Volumul de faţă ne propune o incursiune într-un mozaic multicolor
de trăiri personale. Prozatorul Artemiu Vanca dă viaţă lumii aducerilor-aminte
şi a prezentului văzut cu ochii plini de înţelepciune, dar şi de curiozitate şi
vioiciune tinerească, ai unui scriitor ajuns la vârsta senectuţii pe care
încearcă să o conjure prin actul de creaţie.
Figuri memorabile, locuri
impregnate de istorie, întâmplări cu pilde moralizatoare ce-i conturează structura
personalităţii, pe toate le evocă Artemiu Vanca cu darul său de povestitor
atestat de volumele anterioare.
În miniaturi pline de
vervă, folosind un limbaj simplu, firesc, cu fraze scurte, concise, scriitorul
ne aduce în faţa ochilor un tablou amplu şi veridic al Bucureştiului şi al
satului Runcu. Schiţele îi trădează compasiunea faţă de aspectele tragice ale
dislocărilor umane pre şi post decembriste, dar şi rigorismul în judecarea
viciilor distrugătoare de valori umane.
Autorul nu recurge la
înflorituri poetice, nu are descrieri ample de peisaj, nu insistă asupra
trăsăturilor fizice ale personajelor decât în măsura în care acestea sunt
pertinente scopului urmărit de acesta. Fauna umană ce-i populează schiţele este
alcătuită mai degrabă din arhetipuri: bătrâni împuţinaţi de boală şi
înspăimântaţi de spectrul morţii, tineri distruşi de patima băuturii, femei
silite să se prostitueze sau victime ale violenţei domestice, cerşetori cu
suflet mare, vânzători resemnaţi din Obor... O lume pestriţă cu care scriitorul
încearcă şi reuşeşte să intre în dialog,
dând viaţă dramelor şi deznădejdii acesteia.
Volumul încântă prin marea
varietate de tonalităţi. Fior nostalgic şi regrete tardive în povestiri precum Everybody
huoo! sau Vasilică; umor picant în rememorarea stagiului militar (Armata
veselă); autoironie (Am intrat în Uniunea Scriitorilor); suspans (Teroriştii,
Zăpada). Şi nu în ultimul rând, o imaginaţie debordantă şi un animism de o
reală prospeţime (Vrăbile, Totemul şi Cuminţenia Pământului, ciclul de
povestiri fantastice).
Abundenţa de detalii
cifrice şi de informaţii din diverse domenii,
care pot părea la prima vedere supărătoare, se explică în primul rând
prin formaţia de inginer a prozatorului, dar şi dorinţei afirmate şi asumate de
acesta de a conferi volumului şi o valoare monografică şi informativă.
În povestirea Cenaclul,
Artemiu Vanca se confesează: nu
poate scrie "păsăreşte" pentru a fi citit şi apreciat doar de
criticii "calofili". Este ferm convins că povestirile sale îşi au
cititorii lor, şi nu greşeşte.
Timid prin excelenţă, Artemiu Vanca afirmă undeva:
"Scriu, oricum, mai uşor decât povestesc". Iar prozele sale,
măiestrit închegate, fac dovada talentului său narativ şi a ambiţiei de a nu
conteni să se povestească şi să ne povestească scriind.
Alexandra Vişan
*Articolul postat este prfeţa cărţii, apărută în 2017 la Editura Caiete Silvane din Zalău şi lansată, tot la Zalău, în ziua de 24.03.2017, cu prilejul Zilelor Caiete Silvane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu