miercuri, 20 iulie 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: COMOARA DIN DEALUL MAJARULUI


În dealul Majarului de la noi din sat, să zâce că-i ascunsă o comoară. Vreau să vă spun cine, când şi de ce or ascuns-o acolo şi ce-or păţât cei de or căutat-o.
Era pă vremea când principe al ţării Ardealului era Gheorghe Rakoczi II. Cu o sută de ani înainte, turcii i-or bătut pă unguri, or scos Ardealul de sub stăpânirea lor, dar l-or obligat să le plătească tribut, haraci cum îi zâceau turcii. Rakoczi n-o mai vrut să-l plătească, iar turcii or vrut să-l pedepsască pântru asta. Or vinit cu oaste păstă el, or avut loc mai multe bătălii pă care Rakoczi le-o pierdut pă tăte, iar în ultima dintre ele o el o fost rănit şi obligat să să retragă în cetatea Oradea.
Cetatea Oradea era aşezată pă o insulă pă Crişul Repede. În cetate era o catedrală catolică şi sediile Episcopiei Catolice şi a Capitlului Episcopiei. Capitlul era format din slujitori ai Episcopiei, popi şi altfel de slujbaşi, care să numeau canonici. Aceştia,  temându-se că turcii or ajunge şi la Oradea şi  or să cucerească cetatea, ceea ce s-a şi întâmplat până la urmă, or vrut să-şi pună banii şi lucrurile de preţ la adăpost. S-or sfătuit cu principele, care   le-o propus să le ducă pă o moşie a sa din satul Bănişor, comitatul Crasna. Acolo el primise, în dar de la tatăl lui, un deal care să numea Majar. În dealul acela era o pivniţă mare cu o intrare ascunsă,  numai bună pântru a pune în ea, la fereală, comoara.  Canonicii s-or învoit şi or trimăs şi ascuns acolo averea lor alcătuită din buţi pline cu bani şi podoabe  din aur şi argint.
Gheorghe Rakoczi II o murit în cetate, înainte ca ea să fie cucerită de turci. După ce or cucerit-o, turcii or înfiinţat un paşalâc, cu capitala la Oradea, din care făcea parte şi Bănişorul. Timp de 32 de ani, cât satul nostru a fost sub stăpânire turcească, nimeni n-o s-o atins de comoară. Abia după ce austriecii i-or învins pă turci, şi-or pus ei stăpânire pă Ardeal, Capitlul a o cerut urmaşilor lui Gheorghe Rakoczi II să le înapoieze comoara. Aceştia s-or opus, şi atunci,  Episcopia Catolică din Oradea, la rugămintea canonicilor,  o aruncat un blăstăm asupra celor care or îndrăzni să să atingă de ea fără voia Capitlului. Din cauza acestui blăstăm, nimeni până astăzi n-o fost în stare să pună mâna pă comoară. Urmaşii familiei Rakoczi s-or stins şi or dus cu ei pă lumea cealaltă şi secretul ascunzătorii comorii.
În urmă cu 140 de ani, nişte oameni, n-am aflat cine or fost ei, or cerut aprobare de la conducerea comitatului Sălaj, din care făcea parte Bănişorul, s-o caute. Or primit aprobarea, or scotocit tot dealul, dar n-or dat de urma comorii.
După ei, un profesor pensionar de la Oradea s-o mutat în Bănişor numai ca să caute şi să găsască comoară. El aflase multe lucruri despre ea din documente şi o luat parte şi la căutarea ei de către Capitlu.  O căutat-o  şi sângur, fără s-o găsască, până ce Dumnezău l-o luat pă lumea cealaltă.
 Mai aproape de zâlele noastre, or vrut să deie de ea nişte prunci, de aici din sat. Ei or aflat că în anume nopţi din an, în locurile unde sunt îngropate comori să arată nişte flăcări.    S-or dus pă deal în noaptea de Sfântu Ilie să le vadă. N-or văzut nimic, pântru că i-o apucat pă deal o furtună groaznică, de era să-şi lase oasele acolo. Înainte de asta, ei or descoperit pă deal buşteanul  unui copac mare, străin, de-i zâce sicomor, care, după socotelile lor, a fost sădit acolo  în anul când o fost îngropată comoara, ca să însemne locul. Unul dintre pruncii aceia, când s-o făcut mare, o scris o carte despre cum or căutat ei comoara.
A urmat apoi un om de aici din sat, de-i zâce  Alupului, proprietarul locului unde o fost sicomorul, şi unde pruncii cei de care am pomenit mai înainte credeau că s-ar afla şi comoara.  El, împreună cu feciorii lui, or scos buşteanul sicomorului din pământ, după care or continuat să sape, convinşi că vor da de comoară. Dar s-o întâmplat ca în povestea aceea cu Meşterul Manole: ce săpau zâua să surpa noaptea. Ei însă, s-or încăpăţânat s-o caute: or dat mereu pământul surpat la o parte şi or continuat să sape, până ce, în plină zî, un părete a gropii s-o surpat şi l-o prins sub el pă tatăl feciorilor. L-or scos de acolo mort. Această tragedie a întărit convingerea că acea comoră-i blăstămată şi nimeni n-o mai căutat-o. Dar ea există şi îşi continuă somnul în pântecele Dealului Majar din satuʹ nostru.


Citeşte mai mult >>

marți, 5 iulie 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: FATA PĂDURII


Nu poate fi un sat unde este sau o fost pădure, să nu să vorbească de fata asta. Cu atât mai mult s-o vorbit de ea în sat la noi, în Bănişor, care o fost oarecând  acoperit de pădure. Să zâce depre ea că îi duhuʹ  pădurii.
Duhuʹ unui loc anume, poate fi bun sau rău. Fata Pădurii îi şi bună şi rea. Unii  zâc despre ea că-i o hârcă bătrână, alţii zâc că-i tânără, unii zâc că-i hâdă, alţii, din contră,  zâc  că-i mândră. Apoi ea îi şi aşe şi aşe. Îi în toate felurile. Îi aşe cum vrea ea să fie, pântru că Dumnezău sau Diavolul i-o dat darul să să facă ce şi cum o vrut ea.
Mulţi bărbaţi s-or lăudat de-a lungul timpului c-or văzut-o.  Unii or fi văzut-o, tot ce să poate, altora li s-a părut c-au văzut-o, iar alţii minţăsc. S-o luăm pă rând:
Unii  feciori zâc că au făcut dragoste cu ea, că  Fata Pădurii o luat chipul drăguţelor lor şi nu şi-or dat sama decât târzâu  cu cine au de a face. Toţi au fost de acord că ea ştie tare bine iubi. Mai mult, unii din ei nu s-au însurat niciodată, ducându-i ei dorul.
Când Fata Pădurii rămânea gre, nu făcea nimic ca să lepede copilul. Îl năştea după care îl duce în sat şi-l lăsa la poarta unei fete fecioare. De cele mai multe ori, fetele l-au luat în casă şi au avut grijă de el. Dacă  ele nu-l luau, oameni din sat  n-ar fi crezut că nu-i a lor şi rămâneau oricum de ocară. Daʹ şi cele care l-or luat s-or ales cu un nume rău în sat. Unele din ele, mai ales dacă erau şi sărace, au rămas nemăritate.
S-a mai zâs că ea obişnuia şi să-şi schime copilul mintenaş după ce l-o născut, atunci când el era hâd sau nimuric, cu unul al unei femei tinere născut tot atunci pă care mama ei n-o apucat să-l vadă. Despre tăţi hâzii şi nimuricii, dacă trăieu şi să făceu mari, să zâce că sunt pruncii Fetei Pădurii făcuţi cu draci, care să prefăceau a fi oameni.
S-or lăudat unii că au văzut-o  sub forma unei căprioare, vulpe, pupăze sau alt animal, pă când umblau prin pădure. S-or jurat că au văzut-o cum s-o schimbat dintr-un animal în altul şi că în cele din urmă s-o făcut femeie şi i-o chemat la ea, numai  că ei, ştiind ce-ar putea păţî dacă o ascultau, n-or mărs.  Întrebaţi cum arăta, toţi au zâs că era tare mândră: înaltă, subţire,  despletită, cu părul până la călcâie. Unii ziceau că era dezbrăcată şi desculţă, alţii că era acoperită de un văl alb, purta o cunună pă cap, iar în picioare ave opinci de aur.
Feciorii din sat care mereu vara cu vacile şi cu oile pă munte şi rămâneau acolo până cădea bruma, să lăudau că au auzât-o sau or văzut-o în multe feluri şi de multe ori. Zâceau că  o auzau noaptea cum cânta sau cum plângea, că uneori slobozea câte un chiot de răsuna muntele. Mai zâceau că atunci când să pornea câte o vijelie scurtă, era pântru că ea să mânia pă oarecine sau pă oarece, sau fugea prin pădure.  Să plângeau că le fura laptele de la vaci şi mieii de la oi. Ei erau în cea mai mare primejdie ca Fata Pădurii să li se arate şi să vrea să facă dragoste cu ei. De aceea, ca să-i apere de ea,  când plecau din sat mamele lor le dădeau câte o sfoară împletită din aţe de tei, iar drăguţele lor câte o năfrămuţă descântată.
Sunt şi unii care or avut numai vorbe rele despre ea. Or zâs că îi hâdă ca Muma Pădurii, adică că îi o babă  cloanţă cotoroanţă de care să spărie pruncii. Mai zâc că ea aduce numai rele, că din cauza ei să rătăcesc oameni prin pădure sau sunt trăsniţi atunci când plouă, că ea aduce strechea la vaci, le  face sterpe sau le împiedecă ca să-şi sclintească sau rupă câte un picior, că ele otrăvesc ciupercile cel bune din pădure, că îi în stare să schimbe chipurile la oameni sau să-i nimuricească şi câte şi mai câte.
Nime nu ştie unde şede Fata Pădurii. Nimeni nu i-o văzut casa. Din pricina asta să crede ea nu-i altceva decât un duh, care se poate întrupa în om sau animal.




Citeşte mai mult >>