sâmbătă, 7 octombrie 2017

DESPRE MINE, SATUL NATAL, BUNICI ŞI LEGENDE*


N-am visat să ajung scriitor pe vremea când eram mic, n-am început să scriu şi să public încă din şcoală, aşa cum li s-a întâmplat majorităţii scriitorilor ajunşi mari (nu e cazul meu). Când eram copil, citeam la întâmplare tot felul de cărţi care-mi cădeau în mână, la început din ce am găsit în casă, apoi din ce împrumutam de la prieteni şi de la biblioteci. Nu s-a găsit cineva să-mi îndrume lecturile. Ceea ce îmi amintesc este  că mă uitam la poza scriitorului din carte cu admiraţie, de câte ori mă impresiona câte o propoziţie, frază sau pasaj din ea. Pentru mine, cartea s-a confundat totdeauna cu scriitorul şi tot ce tot ce se întâmpla în ea era meritul  lui indiscutabil şi nu al eroilor săi. Abia când am devenit mare am început să doresc să scriu şi eu  lucruri frumoase şi interesante, în stare să-i lase cu gura căscată pe cititori şi le smulgă exclamaţii de admiraţie sau lacrimi de compătimire, aşa cum mi se întâmpla mie pe vremea  când eram un mucos, şi să-mi văd într-o zi poza pe coperta patra a unei cărţi. Faptul acesta s-a întâmplat însă, abia la vârsta de 73 de ani, când mi-a apărut primul roman. Iată cum au decurs faptele:
Până în 2003, am scris vreo 60 de poezii, fără să public vreo una, câteva jurnale pe care le-am ţinut în sertar şi o cronică de familie care a avut aceeaşi soartă.  Poeziile le-am scris în perioada 1985-1987, ani în care m-a pălit febra versificaţiei. Dintre toate, doar câteva sunt demne de oarecare atenţie. Majoritatea sunt naive şi au doar o valoare documentară, pentru că dau oarece mărturii despre  anii aceia şi despre modul cum trăiam noi, românii, în „epoca de aur”. Din una, intitulată  „Satu-n care m-am născut”, citez o strofă: Satu-n care m-am născut/ Zace în anonimat./  Aş da orişice/ Să-l fac mai însemnat. Aceste versuri au devenit profesia mea de credinţă.  Începând de atunci,  am făcut tot ce-am putut ca satul meu natal, Bănişor,  situat în nord-vestul ţării, în judeţul Sălaj, în „Ţara lui Ţucu-te”, cum i se mai spune zonei, să devină mai cunoscut. Sunt convins că tuturora, la naştere, ni se imprimă în gene coordonatele localităţii natale şi că ulterior suntem puternic atraşi spre aceasta nu numai sentimental ci şi biologic. Eu am trăit majoritatea timpului departe de satul meu şi i-am  dus dorul. Visam noaptea că m-am reîntors  ACASĂ şi eram dezamăgit când mă trezeam şi conştientizam că n-a fost decât un vis.
Încă din anul 1982, am început o documentare susţinută pentru a scrie o monografie a satului meu. A fost o treabă anevoioasă, deoarece am făcut-o printre picături, atunci când îmi dădea răgaz, inginer fiind, activitatea mea de constructor activ al socialismului. Mi-a făcut însă mare plăcere. E un sentiment de satisfacţie extraordinară când găseşti ceea ce cauţi în cărţile, ziarele şi documentele răsfoite în biblioteci şi arhive! Până la Revoluţie, reuşisem să întocmesc un teanc impresionant de fişe referitoare la istoria satului, să scriu un lung poem intitulat „Bănişor. Tablouri istorice” şi un capitol de amintiri.
 În 2002, am revenit în Bănişor după mulţi ani de absenţă. Am constatat cu surprindere că profesorul de istorie de la şcoala din sat scrisese o monografie a lui, dar nu reuşise să o publice. Împreună cu câţiva colegi de generaţie am luat  hotărârea să-i adăugăm   capitolul de amintiri scris de mine şi poemul pomenit, apoi s-o tipărim. Monografia a apărut în anul următor.  Am fost încântat că mi-a apărut pentru prima dată numele pe coperta unei cărţi, dar şi acum mi-e jenă de stângăcia cu care am scris  poemul menţionat şi de multele greşeli de redactare, şi nu numai, pe care le-am comis, iar editura n-a reuşit să le înlăture.
 În acelaşi an în care am hotărât să tipărim monografia, am hotărât  şi înfiinţarea „Asociaţia Fiii Satului Bănişor” şi redactarea  unui anuar al ei. Redactorul acestuia am devenit eu, iar primul lui număr a apărut în anul 2004. În acest număr şi în cele  treisprezece care au urmat, am publicat mai multe articole, povestiri şi poezii.
Între timp, începând cu anul 2005, am publicat cu regularitate şi în revista cu apariţie lunară a promoţiei de absolvenţi din anul 1961 ai Facultăţii de Mecanică a Institutului Politehnic Bucureşti, printre care m-am numărat şi eu.
Cineva, undeva, scrisese că a fi scriitor e o meserie care se învaţă scriind. L-am crezut.  În anul 2008, am considerat că am ucenicit destul în ale literaturii şi că ar fi cazul să mă aventurez într-un proiect major, adică să scriu nici mai mult nici mai puţin decât un roman! Cum, începând cu numărul doi al anuarului, am început să public un serial despre o comoară care se spune că ar fi fost îngropată cu mulţi ani în urmă, pe vremea stăpânirii turceşti, într-un deal din sat, de către Capitlul Episcopiei Romano-Catolice din Oradea, mi-am zis, ce-ar fi să transform acest serial într-un roman? Zis şi făcut. Peste încă un an, mi-a apărut în Editura „Contrast”, din Bucureşti, romanul „Comoara din Dealul Magiarului”. El este primul meu roman dintr-o serie de patru, care s-ar putea numi „Băieţii din Valea Banului”. Valea Banului fiind numele fictiv al satului în spatele căruia se ascunde Bănişorul, iar eroii principali ai cărţilor sunt foştii mei consăteni şi colegi din  anii 1946-1950.  O bună parte din acţiunea cărţilor se petrece în sat, prilej să vorbesc  şi despre el, şi despre oamenii de acolo şi obiceiurile lor. Printre personaje se numără şi bunicul meu din partea mamei.
Deschid o paranteză ca să mărturisesc că, între timp, m-am convins că învăţând să scrii poţi deveni un scriitor acceptabil, dar ca cineva să devină un mare scriitor (încă odată, nu e cazul meu) e nevoie să fie foarte talentat, inteligent şi cult, ori astfel de specimene umane nu se găsesc pe toate drumurile, dovadă că  marii scriitori din ţara noastră pot fi număraţi pe degete. Esenţial este şi să stăpâneşti foarte bine limba în care scrii. La acest ultim capitol, scriitorii ingineri suntem deficitari. Sunt şi excepţii: Dostoievski, de exemplu, a fost inginer!
Revin la bunicul. Lui i se mai zicea în sat Diacul cel Bătrân, pentru că fusese în afară de învăţător şi director al şcolii din sat şi cantor la biserică. Din păcate, s-a pensionat şi a încetat să mai cânte în biserică înainte de-a mă naşte eu, aşa că nu l-am avut nici dascăl şi nici nu l-am auzit cântând. S-a născut în 1870 şi a murit în 1956, când eu aveam douăzeci de ani.  A fost fiu de ţăran din sat, şcolit la Şimleu, Beiuş şi Gherla.
Înainte de a scrie despre el în romane, am făcut-o în anuare. Acolo  l-am descris exact aşa cum am  a fost, bazându-mă pe ce l-am cunoscut personal,  pe ce mi-au povestit despre el părinţii - mai ales mama - şi pe ce s-a scris despre el. Ca aspect, era un bărbat scund de statură, avea mustaţă, era tot timpul îngrijit îmbrăcat, purta pălărie,  fuma şi era nedespărţit de o cârjă. A fost un învăţător dedicat meseriei lui, luptător pentru luminarea populaţiei satului, bun român şi părinte iubitor.  Înainte de venirea comuniştilor la putere, fusese înstărit, avea o casă frumoasă, pământ şi animale. Aceştia l-au lăsat fără pensie, pe motiv că era avut,  l-au sufocat cu cotele şi impozitele, ceea ce l-a adus treptat, treptat, în pragul sărăciei. Nu suferea atât că a trebuit să-şi vândă pământurile şi animalele ca să aibă din ce trăi, cât faptul că după treizeci şi şase de ani slujiţi la catedră, nu primea pensie. Nu scăpa nici un prilej să-i blesteme pe comunişti pentru această nedreptate a cărei victimă a fost şi cred că continuă să-i afurisească şi dincolo de mormânt. Din toate aceste motive, la vârsta copilăriei mele bunicul devenise ursuz, închis în sine, iar noi, nepoţii lui, eram mai apropiaţi de bunică decât de el. Cu toate astea, l-am iubit şi respectat, iar el a reuşit să ne transmită şi nouă cinstea, dârzenia şi spiritul său de dreptate.
 În cărţile mele l-am descris, sub un alt nume,  aşa cum aş fi vrut eu să fie, adică: foarte citit, cult, înţelept, hâtru, sfătos, bun, darnic, prietenos, apropiat de nepoţii lui, comunicativ şi un bun povestitor. Le doresc tuturor copiilor să aibă unul la fel, deşi îmi dau seama că e greu ca cineva să întrunească toate acestea calităţi. Sunt şi eu bunic,  m-am străduit să-i semăn celui imaginat de mine, dar n-am reuşit în întregime. Ca să reuşeşti trebuie, la fel ca marii scriitori, să te naşti cu talent, iar, pe deasupra,  să fii sănătos şi să-ţi meargă treburile bine. Oricum, este esenţial să avem un bunic, adică să-l prindem în viaţă, chiar dacă nu-l dă talentul afară din casă.
Am fost totdeauna intrigat şi nemulţumit că în Bănişor nu existau legende despre locuri, persoane şi evenimente deosebite, aşa cum se întâmpla în alte localităţi. „Nu se poate să nu fi existat cândva. Precis s-au pierdut.”, mi-am zis.  M-am hotărât să le refac din ce-a mai rămas din ele sau pur şi simplu din imaginaţie, pentru a nu rămâne noi mai prejos decât alte sate. „Satul fără legende e ca unul fără istorie, ca o familie fără strămoşi, o familie ai cărei membri au căzut din cer sau i-a adus barza”, mi-a aruncat-o ironic cineva în faţă, pe vremea când începuse să mă preocupe  subiectul. Rezultatul a fost că m-am pus pe treabă şi, într-un timp relativ scurt, am scris unsprezece legende pe care le-am publicat în cartea „Legendele Bănişorului”, apărută în Editura Caiete Silvane din Zalău, în anul acesta (2017).
În prefaţa cărţii am scris următoarele: Cred, cu convingere,  că toate denumirile de locuri din satele noastre îşi au la bază câte o legendă, doar că majoritatea acestora s-au pierdut în timp, ori s-a păstrat o mică parte din ele, un „ciot”. Pornind de la aceste „cioturi”, am încercat să mi le imaginez pe unele legate de satul meu natal, Bănişor. Prin urmare, legendele  din volum sunt mai degrabă culte decât populare, rod al imaginaţiei mele.
În ce au constat aceste „cioturi”?  În poveşti întregi, frânturi de poveşti sau mărturii scrise, sumare. O să detaliez puţin, pentru că doresc să demonstrez că „cioturi” ca ale mele există peste tot şi că toţi cei care vor dori, ca şi mine, să aducă un omagiu satului lor natal, se pot folosi de ele. Iau legendele în ordinea în care sunt înserate în carte:
„Legenda Văii Banului” am scris-o pornind de la cum eram păcăliţi noi copiii, în legătură cu motivele pentru care ,uneori, vara, Valea seca; La baza legendei „Golsa şi Sedun” stă înscrisul din 1213 din Registrul de la Oradea, care este şi prima atestare documentară a Bănişorului; „Hăneştii” pleacă de o menţiune din „Schiţa monografică a Sălajului”, apărută în 1908, care atestă prezenţa la 1241 a tătarilor în sat; „Legenda dealului Majar” are la bază etimologia toponimului „Magiar” devenit în pronunţia bănişorenilor „Majar”; „Comoara din dealul Majarului”  pleacă de la o altă menţiune din „Schiţa monografică a Sălajului”, aceeaşi pe baza căreia am scris romanul „Comoara din Dealul Magiarului”;  „Ştefăneasa” , care este şi denumirea unui şes din sat, este rodul imaginaţiei mele; Pătru Mantu” este scrisă pe baza baladei „În Pădurea Banului”, culeasă din sat; „Fata Pădurii” este asamblată din mai multe variante ale ei care au circulat în sat de-a lungul anilor;  „În „Diacul Filip”, am pornit de la un personaj real, din secolul XVIII; „Omul lup” am auzit-o de la un consătean  într-o variantă mai scurtă pe care am dezvoltat-o; „La Poarta Raiului” este o piesă moralizatoare, situată în contemporaneitate, inventată în întregime de mine.
Nu-mi amintesc ca bunicul să-mi fi spus vreo poveste. L-am ascultat însă adesea vorbind şi m-am îndrăgostit de graiul în care o făcea, specific intelectualilor ardeleni de la ţară din prima jumătate a secolului trecut, un grai de o melodicitate arhaică, molcom precum peisajul Ţării Ardealului. Este motivul pentru care, pentru a da autenticitate şi mai multă savoare legendelor, l-am pus pe el să le povestească
În toate legendele, chiar în cele născocite de mine, m-am străduit să reconstitui epoca istorică în care se desfăşoară acţiunea lor, şi satul aşa cum arăta el pe vremea aceea.  Am făcut-o pe baza documentării mele pentru a scrie monografia satului şi articolele din anuare despre istoria lui.

Am scris „Legendele Bănişorului” cu intenţia să cresc mândria  consătenilor mei că aparţin acestui sat şi să cuceresc admiraţia străinilor pentru el. În cazul că se va întâmpla asta, voi avea satisfacţia că am făcut încă un pas în direcţia scoaterii din anonimat a  „satului în care m-am născut”. 

*Articolul a apărut în nr. 13/2017 al revistei onlin "limbaromână.org"

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu