într-o lumină favorabilă, se zbate pentru drepturile lor şi, ca
majoritatea ungurilor, îi dispreţuieşte
pe români.
Cartea lui e
plină de invective şi acuze nedrepte la adresa românilor. Presupun că ea a fost
scrisă în engleză şi nu în olandeză sau maghiară, pentru că autorul n-a fost
preocupat ca noi românii sau maghiarii
să aflăm ce li s-a întâmplat nobililor unguri din Transilvania, ci a dorit ca
Europa Occidentală şi restul lumii să-i vadă, pe români în special, puşi într-o
lumină nefavorabilă.
Românii n-au
avut multe motive să-i simpatizeze pe nobilii unguri, ai căror supuşi au fost
aproape o mie de ani. Deşi românii ei erau băştinaşii ţinutului Transilvan şi
populaţia cea mai numeroasă de acolo, nobilii ungurii, care făceau şi desfăceau
legile principatului şi deţineau toată puterea, nu le-au permis, secole de-a
rândul, să-şi spună cuvântul în treburile principatului, nu le-au recunoscut
religia şi i-au exploatat fără milă. Am
considerat necesar ca la începutul acestei recenzii să spun câteva cuvinte
despre cum s-a născut nobilimea maghiară şi ce fel de oameni au fost nobilii
unguri, bazate pe informaţii din această
carte şi din afara ei.
În secolele XI
şi XII majoritatea pământului Ungariei şi Transilvaniei a aparţinut regelui
ungur, care a răsplătit cu bucăţi mai mari sau mai mici din el, de obicei
disparate, pe cei care i-au fost loiali. Astfel au luat naştere nobilii, o
categorie de oameni mult mai înstărită decât restul populaţiei. În secolele
următoare, prin schimburi de terenuri, căsătorii sau moşii întregi acaparare cu
japca, aceştia şi-au comasat şi mărit considerabil proprietăţile. De ei se
ocupă autorul în cartea la care ne referim. Habsburgii le-au acordat unora
dintre ei, la sfârşitul secolului XVII, titluri nobiliare de baron, conte, duce şi mare duce.
Atât
Habsburgii cât şi principii transilvani, au înnobilat şi soldaţi care s-au
distins pe câmpul de luptă, funcţionari civili conştiincioşi, agricultori
performanţi, clerici, avocaţi etc. De
obicei cei înnobilaţi nu primeau nici un fel de donaţie, dar erau scutiţi de
unele obligaţii fiscale şi se bucurau de câteva privilegii. Astfel a apărut categoria „nobili de o sesie”
- mai numiţi şi „nobili de şapte pruni”, sau „nobili opincari”. La sfârşitul
secolului al XIX-lea, în Ungaria era o
mare inflaţie de astfel de nobili. Printre ei s-a numărat şi un strămoş al meu
din partea mamei, iar în satul meu natal, Bănişor,judeţul Sălaj, erau, la 1820,
nu mai puţini de nouă nobili opincari.
Prin urmare,
nobilii - consideraţi o categorie specială, oameni cu sânge albastru, de
caracter şi cu maniere alese - au fost, la origine, nişte oameni obişnuiţi.
Înnobilarea iniţială nu le-a schimbat imediat culoarea sângelui şi nici
manierele sau caracterul şi nici conferirea ulterioară a unor titluri
nobiliare nu le-a făcut sângele şi mai
alabastru, manierele mai rafinate şi caracterul mai frumos. Asta a putut-o face
numai educaţia din afara familiei, iar ei, spre deosebire de restul cetăţenilor
ţării lor, au avut posibilitatea materială să se instruiască. Cred că au
trebuit să treacă câteva generaţii până a început să conteze şi educaţia din familie.
La unii a prins educaţia, la alţii nu, unii au devenit manieraţi, alţii au
rămas neciopliţi, unii au fost cinstiţi, alţii nu, unii au fost oameni de
caracter, alţii jigodii. Se pot vedea toate acestea studiindu-le biografiile. Am făcut asta pentru membrii familiei Bánffy,
care timp de patru sute de ani au deţinut proprietăţi în Bănişor. Ei sunt,
consider eu, un exemplu tipic de parvenire şi comportament pentru nobilii transilvăneni. Ceea ce voi spune
despre ei, am preluat din cartea „Trecut şi prezent despre Bonţida. Studiu
monografic”, scrisă de prof. univ. dr. Aurel Loşonţi şi apărută în Editura U.T. Press din Cluj-Napoca, în
anul 2001.
În 1435,
regele Sigismund al Ungariei donează familiei Bánffy (unei ramuri a ei) nişte
terenuri în Nuşfalău. Prin cumpărări,
fraude, violenţe şi procese, membrii ei reuşesc să-şi sporească averea. În
1508, familia devine proprietar al domeniului Bonţida, unde îşi stabileşte
reşedinţa de bază. Treizeci de ani mai târziu, averea ei ajunge la 1397 de
moşii, răspândite în toată Transilvania. Membrii acesteia şi-au sporit
proprietăţile şi au intrat în posesia unora noi şi prin viclenii asupra
posesiunilor fraţilor, rudelor apropiate şi îndepărtate ca urmare a decesului
lor sau a ruinării economice.
În secolul al
XVII-lea, membrii foarte avuţi ai familiei Bánffy au primit titlul de baroni.
Unii dintre ei au fost oameni merituoşi
şi au ocupat funcţii importante în stat, alţii nu s-au distins prin
nimic. Unii au avut şi caracter, alţii nu.
În 1646,
Banffy Dénes, cel care prin violenţe şi samavolnicii va acapara multe moşii, era cel mai influent
nobil la curtea principelui Transilvaniei. A fost un tip foarte fudul, punând
mare preţ pe fast şi pompă. A sfârşit prin a fi decapitat de către principele
Transilvaniei Mihai Apaffy, fiind acuzat de trădare. În 1692, fiul său, Banffy
György I, devine primul guvernator al Transilvaniei. Contemporanii l-au descris
ca fiind un om lacom, avar, care nu respecta legile, dreptatea şi adevărul. Îl
preocupau mai mult ospeţele şi chefurile.
Un alt Bánffy
Dénes a fost consilier al Mariei Tereza. Esenţa vieţii sale era pompa,
strălucirea şi dorinţa de preamărire. El a reconstruit castelul de la Bonţida
şi a făcut din domeniul de acolo un Versailles
al Transilvaniei. În schimb, Bánffy Farkas, fratele său, baron şi
presbiter de Cluj, avea un suflet deosebit, deprinderi alese şi era un bun
cunoscător al dreptului. A fost, pe rând, preşedintele tribunalului din Cluj,
consilier juridic la curtea imperială, preşedinte al tezaurului Transilvaniei. Moare
în 1794 şi este înmormântat la Bratislava. Pe statuia lui de acolo scrie:
„….a fost un bărbat vestit şi statornic,
cu mare respect pentru dreptate şi învăţat în toate cele.”
Un alt Bánffy
de treabă a fost Bánffy György II, care avea rang de conte, era patriot, dar şi
credincios familiei imperiale, era susţinător al progresului ştiinţei şi dornic
să-i ajute pe cei care doreau să studieze. În 1787 este numit guvernator al
Transilvaniei. El a construit palatul Bánffy din Cluj. În schimb, fiul său György,
militar de carieră, un bărbat de o rară frumuseţe, şi-a petrecut viaţa numai în
chefuri şi distracţii, irosindu-şi averea moştenită. Rămas falit şi-a pus capăt
vieţii aruncându-se de pe podul principal peste Someş din Cluj.
Fără să aibă
nici o legătură cu satul meu natal, îl amintesc şi pe Miklós Bánffy, eminent om
politic şi de cultură, scriitor, autor
al unei trilogii despre nobilimea maghiară.
Ziaristul
australian Wilfred G. Burchett, citat de autor, scrie: În general, aristocraţia semifeudală maghiară era cea mai coruptă şi
decadentă din Europa, putând fi comparată doar cu Rusia Romanovilor în perioada
de apus a Imperiului Ţarist*.
Am dorit să
arăt că nobil maghiar nu înseamnă neapărat un om cinstit, plin de bune maniere
şi patriot, că nu toţi cei care au purtat titluri nobiliare au făcut numai
lucruri bune. Urmaşii nobililor trebuie trataţi nu prin prisma titlurilor pe
care le moştenesc ci ţinând cont de calităţile individuale ale fiecăruia.
Câţiva dintre ei, menţionaţi de autor, sunt de aceeaşi părere cu mine. Citez
din carte:
Pál Fetetics, era de părere că nu trebuie să priveşti înapoi, ci să te afirmi prin
propriile forţe. Îi dispreţuia pe aristocraţii emigranţi în Austria şi Germania
care păreau să considere titlurile nobiliare pe care le deţineau drept cea mai
mare virtute a lor
Miki Széchenz,
voia să fie apreciat pentru propriile
realizări, nu după statutul social de
care se bucurase familia lui.
În
Transilvania averea familiei aristocrate o moştenea fiul cel mare iar titlurile
nobiliare s-au transmis pe linie masculină. Nobilii se căsătoreau între ei,
căsătoria cu o rudă de gradul al doilea sau mai mare fiind permisă. Înainte de
Primul Război Mondial, în Transilvania
erau 34 de familii şi se înrudeau toate între ele din care motiv nobilii
transilvăneni erau probabil cu toţii
nebuni, susţine unul dintre ei, citat de scriitorul Patrik Leigh Fermor. Edificator este ce
declară la un moment dat Farkas Bánffy, descendent în viaţă al celebrei
familii: ….mama nu mi-e doar mamă ci şi
verişoară de gradul cinci.
În urma
reformelor agrare care au avut loc imediat după 1918, nobilii unguri din
Transilvania au rămas cu cel mult 200 hectare de pământ arabil, iar după cea
din 1945, au mai rămas cu 50. În 1949, au fost complet expropriaţi.
La 3 martie
1949, toţi moşierii din România, printre care şi nobilii maghiari, au fost
deposedaţi de averi, evacuaţi din case, întemniţaţi sau li s-au stabilit
domicilii obligatorii, obligaţi să locuiască în spaţii mici şi
necorespunzătoare, uneori cu mai multe familii la un loc.
În anii scurşi
de la desfiinţarea nobilimii ca şi clasă socială în România şi până în prezent,
victimele exproprierilor şi a deportărilor de la 3 martie 1949 au dus-o greu,
au trebuit să presteze tot felul de munci pentru a se întreţine, iar
majoritatea lor au dispărut. Urmaşii lor au fost persecutaţi,
îngrădindu-li-se dreptul la instruire.
Ca să se întreţină s-au văzut obligaţi la ocupaţii ca cele de: brigadier, jumulitor de păsări, funcţionar
la antrepozite, săpător de şanţuri, coşar, tâmplar, servitor, cioban, cizmar,
sperietor de păsări, deratizator, paznic de noapte, gropar, vânzător de
îngheţată, dactilografă, croitoreasă, infirmieră, vopsitor de nasturi, vânzătoare,
femeie de serviciu, cusătoreasă. S-a întâmplat ca unii dintre colegii lor
de la locurile de muncă să li se adreseze cu „tovarăşe conte” sau „tovarăşe
baron”. De aici, titlul cărţii.
Începând din 1949, spune autorul, nobilii din Ungaria şi România au fost
condamnaţi la o viaţă comparabilă cu cea a şerbilor de dinainte de 1848. Înseamnă
că el habar nu are cum trăiau de fapt
aceşti şerbi, supuşi ai nobililor maghiari, şi de ce samavolnicii au fost în
stare stăpânii lor. Enumăr câteva din pedepsele la care erau condamnaţi iobagii
transilvăneni: condamnare la moarte (spânzurătoare, decapitare, tragere în
ţeapă, atârnarea în furci, arderea pe rug, tragerea pe roată, înecarea,
îngroparea de viu, sugrumarea), mutilare (scoatere ochi, tăiere limbă, tăiere
urechi, dezmembrare), bătaie ( cu toiagul, cu buzduganul, cu lopata, cu nuiele,
cu biciul, la tălpi). Foarte exemplificatoare sunt modurile în care au fost
executaţi Gheorghe Doja sau Horea şi Cloşca: primul prăjit de viu într-un
fotoliu metalic înroşit în foc, din carnea lui fiind obligaţi să mănânce
tovarăşii săi pe când el încă mai trăia, ceilalţi doi au fost traşi pe roată de
vii. La 1848, Gh. Bariţiu scrie: „Ceea ce în această epocă nu se mai vedea
nicăieri în Europa, se vedea în tot cuprinsul Transilvaniei, adică furcile şi
spânzurătoarele ridicate în permanenţă la toate comunele”. În Bănişor există, în centrul satului, un deal care se numeşte
Căludă. Denumirea lui vine de la stâlpul din vârful lui, zis şi „al judecăţii”,
de care erau legaţi iobagii din sat pentru a fi judecaţi şi pedepsiţi.
Autorul cărţii
îi deplânge pe nobilii unguri şi acuză statul românesc de atunci pentru tot ce i-a determinat să îndure după
1944. Deplângem şi noi suferinţele lor şi ale tuturor celorlalte victime ale
comuniştilor. Autorul însă, consideră
că: În România nobilii maghiari au fost
consideraţi de două ori inamici, în dubla lor calitate de duşmani de clasă ai
unei ţări duşmane. Ajuns însă la Sighet şi văzând cât de mic este numărul
ungurilor victime ale regimului comunist faţă de numărul mare al victimelor din
rândul românilor, mărturiseşte: Sunt uşor
dezamăgit, dar apoi îmi dau seama că raportat la numărul total al victimelor
comunismului din România, contingentul de nobili maghiari este minuscul. N-am
înţeles de ce este dezamăgit domnul Jaap Scholten!? Ar fi fost fericit dacă
numărul lor era mai mare, pentru că atunci ar fi avut atunci motive şi mai
puternice să-i acuze pe români? Aproape că nu există familie de români care să
nu fi avut cel puţin un membru al ei arestat, deţinut sau executat de
comunişti. În familia mea a fost tata, obligat la doi ani de detenţie din
motive politice.
Spre deosebire
de Ungaria, România se obligă să returneze foştilor proprietari - foşti sau
actuali cetăţeni români -, toate averile confiscate de regimul comunist între
1945 şi 1989. Personal n-am nimic împotriva acestei legi. Cred că e cinstit să
se procedeze aşa. Cred, de asemenea, că e o şansă ce se dă palatelor şi
conacelor nobililor din Transilvania să fie readuse în stare normală şi să
devină obiective turistice alături de bisericile de lemn româneşti sau
bisericile fortificate săseşti, iar pădurilor să fie păzite. Am fost împreună
cu un grup de excursionişti la castelul Teleki din Gorneşti, retrocedat
urmaşilor foştilor proprietari. L-am cunoscut acolo pe Gábor Teleki, menţionat
în carte de autor, şi împreună cu alţi colegi de excursie am făcut donaţii
băneşti (modeste) pentru amenajarea ca muzeu a castelului.
Cei care îşi revendică acum proprietăţile, ar
trebui să-i fie recunoscători statului Roman că a luat această hotărâre. Din
păcate lucrurile nu se întâmplă aşa. Autorul cărţii reclamă distrugerile pe
care le-au suferit imobilele nobililor unguri din momentul în care ele au fost
naţionalizate şi ar dori ca ele să fie aduse în bună stare de statul român. Ar
fi bine dacă statul şi-ar putea permite să reabiliteze foarte repede atât
imobilele nobililor unguri cât şi pe cele ale moşierilor români, aflate în
aceeaşi situaţie. Majoritatea acestora
însă, sunt incluse pe lista monumentelor istorice (majoritatea castelelor şi
conacelor nobililor unguri figurează pe această listă) şi sunt sub incidenţa
„Legii privind protejarea monumentelor istorice” Autorul are neruşinarea să
susţină că: Guvernul român pare a fi
consimţit la aceste distrugeri, bucurându-se în secret că moştenirea culturală
rămasă drept dovadă a prezenţei maghiare în Transilvania dispare treptat de pe
faţa pământului. Escrocilor care conduc afacerile ţării de la Bucureşti nu
le pasă nici negru sub unghie.**
Restituirea nu
este simplă şi nici uşoară. În imobilele solicitate funcţionează diferite
instituţii publice, care trebuie
evacuate, actele de proprietate se strâng uneori anevoie, birocraţia e mare şi
corupţia îşi arată pe alocuri colţii. Mai trebuie să spunem, cu tristeţe, că
românii ardeleni puşi să traducă în fapt această lege, n-o fac cu plăcere. În memoria lor nobilii
unguri sunt legaţi de cei aproape o mie de ani în care ei le-au fost robi
îndurând toate mizeriile din lume. Ei îşi mai amintesc de masacrele săvârşite
de unguri, în anul 1940, în satele sălăjene Ip şi Treznea, iar în 1944 în satul maramureşean Moisei (în
Treznea, atrocităţile au fost comandate de nobilul maghiar a cărui familie
stăpânise în trecut satul). Nu pot să-i ierte nici cei din Ardealul de Nord,
ocupat în 1940 de unguri - printre care
s-a numărat şi familia mea - , obligaţi
să-şi părăsească casele şi averile pentru a se feri de răzbunarea
ungurilor (în refugiu, tatăl meu a primit ameninţări de la notarul ungur din
satul din care am plecat).
După
mărturiile lui Iános Gudenus - specialist
în materie de nobilime transilvăneană cum îl numeşte autorul -, în 1989,
înainte de căderea comunismului, mai trăiau în Transilvania douăzeci şi una de
familii aristocratice numărând circa optzeci de persoane. Până în 2001 şi 2013,
anii apariţiei principalelor legi privind restituirile, numărul lor a scăzut.
Cei rămaşi, precum şi alţii, trăitori în afara României, au făcut cereri de
restituire, care le-au fost total sau parţial satisfăcute. Din carte reiese că
lui Béla Bánffy jr. i s-au retrocedat 10.000 hectare de pădure şi două castele;
lui Gerghely Roy Chowdhury i s-au restituit câteva mii de hectare de pădure, un
conac, un parc şi o casă de vânătoare; Katalinei Roy Chowdhury
i s-a restituit toată moşia familiei ; Lui Gábor Teleki i s-a retrocedat
imensul palat baroc de la Gorneşti; Kati Urgon a reintrat în posesia moşiei
familiei; Zsolna Ugron a intrat în posesia casei familiei, pe care a donat-o
comunităţii locale. Frumos gest!
Ungurii, la
rândul lor, au profunde antipatii antiromâneşti, legate de faptul că în 1918 au
pierdut toată Transilvania, iar în 1945 au pierdut pentru a doua oară partea de nord-vest a ei. Nu se pot obişnui
cu realitatea că cei pe care i-au
dispreţuit şi le-au fost supuşi le sunt
acum liberi şi, mai mult, le sunt egali în drepturi. Autorul s-a lăsat molipsit
de aceste antipatii cărora le dă glas în mai multe pasaje din carte. Vechii
proprietari sunt nemulţumiţi, iar autorul, dând glas nemulţumirii lor, nu se
sfiieşte să jignească autorităţile române locale numindu-le: provinciali ajunşi în funcţii de răspundere
pe bază de nepotism şi care domnesc asupra zonei pe care o au în păstorire
precum paşalele din Imperiul Otoman. Nici o afacere nu se poate încheia, nici
un aviz nu poate fi obţinut fără ca o sumă fixă sau un procent să nu ajungă în
buzunarele primarului.
Autorul
deformează în mod jignitor istoria
României. Citez: Carol I a fost încoronat
ca rege al României în 1881. Era perioada în care, după retragerea otomanilor
din Balcani, occidentalii s-au ocupat de întemeierea de case regale în statele
peninsulei. De obicei, se găsea câte un prinţ german care se lăsa convins ca să
devină rege al unei ţări de care nu se auzise niciodată Prinţului de
Hohenzollern i-a fost oferită România la 1886. Despre regina Maria
scrie: Din cei şase copii ai săi nu se
ştie cine a fost tatăl ultimilor trei.
Chiar despre
Ceauşescu, pe care noi românii îl urâm cu toată fiinţa noastră, exagerează
unele lucruri, probabil din dorinţa de a-l asocia cu poporul român, luându-se
după proverbul: „Cum îi turcul îi şi pistolul”. Citez: În 1978 când Ceauşescu a vizitat Regatul Unit la invitaţia reginei
Elisabeta a II-a, şi-a luat cu el cearşafurile
şi feţele de pernă pentru a nu fi otăvit…. La sfatul preşedintelui
Franţei, pe care cuplul prezidenţial român îl vizitase cu câteva luni înainte,
Regina ordonase înlăturarea argintăriei şi a tuturor obiectelor de valoare din
camerele destinate oaspeţilor….Ceauşescu îşi clătise cu grijă degetele cu
alcool după ce regina îi strânsese mâna. Îi posibil ca autorul să fi cules
aceste informaţii din cărţile sau articolele din lista sa bibliografică. Dacă-i
aşa, le-a ales tendenţios, iar autorii lor au fost, la rândul lor, tendenţioşi.
În carte mai
scrie : Mai mulţi transilvăneni (unguri,
bineînţeles n.n.) mi-au spus: Europa se
termină imediat după Transilvania…. şi… Cavalerismul
şi cultul onoarei n-au răzbătut niciodată de culmile Carpaţilor. Nu pot fi
de acord cu astfel de afirmaţii. M-am născut în Ardeal, am copilărit şi mi-am
făcut studiile gimnaziale şi liceale acolo. Am locuit la un moment dat într-un
sat ai cărui locuitori erau majoritatea unguri. N-am putut să fac deosebiri
esenţiale între ei şi români. Locuiesc de cincizeci şi cinci de ani în Vechiul
Regat. La fel, nu pot să fac o deosebiri importante între locuitorii de aici şi
cei de dincolo de Carpaţi.
Autorul are o
idee năstruşnică: Înainte de a pleca spre
Sighet, le-am spus prietenilor mei din Ungaria că aveam să încerc să petrec o
noapte într-o celulă din România. Reacţia lor, care mi-a confirmat
neîncrederea ungurilor în tot ce este românesc, a constat invariabil într-un avertisment: „Ai grijă şi asigură-te
că o să-ţi dea drumul dimineaţa” .Cererea nu i-a fost, bineînţeles,
aprobată, toate celulele din fosta închisoare fiind amenajate muzeal, ceea ce
i-a dat prilejul lui Jaap Scholten să vină cu alte acuze la adresa statului
român.
Urmează alte
jigniri:
…… pe măsură ce înaintăm spre est către graniţa
cu România, aproape toţi ungurii pe care i-am întâlnit în cale ne-au prevenit
asupra pământului barbar pe care urma să păşim (1991)……Imediat după intrarea în România am fost
frapaţi de sărăcia oamenilor. După ce am trecut graniţa în apropiere de Oradea,
ne-am dat seama că ţara se afla cu douăzeci şi cinci de ani în urma Ungariei.
Pe parcursul celor cincizeci de kilometri până la Aleşd, decalajul ni s-a părut
a înclina mai degrabă spre o jumătate de secol, iar după ce am părăsit şoseaua
principală şi ne-am aventurat în zona deluroasă, Ilona (soţia autoruli
n.n.) şi cu mine ne-am trezit în Ev
Mediu.
Diferenţa
enunţată între cele două ţări este exagerată şi răuvoitoare. Desigur, exista o
diferenţă. E un fapt recunoscut că în Europa pe măsură ce avansezi de la est la
vest, ţările sunt mai civilizate iar nivelul de trai al locuitorilor lor este
mai ridicat. Când vii dinspre vest spre est, situaţia este inversă. Sunt sigur că şi străinul care, în 1991,
intra în Ungaria venind din Austria sau Olanda, constata un decalaj la fel de
mare între ţara sa şi cea în care tocmai intra.
Impresia de Ev Mediu i-au lăsat-o autorului aspectele satelor săseşti.
Ele arătau ca în Evul Mediu, pentru că locuinţele şi bisericile lor datează de
atunci, dar nivelul de trai şi cel civilizaţie ale saşilor a fost tot timpul
mai mare decât cel al românilor şi ungurilor.
În 2009, pe
autor îl impresionează neplăcut noile construcţii din satele şi oraşele
româneşti. Nu-i plac nici formele şi nici culorile în care sunt zugrăvite: În
calitate de vizitator inocent, ai câteodată impresia că te afli într-o călătorie
psihedelică, indusă de consumul de LSD.
Autorul
întâlneşte o româncă, despre care spune că e amabilă, şi atentă, un om cu standarde etice înalte. Nu ezită însă,
ca imediat după asta, să-i jignească ţara: M-am
mirat de multe ori că în Estul sălbatic ai deseori ocazia să întâlneşti
persoane de acest gen, rafinate şi foarte civilizate (deşi nu sunt nici
baronese nici contese, aş adăuga eu), ca
nişte orhidee ce înfloresc într-o groapă de gunoi .
A colindat
toată Transilvania şi o bună parte din ţară. N-a văzut nimic de laudă sau cel
puţin demn de remarcat din cele făcute de români. În Maramureş s-a făcut că nu
vede bisericile şi porţile din lemn. N-a vrut să vadă nici pitorescul satelor
româneşti din Apuseni, nici ce au frumos oraşele noastre. A fost în schimb
atent la toate aspectele negative, lucrurile urâte, despre care s-a grăbit să
scrie. În Dobrogea, în 2010, merge de-a
lungul Canalului pe urmele fostelor lagăre de deţinuţi, recapitulează cifre cu
deţinuţii şi morţii de la Canal şi descrie tratamentul neomenos la care erau supuşi.
Despre podul Saligny spune că e frumos. În sfârşit! mi-am spus, a găsit ceva
frumos şi în România. Podul peste Canal este însă urât; întreaga regiune pute a comunism de
modă veche; casele sunt puţin mai mari decât nişte colibe; pare că nimeni nu
s-a obosit să construiască aici ceva de când otomanii au pârjolit şi abandonat
locurile în 1878, cu excepţia unei centrale nucleare.
Iată ce scrie
despre Revoluţia de la 1989 şi despre perioada de imediat după Revoluţie: Primele două luni după revoluţie s-au scurs într-o
stare de euforie generalizată. Românii au mulţumit deschis minorităţii
maghiare pentru că îi scăpase de dictator (ce inepţie!!!) – revoluţia română a început la Timişoara în
biserica şi casa pastorului maghiar Lázsló Tökés –, însă după trei luni
naţionalismul românesc şi-a făcut simţită prezenţa şi Tibor (Tibor Kálonky, maghiar din Germania, venit în România
cu ajutoare n.n.) tatăl lui şi doi
jurnalişti unguri abia au evitat să fie linşaţi la un miting al Partidului
România Mare desfăşurat la Alba Iulia, la care au participat patru mii de
oameni. Au fost târâţi spre un felinar
de către mulţimea care striga „Bem sânge de maghiar”. Cineva a adus o frânghie. Tibor a reuşit să
le arate paşaportul american, iar tatăl lui, documentele de identitate
franceze, la timp pentru a nu fi spânzuraţi. După trei săptămâni, în martie
1990, la un miting similar ţinut la Târgu Mureş, opt maghiari au fost linşaţi.
Numărul victimelor ar fi fost şi mai mare dacă ţiganii din Târgu Mureş nu ar fi
sărit să-i salveze pe maghiari, strigând „Ne ajutăm vecinii unguri!”
În acest
paragraf sunt mai multe deformări ale adevărului, menite să ne pună pe români
într-o situaţie proastă. Mă îndoiesc că românii au strigat „Bem sânge de maghiar”.
Expresia este luată mai degrabă dintr-o scandare a ultraşilor unguri la
un meci de fotbal Ungaria-România, desfăşurat la Budapesta, înlocuind cuvântul
„român” cu „maghiar”. În 1990, când au avut loc evenimentele
descrise, Partidul România Mare nu se înfiinţase. Despre un miting la Alba
Iulia în aprilie sau martie 1990, n-am reuşit să aflu nimic. Incidentele etnice de la Târgu Mureş din
martie 1990 s-au soldat, conform mărturiilor oficiale şi ale lui Kiraly Karoli,
pe atunci vicepreşedinte CFSN, cu şase morţi: trei români şi trei unguri.
Apariţia în
limba română a cărţii a fost coordonată de istoricul Filip-Lucian Iorga. În
prefaţa la carte, el scrie: Transilvania
aparţine astăzi României, iar majoritatea populaţiei a fost şi este românească,
dar în trecut provincia a fost condusă de elitele nobiliare maghiare.
Cunoaşterea acestor fapte ne poate ajuta să înţelegem şi să depăşim atât
dorinţa de revanşă a românilor, după 1000 de ani de „stăpânire străină” aspra
unui teritoriu cu majoritate românească, cât şi nostalgia ungurilor după un teritoriu
care „le-a aparţinut” timp de 1000 de ani şi care a avut un rol de primă
importanţă în construirea identităţii lor naţionale. Din păcate, cartea lui Jaap Scholten, interesantă
şi scrisă bine, în loc să contribuie la instaurarea unui climat de înţelegere
şi de acceptare reciprocă între români şi unguri, reuşeşte să-i irite şi pe
unii şi pe alţii, prin o serie de exagerări şi neadevăruri de care a uzat la
scrierea ei.
Artemiu
VANCA
* Părţile din text scrise cu italice sunt citate din
carte.
** Sublinierile din text îmi aparţin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu