marți, 28 iunie 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: HĂNEŞTII


Să ştie că tătarii erau o seminţie de oameni cruzi şi nemiloşi care or vinit păstă noi cu aproape opt sute de ani în urmă, din întunecimile Asiei. Or trecut cu o armată câtă-i frunză şi iarbă păstă Rusia şi păstă celelalte ţări aflate la răsărit de noi şi or ajuns, în primăvara anului 1241, în ţara Ungariei din care făceam parte atunci.
Tătarii mergeau repede dintr-o parte în alta a lumii, pântru că aveau cai iuţi şi erau în stare să steie o zî întreagă călare, hrănindu-se din mers,  cu pastramă de oaie pă care o ţâneau sub şeile cailor şi cu băutură din lapte de iapă, de îi zâce kumâz, pă care o ţâneau în nişte burdufuri  mici, legate de şeii. Când nu mai aveau de nici  de unele de mâncat şi de băut,  sugeau sânge din vinele cailor.
Pă unde or trecut, praful şi pulberea s-o ales de tăt: or omorât oamenii, le-or dat foc la case, or dărâmat cetăţi. Să zâce despre ei că omorau din plăcere, că tăiau capetele la oameni sau îi spintecau ca pă animale, că omorau până şi cânii şi mâţele care le ieşeau în cale. Îşi băteau joc de femeile şi fetele oamenilor şi luau în robie bărbaţii buni de lucru.
Prin părţâle noastre or ajuns după ce or cucerit şi dărâmat cetăţâle Oradea şi Buda.   Regele ungur  n-o avut curaj să să bată cu ei. S-o tăt retras, până ce tătarii l-or ajuns din urmă şi i-or măcelărit armata, iar el abia o scăpat cu fuga.
După ce or cucerit Ungaria, armata tătarilor s-o împărţât în două: o parte din ea s-o îndreptat spre Viena, capitala austriecilor, iar cealată spre părţile din regatul Ungariei ne călcate de ei până atunci, ca să pună stăpânire pă ele.
 Prin tăte satele  pă unde ajungeau tătarii, lăsau câteva cătane de a lor cu un şef în frunte, căruia îi zâceau Han. Nu mai omorau decât  oamenii care li se împotriveau, pă ceilalţi îi cruţau. Aveau nevoie de bărbaţi ca să lucre pământul  şi să-i slugărească cât or sta ei acolo, iar de muierile şi fetele lor ca să culce cu ele. Cele mai tinere şi mândre dintre femei să cuveneau Hanului.
Satul nostru era mic pă atunci şi nu număra multe familii. Când oamenii or văzut, destul de târzâu, pă tătari venind păstă ei, n-or mai avut vreme să fugă în pădure şi  s-or ascuns toţi în biserică, rugându-se lui Dumnezău să-i apere şi să-i păzască. Biserica era una mică, din lemn, acoperită cu paie. Abia or încăput tăţi în ea.
Ajunşi în sat, tătarii or scotocit păstă tăt după ei, până i-or aflat. N-or dat foc la biserică şi nici nu i-or omorât pă oameni după ce i-or scos de acolo, aşe cum le era obiceiul, pântru că aşa cum am spus, aveau nevoie de ei. Nu le cunoşteau limba aşe că să foloseau de semne şi de lovituri după ceafă sau şuturi în cur ca să să înţăleagă cu ei.
După ce i-or scos afară, fiecare tătar din cei rămaşi în sat s-or grăbit să-şi aleagă câte o fată sau câte o nevastă. N-aveau de unde-şi alege mai multe, după cum le era obiceiul.
Primul care o ales o fost Hanul. Îl chema Kiyat şi era mai mândru şi mai bine făcut  decât ceilalţi. O mărs el pântre oameni şi s-o uitat bine la fiecare fată şi muiere, preţăluindu-le pă rând,  la fel cum să face  atunci când cineva  vrea să cumpere o vită dintr-un târg de animale.  Oamenii nu şi-or dat sama ce vrea tătarul, decât atunci când o luat de mână pă una din fete, cea care i-o plăcut mai mult, şi o vrut s-o scoată dintre ei. Fata a început să strâge şi să să smucească. Între ea şi tătar s-o pus tatăl fetei vrând să-l împiedice s-o ieie cu el.  Tătarul s-o dat un pas înapoi, şi-o scos sabia din teacă,  o scos un strâgăt şi, dintr-o sângură lovitură,  i-o tăiet capul bărbatului.  Femeile, fetele, copiii, au început să plângă şi să ţâpe, iar bărbaţii  s-or îndreptat spre tătar, cu botele ridicate, hotărâţi să-i facă felul. N-or apucat ei să ajungă la Han că mintenaş lângă el  s-or strâns ceilalţi tătari, cu săbiile scoase. Spărieţi,  bărbaţii s-or oprit.
Când şi-o văzut tatăl omorât, Ileana, că aşa o chema pă fata pă care pusese ochii tătarul, o căzut la pământ leşinată. Deasupra ei s-o aplecat maica ei, plângând în hohote. Hiyat s-o apropiat de ele, a dat-o pă femeie la o parte, o luat în braţe fata,  a scos-o dintre oameni şi a pus-o pă calul lui, aşe cum pui o desagă.
A fost rândul celorlalţi tătari să-şi aleagă câte o fată s-au nevastă. Toate s-or împotrivit cât or putut, dar tătari au fost mai puternici decât ele, le-or legat cu câte o sfoară de mâini şi le-or tras după ei. Or mai şi dat în cele care să împotriveau prea tare. Or rămas ne alese  numa cele prea bătrâne şi fetele prea mici. Taţii şi bărbaţii lor, traşi la o parte şi păzâţi, să uitau neputincioşi cum le erau luate fetele şi nevestele.
Tătarii s-or aşezat în casele fetelor pă care şi le-or ales, pă ceilalţi din familiile lor alungându-i şi obligându-i să-şi caute adăpost unde or şti.  Cei mai mulţi s-or adăpostit în biserică.
Niciuna dintre femeile alese n-o scăpat neîntinată de ei. Cu Ileana s-o întâmplat ceva mai aparte decât cu celelalte. Când s-o trezât din leşin, era la casa părinţilor ei, cu Hiyat lângă ea. La toate încercările tătarului de a se apropia de ea, o reuşit să i se împotrivească. La început,  el n-o vrut să să folosască de forţă ca să o aibă pă fată. Dar, după ce Ileana o vrut să-i împlânte un cuţât în pântece atunci când  s-o mai apropiat de ea, tătarul, mânios, i-o dat un pumn cât o putut el de tare, ea o căzut  jos, fără sâmţâre, iar el a avut-o acolo, pă podea, în starea în care era.  Când şi-o revenit şi şi-o dat sama ce i s-o întâmplat, fata o vrut să să spânzure. El o împiedecat-o, dar, sătul de împotrivirile ei, o aruncat-o în uliţă. Acolo or aflat-o oamenii din sat şi or dus-o la mama ei, în biserică.  După asta, Hanul  le-o luat, pă rând, femeile celorlalţi tătari şi le-o ţânut la el cât a avut nevoie. Supuşii lui n-au îndrăznit să i să opună. Legea lor îi dădea lui drept de viaţă şi de moarte asupra lor.
Tătarii au stat în sat de toamna până în primăvara anului care o urmat, când Hanul cel mare din Asia o murit. Toţi conducătorii de armate, împrăştiete  prin ţări din Asia şi Europa,  or primit ordin să să întoarcă acasă ca să fie ales, dintre ei, un nou Han. Or plecat şi tătarii din sat de la noi, luând cu ei  pă bărbaţii vrednici de muncă,   tăte animalele, tăte bucatele şi tot ce-or putut căra cu ei. Or rămas în sat, fără nimic, femeile, fetele şi bătrânii.  Dumnezău ştie cum şi cu ce or trăit ei în lunile care or urmat!
Fetele şi femeile erau tăte cu burta la gură. Ileana să număra printre ele. Când le-or venit sorocul să nască, or adus pă lume băieţi şi fete dintre care unii zâcei că-s tătari: aveau pielea gălbuie,  ochii înguşti şi umeri obrajilor scoşi în afară, iar alţii sămănau cu mamele lor.  Ileana o născut un băiat, care sămâna cu ea şi pă care l-o botezat Gheorghe. Oamenii s-or silit să nu facă deosebire între unii şi alţii. Copii s-or făcut mari şi când le-o vinit vremea s-or căsătorit între ei.
Gheorghe o fost mai voinic şi mai  răsărit decât ceilalţi.  El o moştenit firea războinică a tatălui său şi s-o făcut militar. O luptat împotriva turcilor, care, după tătari,  or atăcat de mai multe ori ţara Ungariei. Pântru faptele lui de vitejie, regele ungur l-o făcut nobil, dar nu i-o dat şi pământ sau altceva. După ce s-o liberat, s-o întors în sat s-o însurat şi o făcut opt copii, numai băieţi.  Oamenii l-or ales jude şi i-or zâs Hanu. Copiilor lui li s-o zis „ai Hanului”. Când or crescut mari şi s-or însurat, şi-or făcut case unul lângă altul pă o uliţă la care oamenii din sat i-or zâs uliţa Hăneştilor. Şi astăzi, acestei uliţe i să zâce la fel, iar celor care locuiesc pe ea li să zâce „ai Hanului”.
În sat mai pot fi văzuţi şi astăzi unii oameni, femei în deosebi, care au trăsături tătare.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu