Să ştie că
tătarii erau o seminţie de oameni cruzi şi nemiloşi care or vinit păstă noi cu
aproape opt sute de ani în urmă, din întunecimile Asiei. Or trecut cu o armată
câtă-i frunză şi iarbă păstă Rusia şi păstă celelalte ţări aflate la răsărit de
noi şi or ajuns, în primăvara anului 1241, în ţara Ungariei din care făceam
parte atunci.
Tătarii
mergeau repede dintr-o parte în alta a lumii, pântru că aveau cai iuţi şi erau
în stare să steie o zî întreagă călare, hrănindu-se din mers, cu pastramă de oaie pă care o ţâneau sub şeile
cailor şi cu băutură din lapte de iapă, de îi zâce kumâz, pă care o ţâneau în
nişte burdufuri mici, legate de şeii.
Când nu mai aveau de nici de unele de mâncat
şi de băut, sugeau sânge din vinele
cailor.
Pă unde or trecut,
praful şi pulberea s-o ales de tăt: or omorât oamenii, le-or dat foc la case,
or dărâmat cetăţi. Să zâce despre ei că omorau din plăcere, că tăiau capetele
la oameni sau îi spintecau ca pă animale, că omorau până şi cânii şi mâţele
care le ieşeau în cale. Îşi băteau joc de femeile şi fetele oamenilor şi luau
în robie bărbaţii buni de lucru.
Prin părţâle
noastre or ajuns după ce or cucerit şi dărâmat cetăţâle Oradea şi Buda. Regele
ungur n-o avut curaj să să bată cu ei.
S-o tăt retras, până ce tătarii l-or ajuns din urmă şi i-or măcelărit armata,
iar el abia o scăpat cu fuga.
După ce or
cucerit Ungaria, armata tătarilor s-o împărţât în două: o parte din ea s-o
îndreptat spre Viena, capitala austriecilor, iar cealată spre părţile din
regatul Ungariei ne călcate de ei până atunci, ca să pună stăpânire pă ele.
Prin tăte satele pă unde ajungeau tătarii, lăsau câteva cătane
de a lor cu un şef în frunte, căruia îi zâceau Han. Nu mai omorau decât oamenii care li se împotriveau, pă ceilalţi
îi cruţau. Aveau nevoie de bărbaţi ca să lucre pământul şi să-i slugărească cât or sta ei acolo, iar
de muierile şi fetele lor ca să culce cu ele. Cele mai tinere şi mândre dintre
femei să cuveneau Hanului.
Satul nostru
era mic pă atunci şi nu număra multe familii. Când oamenii or văzut, destul de
târzâu, pă tătari venind păstă ei, n-or mai avut vreme să fugă în pădure şi s-or ascuns toţi în biserică, rugându-se lui
Dumnezău să-i apere şi să-i păzască. Biserica era una mică, din lemn, acoperită
cu paie. Abia or încăput tăţi în ea.
Ajunşi în sat,
tătarii or scotocit păstă tăt după ei, până i-or aflat. N-or dat foc la
biserică şi nici nu i-or omorât pă oameni după ce i-or scos de acolo, aşe cum
le era obiceiul, pântru că aşa cum am spus, aveau nevoie de ei. Nu le cunoşteau
limba aşe că să foloseau de semne şi de lovituri după ceafă sau şuturi în cur
ca să să înţăleagă cu ei.
După ce i-or
scos afară, fiecare tătar din cei rămaşi în sat s-or grăbit să-şi aleagă câte o
fată sau câte o nevastă. N-aveau de unde-şi alege mai multe, după cum le era
obiceiul.
Primul care o
ales o fost Hanul. Îl chema Kiyat şi era mai mândru şi mai bine făcut decât ceilalţi. O mărs el pântre oameni şi
s-o uitat bine la fiecare fată şi muiere, preţăluindu-le pă rând, la fel cum să face atunci când cineva vrea să cumpere o vită dintr-un târg de
animale. Oamenii nu şi-or dat sama ce
vrea tătarul, decât atunci când o luat de mână pă una din fete, cea care i-o
plăcut mai mult, şi o vrut s-o scoată dintre ei. Fata a început să strâge şi să
să smucească. Între ea şi tătar s-o pus tatăl fetei vrând să-l împiedice s-o
ieie cu el. Tătarul s-o dat un pas
înapoi, şi-o scos sabia din teacă, o
scos un strâgăt şi, dintr-o sângură lovitură, i-o tăiet capul bărbatului. Femeile, fetele, copiii, au început să plângă
şi să ţâpe, iar bărbaţii s-or îndreptat
spre tătar, cu botele ridicate, hotărâţi să-i facă felul. N-or apucat ei să
ajungă la Han că mintenaş lângă el s-or
strâns ceilalţi tătari, cu săbiile scoase. Spărieţi, bărbaţii s-or oprit.
Când şi-o
văzut tatăl omorât, Ileana, că aşa o chema pă fata pă care pusese ochii tătarul,
o căzut la pământ leşinată. Deasupra ei s-o aplecat maica ei, plângând în
hohote. Hiyat s-o apropiat de ele, a dat-o pă femeie la o parte, o luat în
braţe fata, a scos-o dintre oameni şi a
pus-o pă calul lui, aşe cum pui o desagă.
A fost rândul
celorlalţi tătari să-şi aleagă câte o fată s-au nevastă. Toate s-or împotrivit
cât or putut, dar tătari au fost mai puternici decât ele, le-or legat cu câte o
sfoară de mâini şi le-or tras după ei. Or mai şi dat în cele care să
împotriveau prea tare. Or rămas ne alese
numa cele prea bătrâne şi fetele prea mici. Taţii şi bărbaţii lor, traşi
la o parte şi păzâţi, să uitau neputincioşi cum le erau luate fetele şi
nevestele.
Tătarii s-or
aşezat în casele fetelor pă care şi le-or ales, pă ceilalţi din familiile lor
alungându-i şi obligându-i să-şi caute adăpost unde or şti. Cei mai mulţi s-or adăpostit în biserică.
Niciuna dintre
femeile alese n-o scăpat neîntinată de ei. Cu Ileana s-o întâmplat ceva mai
aparte decât cu celelalte. Când s-o trezât din leşin, era la casa părinţilor ei,
cu Hiyat lângă ea. La toate încercările tătarului de a se apropia de ea, o
reuşit să i se împotrivească. La început, el n-o vrut să să folosască de forţă ca să o
aibă pă fată. Dar, după ce Ileana o vrut să-i împlânte un cuţât în pântece atunci
când s-o mai apropiat de ea, tătarul,
mânios, i-o dat un pumn cât o putut el de tare, ea o căzut jos, fără sâmţâre, iar el a avut-o acolo, pă
podea, în starea în care era. Când şi-o
revenit şi şi-o dat sama ce i s-o întâmplat, fata o vrut să să spânzure. El o
împiedecat-o, dar, sătul de împotrivirile ei, o aruncat-o în uliţă. Acolo or
aflat-o oamenii din sat şi or dus-o la mama ei, în biserică. După asta, Hanul le-o luat, pă rând, femeile celorlalţi tătari
şi le-o ţânut la el cât a avut nevoie. Supuşii lui n-au îndrăznit să i să
opună. Legea lor îi dădea lui drept de viaţă şi de moarte asupra lor.
Tătarii au
stat în sat de toamna până în primăvara anului care o urmat, când Hanul cel
mare din Asia o murit. Toţi conducătorii de armate, împrăştiete prin ţări din Asia şi Europa, or primit ordin să să întoarcă acasă ca să
fie ales, dintre ei, un nou Han. Or plecat şi tătarii din sat de la noi, luând
cu ei pă bărbaţii vrednici de muncă, tăte animalele,
tăte bucatele şi tot ce-or putut căra cu ei. Or rămas în sat, fără nimic,
femeile, fetele şi bătrânii. Dumnezău
ştie cum şi cu ce or trăit ei în lunile care or urmat!
Fetele şi
femeile erau tăte cu burta la gură. Ileana să număra printre ele. Când le-or
venit sorocul să nască, or adus pă lume băieţi şi fete dintre care unii zâcei
că-s tătari: aveau pielea gălbuie, ochii
înguşti şi umeri obrajilor scoşi în afară, iar alţii sămănau cu mamele lor. Ileana o născut un băiat, care sămâna cu ea şi
pă care l-o botezat Gheorghe. Oamenii s-or silit să nu facă deosebire între
unii şi alţii. Copii s-or făcut mari şi când le-o vinit vremea s-or căsătorit
între ei.
Gheorghe o
fost mai voinic şi mai răsărit decât
ceilalţi. El o moştenit firea războinică
a tatălui său şi s-o făcut militar. O luptat împotriva turcilor, care, după
tătari, or atăcat de mai multe ori ţara
Ungariei. Pântru faptele lui de vitejie, regele ungur l-o făcut nobil, dar nu
i-o dat şi pământ sau altceva. După ce s-o liberat, s-o întors în sat s-o
însurat şi o făcut opt copii, numai băieţi. Oamenii l-or ales jude şi i-or zâs Hanu.
Copiilor lui li s-o zis „ai Hanului”. Când or crescut mari şi s-or însurat,
şi-or făcut case unul lângă altul pă o uliţă la care oamenii din sat i-or zâs uliţa
Hăneştilor. Şi astăzi, acestei uliţe i să zâce la fel, iar celor care locuiesc
pe ea li să zâce „ai Hanului”.
În sat mai pot
fi văzuţi şi astăzi unii oameni, femei în deosebi, care au trăsături tătare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu