LEGENDELE BĂNIŞORULUI: VALEA BANULUI

Toate în lumea asta au un început şi o poveste. Valea asta care curge pă la noi prin sat, la care i să zâce acum a  Banului, este aici de când a făcut Dumnezeu lumea şi să numeşte aşa de la numele întemeietorului satului. Numai că ea n-a curs tot timpul. La un moment dat a săcat şi dacă nu era o fată pe care a chemat-o Sânziana ea poate  nu mai curgea niciodată pă aici. Povestea acestei fete vreau să-o spun.

Când strămoşii noştri s-au aşezat de-a lungul Văii Banului, nu erau încă fântâni. Din apa văii au băut ei şi  animalele lor, în ea să spălau, cu ea îşi făceau mâncare.

S-a întâmplat atunci, într-o vară foarte călduroasă, ca apa care venea pe vale să fie din ce în ce mai puţână, apoi, dintr-o dată, să nu mai curgă deloc. Toţi au pus asta pă sama secetei, deşi ea nu mai secase niciodată până atunci, ori cât de călduroase or fost verile.

Pe vremea aceea, în sat trăia o femeie văduvă care avea o fată. Femeia era bolnăvicioasă şi căzuse la pat. De hrana ei şi de toate treburile casei se ocupa fie-sa, pe care o chema Sânziana, sau Sânza, cum i să mai spunea în sat. Să zâce că era o fată mândră ca florile acelea galbene care cresc pă câmp şi le zâcem sânziene, din care să împletesc cununi ce să aruncă pă acoperişurile caselor într-o anume zî din an.

Când s-a întâmplat să nu mai curgă apă pă vale, cele două femei au rămas şi ele fără apă. Dacă de foame se poate răbda şi câteva săptămâni, fără apă nu putem trăi mai mult de tri, patru zâle, iar femeia aceea bolnavă, nici atât. Aşa că, Sânzâiana o lăsat-o pe mama ei în grija unei vecine, iar ea o luat în mână ulciorul cu care aducea apă de la vale şi a început a mere cu el  în susul văii, gândind că musai o  să găsască vreun ochi de apă în care să-l umple.

Pe vremea aceea, mai mult decât în zâlele noastre, păstă tot era aproape numai pădure de nepătruns, pe care oamenii o tăiau să-şi facă loc la case şi să aibă unde sămâna câte ceva. Pă vale erau bolovani din cei mari, peste care să trecea greu. Fata înainta anevoie, mai ales că era şi desculţă. A mărs ea o zâ întreagă fără să găsacă apă. Cum n-avea de mâncare la ea, s-a hrănit doar cu mere şi pere pădureţe, căzute din pomii de pă mal, şi cu mure, care se aflau, din loc în loc,  pă lângă vale. Ele i-au ţânut şi de sete. În locurile unde  valea a fost mai adâncă şi apa a săcat mai târzâu, erau o mulţâme de peşti morţi care miroseau urât.

Se făcuse sară, şi începuse să să întunece.  Ea era tare obosâtă, iar mâinile şi picioare îi erau pline de julituri. Din unele picura sânge. A rămas pe loc şi s-a gândit să aştepte până s-o face zâuă.  Se făcuse şi răcoare. A adunat o grămadă de iarbă uscată şi frunze căzute din sălciile şi arinii  de pă mal şi s-a cuibărit în ele. Se auzea strâgătul a tot felul de păsări de noapte, iar de-a lungul văii zburau lilieci. Îi era un pic teamă şi să forţa să rămână trează. A adormit fără   să-şi deie sama când şi s-a trezât când razele soarelui care au putut pătrunde prin desişul de pe marginea văii, au făcut-o să se frece la ochi, apoi să-i deschidă. De cum o văzut lumina zâlei, o auzât cântând  o turturică şi căutând-o cu ochii a dat de ea pe crenguţa unui alun, în care-şi avea cuibul.

Trăbă să vă spun că încă de când era tare mică, Sânzâiana s-a îngânat cu toate păsările care ajungeau până la casa lor şi le-a învăţat graiul, iar când o început a mere prin pădurea din apropierea casei după flori, ciuperci sau crengi uscate şi a întâlnit animalele pădurii, o vorbit şi cu ele şi le-o învăţat şi lor graiul.

- Bună zâua, i-o dat ea bineţe, păsării.

- Zâua bună, fată frumoasă, i-o răspuns turturica. Ce cauţi pă aici?

- Apă, i-a răspuns fata.

- Apoi, n-ai să găsăşti, pântru că Sorbul Apelor, balaurul acela mare, care oricâtă apă ar bea nu-şi poate astâmpăra setea, văzând că pe vale vine tot mai puţână, o făcut un dig mare, aproape de izvor, şi toată apa care să adună acolo o bea el şi familia lui, care trăieşte într-o peşteră din apropiere. Eu zbor până acolo în fiecare zî ca  să-mi astâmpăr setea. Reuşesc cu greu, pântru că lacul acela mare care s-o format e foarte bine păzât, pe pământ de mulţi câini mari şi răi, iar în aer de vulturi negri cu gâtul golaş, şi unii şi aţii în slujba balaurului.

- Musai să ajung şi eu acolo şi să-mi umplu ulciorul ăsta cu apă, că dacă în cel mult o zâ de amu înainte nu-i duc mămucăi să bea, moare de sete.

- Io îţi doresc noroc, dar tare mă tem că sângură n-ai să izbuteşti.

Sânzâiana a pornit din nou pe vale în sus.  Îi era greu, pântru că mergea  tot timpul la deal şi pietroaiele păstă care trăbuia să treacă erau din ce în ce mai mari. N-o mărs mult, şi într-un loc mai larg şi cu malurile mai joase, a dat păstă o păreche de zimbri, care or venit acolo să se adape. Pă atunci, animalele astea mândre şi mari trăiau multe prin locurile astea.

- Bună zâua, le-o zâs ea. Dacă vreţi să beţi apă, veniţi cu mine, până aproape de izvor unde apa o fost oprită de Sorbul Apelor, şi s-o adunat într-un lac mare. E bine apărată şi ca să puteţi bea, iar eu să-mi pot umple ulciorul, va trebui să ne batem cu câini şi vulturii care o păzăsc. Io socotesc că în sara asta am putea ajunge acolo, iar mâine, dacă-i vom dovedi, am putea şi slobozî apa din lac.

- Venim, i-a răspuns unul dintre ei, ca să nu murim de sete. O să dăm de veste şi la alţii din neamul nostru, ca să vină şi ei.

Au mărs Sânziana cu unul din zimbri mai departe, celalalt s-o dus să dea de ştire şi altora. Zimbrul mergea înainte şi dădea cu capul la o parte pietroaiele păstă care nu puteau trece,  iar Sânziana venea în urma lui. Pă drum au mai întâlnit şi alte animale: porci mistreţi, cerbi şi căprioare, lupi, vulpi şi urşi, toate în căutare de apă. Le-o spus şi lor ce s-o întâmplat şi ce vor ei să facă şi   toate au fost de acord să deie o „mână de ajutor”, cum să zâce, dar numa câte unul de-un fel au însoţât-o,  celelalte s-or dus să dea de ştire şi altora şi să le ceară să li să alăture. Păsările pe care le-au întâlnit în cale, au promis că vor fi şi ele acolo, în număr cât mai mare.  Au dat şi păstă nişte albine, care să trudeau să soarbă un pic de apă din  molul de pe fundul unor bălţi, care nu să uscase de tăt.  Or promis  că şi ele şi altele pe care le-or putea anunţa să vor sili să fie de folos.

Până sara, înainte să se întunece, Sânzâiana şi însoţâtorii ei au ajuns într-un loc mai strâmt, unde valea ieşea din Munţii Meseşului. Acolo a făcut balaurul digul cel mare, din pietre lemne şi pământ, în spatele căruia s-a adunat foarte multă apă. Or făcut în aşa fel încât să nu fie văzuţi şi nici sâmţiţi de paznici. Sânzâiana, de care ascultau toate animalele care au însoţât-o, le-a poruncit să se oprească, să se odihnească acolo în noaptea aceea şi să hotărască un plan de bătaie pentru a doua zâ. Or hotărât ca la puţân timp după ce s-o crăpa de zâuă, toţi care au venit împreună cu ea acolo să-şi cheme neamurile, iar când ele or fi de faţă,  la un sămn dat de fată, albinele să atace câinii cei răi, iar păsările, toate câte s-or aduna acolo, să-i înconjoare pe vulturi  şi să-i lovească cu ciocurile şi cu ghearele. Când cânii n-or mai şti cum să se apere de albine şi or începe să să învârtă ca turbaţi  în jurul cozii, lupii şi vulpile să-i pună pă fugă. Urşiii au primit poruncă  să să aşeze la gura peşterii şi să nu lase balaurul să iasă afară până ce zimbrii vor reuşi să împingă în gura ei o stâncă mare, care se afla în apropiere. După ce vor reuşi să facă asta, zimbrii, împreună cu mistreţi şi cerbii să apuce să strâce digul făcut de balaur: zimbrii să-l lovească cu capul, mistreţii să-l scurme iar cerbii să înlăture cu coarnele lor lemnele din el.

Cum au mijit zorile, s-a auzât, la început un muget de zimbru, apoi, pă rând, un guiţat de porc mistreţ, un boncănit de cerb şi un mormăit de urs. La scurt timp după asta, la faţa locului s-au adunat o mulţâme de animale, Sânziana a dat semnalul şi mintenaş a început o luptă pă viaţă şi pă moarte. Câinii au fost puşi pe fugă, vulturii cei negri au zburat de acolo, iar când balaurul, o arătare de toată groaza, a încercat să iasă din peşteră, scoţând flăcări pă gură şi pă nări,  urşii l-au dat îndărăt. În scurt timp, zimbrii au  astupat intrarea în peşteră, iar balaurul şi familia lui n-au mai reuşit să iasă de acolo şi de bună  samă, după oarece timp, or fi murit de sete. Unii oameni spun că balaurul mai trăieşte şi că de câte ori să clatină pământul este pântru că el să trudeşte să iasă afară din peşteră.

După asta, destul de repede, animalele au făcut o gaură în dig,  pe care  apa, care a început să curgă  afară, o mărea  repede. Abia au reuşit să se dea la o parte cei ce lucrau acolo, că digul  s-a rupt şi toată apa a năvălit afară din lac, cu vuiet mare, de credeai că a venit sfârşitul lumii. A ieşit cu mult afară dintre malurile ei, aşa cum să întâmplă şi în zâlele noaste, de câte ori plouă pre mult şi valea vine mare. A luat cu ea tot ce a întâlnit în cale. Mare prăpăd o făcut!

Sânzâiana a muţămit animalelor, apoi, înainte de-a să întoarce în sat, s-a dus în locul de unde izvora valea, unde nu ajunsese până atunci picior de om. Acolo era un izbuc, un loc de unde apa iese multă din pământ, cu larmă mare. Şi-a umplut ulciorul cu apă. Ştia şi ea că cea luată de la izvor îi mai bună decât cea luată  din vale. Apoi a luat drumul spre casă, călăuzâtă de  câteva dintre animalele care o însoţâseră până acolo, pe cărări pe care numai ele umblau. Prin alte locuri, pădurea era de nepătruns pântru oameni.

Din fericire, apa n-a luat şi casele din sat, că erau mai la deal, făcute acolo tocmai ca ea să nu ajungă la ele atunci când valea vine mare. Când a ajuns acasă, Sânzâiana s-a bucurat că mama ei mai era în viaţă. I-a dat să bea din apa adusă şi, minune mare: mama ei a început să să sâmtă mai bine, iar după două zâle a părăsât patul.

Oamenii din sat, miraţi că aşa, din senin, a început din nou să curgă apă pă vale, şi încă multă,  au aflat de isprava fetei şi au cinstit-o cum se cuvine. Au aflat şi că apa adusă de la izbucuʹ acela a pus-o pe maică-sa pe picioare, şi, de atunci, au început s-o caute de leac. Astăzi izbucul acela nu mai este şi nici izvorul văii nu se ştie unde-i, pântru că sunt mai multe pâraie ca să împreună  acolo pă munte  dând naştere la vale şi fiştecare din ele ar putea fi izvorul ei.

 La puţân timp după asta, Sânziana s-a măritat cu cel mai mândru fecior din sat, iar  la nunta ei au vinit şi toate animalele care au ajutat-o să-l dovedească pe balaur şi să sloboadă apa din lac. A trăit fericită alături de bărbatul ei, mai mult de o sută de ani, şi  a avut cu el mai mulţi copii şi urmaşi, printre care ne numărăm şi noi.