marți, 2 august 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: DIACUL FILIP


Era pe vremea când Ardealul era sub austrieci, iar împărăteasă era Maria Tereza. Bănişorul era un sat de mărime mijlocie, avea biserică şi şcoală, amândouă din lemn, iar popă era unul de îl chema Nicoară.  El era şi dascăl la şcoală şi îi învăţa pă copii să scrie şi să citească cu ajutorul Bucovanei, un fel de abecedar.
Îi era greu să facă şi una şi alta, aşe că o ales pă cel mai isteţ, silitor şi credincios prunc din cei pă care îi ave la şcoală, şi l-o trimăs la Mănăstirea Strâmba Fizeşului, de la noi din judeţ, să să fac diac, adică cântăreţ în biserică,  şi să fie şi dascăl la şcoala din sat. Pă prunc l-o chemat Filip.
În vreme ce Filip era la mănăstire, în ţară erau mari tulburări. Stăpânirea austriacă vroia cu tot dinadinsul să-i treacă pă români de la religia ortodoxă la cea greco-catolică. Ori să ştie că pântru oameni, religia în care s-or născut îi sfântă, şi cei mai vrednici dintre ei n-o părăsăsc nici cu preţul vieţii, ori câte promisiuni li să fac sau la ori câte ameninţări sunt supuşi. Aşa o fost şi în sat la noi: cei mai mulţi s-or împotrivit să să lepede de religia în care s-or născut, adică cea ortodoxă.
După Nicoară, popă în sat o fost Ursu, iar diac şi învăţător la şcoala din sat a fost Filip, care terminase şcoala aceea de cântăreţi bisericeşti de la Mănăstirea Strâmba Fizeşului. Abia atunci, ba cu voie, ba de nevoie or trecut bănişorenii de la religia ortodoxă la cea greco-catolică. Nevoia era ca românii să aibă şi ei drepturi egale cu ungurii şi saşii din ţară, că până atunci  n-or avut. 
Pă vremea aceea, bisericile din Ardeal aveau puţine cărţi care să le servească popilor la slujbe.  Cele puţîne pă care le aveau, le vineau prin „vama cucului”, din Ţara Românească,  unde abia începuseră şi ele să fie tipărite. Erau scrise în limba română, cu litere slavoneşti sau chirilice, cum li să mai zâceau. Ele erau şi tare scumpe, aşe că la puţâne sate le dădea mâna să le cumpere. Le era mai la îndemână să comande copierea lor la unii popi sau dieci care ştiau bine a scrie.
Diacul Filip era unul din aceştia. La mănăstire, pă vreme când era acolo, o învăţat şi caligrafia, adică arta de a scrie frumos. Pă atunci să scria cu cerneală, cu tocuri din pană de gâscă sau curcan, pă coli de hârtie. Cerneala şi-o făceau sânguri, din funingine, iar colile de hârtie scrise le legau împreună, cu aţă din cânepă, ca să facă din ele cărţi
În Ban, în aceeaşi vreme, era popă unul Toader. El s-o tocmit cu popa Ursu, ca diacul Filip să-i copieze o „Cazanie pântru morţi”, după una a bisericii de la noi din sat. Cazania îi o culegere de predici.
A scrie o carte sfântă e la fel cu a picta o biserică: în afară de pricepere e nevoie şi de credinţă. Nu puteai începe a scrie într-o zâ, fără să spui o rugăciune, când scriai sau pictai trăbuie să te gândeşti numai la ce faci, iar după ce-şi terminai lucru să cădea să-i mulţămeşti lui Dumnezău. Mai avei nevoie şi de linişte.
Diacul Filip o copiat cartea în biserica din sat, în zâlele de lucru, în care nu să slujea în ea. Cum am mai spus, biserica era din lemn şi era, la vremea aceea, una din cele mai mândre din judeţ. Încăperea ei din mijloc, ace unde stăteau bărbaţii, a fost şi aceea în care diacul şi-o scris cartea, la o masă adusă acolo. Era o încăpere mare, cu o boltă deasupra. Şi păreţii ca şi bolta, erau pictaţi. Lumina intra prin câteva ferestre, dar nu păre destulă ca diacul să poată scrie fără să trăbuiască să aprindă o lumânare. Cu toate astea el n-a aprins niciodată vreo una. Popa Ursu o vrut să vadă cum de  reuşeşte el să scrie pă întuneric. Într-una din zâle, o intrat în biserică, aşe ca să nu-l sâmtă diacul. În biserică nu era cine ştie ce lumnină! O ajuns în spatele lui şi i s-o uitat păstă umăr să vadă cum poate el scrie la lumina aia slabă. Mare i-o fost mirarea  când o văzut că hârtia pă care scria era luminată, nu să ştie de ce, iar faţa diacului strălucea ca cea a sfinţilor de pă păreţii bisericii! Şi-o dat sama că acolo să petrecea o mninune. O ieşit din biserică fără să-l simtă diacul.
Cartea scrisă de diacul Filip nu cuprindea în ea numai predici care să să spună la morţi. Ea mai cuprindea o poezie de îi zâce „Versul frumos la lume” şi câteva versuri religioase. Noi credem că toate versurile astea le-o făcut diacul, ceea ce dovedeşte că el o fost şi poet.
Popa Toader din Ban o fost tare mulţămit de carte. Pă lângă faptul că era frumos scrisă, spunea că nici o altă carte nu să citea atât de uşor ca şi cazania aceea.”Când citesc din ea, părcă îmi şopteşte cineva la ureche ce trăbă să spun”, mărturisea el. Îi era dragă şi ţânea la ea ca la ochii din cap. Ca să nu i-o fure oarecine, o scris pă ea un blăstăm: „Că de s-o întâmpla să o mistuiască în oarecare formă cineva, pământul trupu-i nu-l primească, peatra mucegăiască, afurisit să fie acel om. Amin!”
Cuiva nu i-o fost frică de blăstăm şi o înstrăinat cartea, luând bani buni pă ea. Din fericire ea s-o păstrat şi poate fi văzută la Academie, în Bucureşti, dar noi credem că cel care o înstrăinat-o n-o scăpat sau nu va scăpa uşor de acel blăstăm. Aşa să cade să fie.
Noi credem că diacul Filip o mai scris şi alte cărţi, pântru bisericile din alte sate dar ele fie că nu s-or păstrat, fie că n-or ieşit până amu la lumină.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu